Atena pizmuieşte pe fata lui Idmon

Într-o legendă veche se spune că trăia cândva, într-un oraş, un vopsitor de lână, în purpură, Idmon. Şi el avea o fată, pe nume Arahneea, căreia-i plăcea lucrul cu igliţa şi fusul, mai mult decât orice.

Ştia copila asta să ţese, să brodeze pânze, ca nimeni alta. în Lidia6, în ţara de baştină a lui Idmon, ca şi peste hotare, se răspândise faima acestei măiestrii.

Regii de prin oraşe veneau să-i ceară fetei pânze de preţ şi stofe.

Dar ce spun eu că regii! … Veneau şi zeităţi. Nimfele de pe munte, din văi, din apa mării, se grămădeau în casa micuţă-a lui Idmon, s-o vadă pe copilă brodând sau ţesând pânza, şi nu se săturau privind graţia, arta pe care le punea, în lucrul migălos, fecioara lidiană. Când ea depăna lâna sau începea să tragă fire lungi şi subţiri, albe, moi şi uşoare ca norii din văzduhuri, când îşi răsucea fusul, nimfele se mirau şi începeau să spună:

— Atena te ajută în ţesătura asta, altminteri nu se poate, copilă-a lui Idmon! … Ea, zeiţa măiastră, care-a ţesut şi Herei vălul său de mireasă, e îngăduitoare şi-ţi dăruieşte har. S-ar cuveni acuma să-i mulţumeşti şi tu în templul de pe coastă. Du-i jertfe şi te pleacă pe lespedea de piatră, după ce-aprinzi miresme în vasele de lut.

— Nu, nimfelor! … Greşeală! … Pe mine nu Atena m-a învăţat ţesutul, ci tatăl meu, Idmon. Lui îi dau mulţumire, le răspundea copila. La drept vorbind, zeiţei nu-i datorez nimic.

— Taci, taci că te ajunge blestemul ei! Zeiţa nu poate să ierte, de mai vorbeşti aşa, strigau nimfele-n cor. Chiar dacă tu nu ştii, tot dânsa te ajută. Căci straiele purtate de preamăreţul Zeus numai ea le croieşte, şi toţi nemuritorii socotesc cinste mare că le e dat să poarte haine de mâna ei – şi tu o-nfrunţi? Nebuno! Nu mânia pe zei! Şi mai ales pe-Atena. Ea a zdrobit cu mâna-i divină pe-un gigant, Encelade, şi-a răsturnat un munte de piatră peste el. Pe Ares, zeul luptei şi-al răzbunării crude, l-a-nfrânt şi l-a rănit. Tu ce gândeşti? C-Atena îţi va cruţa trufia? Taci! … şi te umileşte în faţa-i, fără glas.

Fata nu s-a lăsat, şi le-a răspuns astfel:

— O fi aşa cum spuneţi. O fi ţesut veşminte; dar eu lucrez la fel, de nu cumva mai bine… Voi înşivă-aţi văzut. Şi… am doar o dorinţă: s-o-ntrec chiar pe Atena în meşteşugul ei!

Cum a rostit copila şi vorbele acestea, nimfele au fugit, strigând în gura mare:

— Vai! … Vai! … Vai, ce blestem! …

Atena auzise sfidarea Arahneei şi-a simţit că o taie mânia, ca o lamă de sabie, în piept. A vrut s-arunce lancea spre fată, s-o ucidă.

Dar cum Palas-Atena era mult chibzuită, a socotit că-i bine să se răzbune altfel.

A luat înfăţişarea unei biete bătrâne, cu părul alb ca neaua, uscată, gârbovită, fără un dinte-n gură.

Aşa s-a coborât ca un nor pe pământ, chiar în oraşul unde locuia Arahneea. A ciocănit la uşă şi, cu o voce slabă, i-a cerut adăpost. Copila a primit-o. Şi-apoi, din vorbă-n vorbă, zeiţa a-ntrebat-o de meşteşugul ei. Şi ea, fără de teamă, i-a povestit bătrânei ce-i spuneau nimfele.

Zeiţa prefăcută în babă i-a răspuns:

— Nimfele au dreptate. Ascultă-mă ce-ţi spun! … Tu eşti o ţesătoare cum nu mai e niciuna în Lidia mănoasă, chiar şi-n întreaga lume… Eşti printre muritoare întâia la brodat. Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas-Atena? Nu cuteza s-o-nfrunţi. Aruncă-te mai bine cu capul în ţărână şi cere-i îndurare, că ai grăit aşa. Zeiţa-i milostivă şi poate să te ierte…

— De ce să-i cer iertare, când ştiu că n-am greşit. Că pot lucra şi eu – nu-i crimă, mi se pare! Şi dacă se-ndoieşte Atena de iscusinţa mea, eu o aştept să vie… Oricând ar vrea, sunt gata să mă întrec cu dânsa…

— Eşti gata? … Am venit! … a spus răstit Atena, luându-şi dintr-o dată chipul său olimpian.

Se spune că atuncea nimfele s-au întors s-o preamărească-n imnuri pe zeiţa Atena.

Doar fata, Arahneea, nu a fost prea mişcată c-o vedea pe Atena. O vagă-mpurpurare i-a luminat obrajii, ca raza aurorii-n faptul dimineţii, dar, sigură de sine, a stăruit să-nceapă întrecerea pe loc7.