Cronos primeşte lupta cu Uranus

Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl – deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.

Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mâna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.

S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.

Fără să stea prea mult pe gânduri, a luat în mână secera şi, ascunzându-i, plin de grijă, tăişul ei scânteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stânci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.

A stat acolo până noaptea, pândind cu dinţii încleştaţi, aşteptând clipa potrivită când va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.

Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbânda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osândit la chinuri înfricoşătoare.

Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cârmuitorul de pân-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.

Deodată l-a zărit că vine… Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pământ, ducând cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.

Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mâna dreaptă. Până să ia aminte zeul că e pândit de fiul său, titanul l-a lovit în pântec4.

Uranus a căzut în tină. Rănit în pântec, plin de sânge, se zvârcolea pe jos strigând:

— Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care o am astăzi eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Blestem, de tată şi de zeu… Blestemul meu se va-mplini oricât ai fi tu de şiret…

Dar Cronos n-auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi de triumf. A poruncit să se deschidă, larg, porţile de diamant. Şi fraţii lui, ceilalţi titani, s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară toţi.

— Eu v-am scăpat! le-a rostit dânsul, cu trufie. Acuma noi suntem stăpânii

— Îţi mulţumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu se cade să ajungi cârmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpânul aş fi eu, căci sunt mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi…

Cronos atunci l-a înfruntat:

— În lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cât de puţin într-ajutor. Şi-acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau…

Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunându-i c-o să-l facă sfetnic.

Şi-n sfârşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cârmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.

Aşa a luat Cronos puterea5 peste pământ şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cât şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cârmuiască-n voie… Să facă tot ce-i va plăcea. Şi, mulţumit, a hoărât să-şi ia în primul rând soţie.

Şi-a ales-o pe mândra Reea6, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare… O nuntă cum nu se văzuse până atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr… Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sunt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix7, adică noaptea întunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărâse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.

Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune în vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte a sa.

Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos – somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris – discordia cea cruntă; Nemesis – aspra răzbunare; Apate – care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker – adică nimicirea şi pe Tanatos – zeul morţii.

— Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobândit-o mişeleşte de la Uranus, înstelatul… O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atât la nunta ta cu mândra Reea!

Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.