Note:

1. Oceanul şi zeiţa titanidă Tetis erau socotiţi drept părinţii tuturor râurilor, în număr de trei mii, cum, spuneau legendele eline, şi ai celor trei mii de nimfe, numite oceanide. Alt titan, Hiperion şi cu soţia sa, Teea, au odrăslit pe Helios – soarele, Selene – luna şi Eos – aurora. Iar Eos, aurora. La rândul ei, căsătorită cu Astreu, a născut toate stelele care lucesc pe boltă, luceafărul de dimineaţă şi cele patru vânturi: Boreul – vântul năprasnic dinspre miazănoapte, Eurul – vântul prielnic din răsărit, Notul – vântul de la miazăzi, cel aducător de ploaie, şi Zefirul – vântul răcoros din asfinţit.

2. Într-un imn atribuit bătrânului Homer, Gheea era slăvită astfel: „Eu voi cânta pământul… străvechea mamă a tuturor, aceea care nutreşte toate fiinţele răspândite în lume. O, te salut pe tine, mamă a zeilor, soaţă a lui Uranus înstelatul. Îndură-te, fii binevoitoare cântecelor mele şi dăruieşte-mi o viaţă fericită! …”

Imnul slăvea în acest chip pe Gheea, pentru că vechii greci, elinii, socoteau că din unirea pământului cu cerul – şi din urmaşii lor – s-a născut tot ce se găseşte în univers: aştrii, lumina şi vânturile, apele şi fiinţele vii, ba chiar şi nesfârşitele cortegii de zeităţi, ce populau Olimpul şi întreaga lume.

3. Râul de foc şi smoală, care înconjura Tartarul, era numit de către elini: Fleghietonul.

4. Povestirea luptei pe viaţă şi pe moarte dintre Uranus şi Cronos o face poetul Hesiode, în poemul său „Teogonia”. Din versurile lui s-au inspirat, în decursul veacurilor, mai mulţi pictori şi sculptori. Dintre toate aceste opere de artă, cea mai impresionantă pare a fi tabloul zugrăvit de pictorul Văsari, intitulat: „Mutilarea lui Uranus”. În mijlocul tabloului, artistul a pictat pământul. Cronos, un băietan, o ieşit din ascunzişul său şi l-a atacat pe Uranus cu secera de diamant, dată de mama sa, Gheea. Zeul cerului înstelat a căzut jos. Gemând de durere, îşi blestemă feciorul să fie şi el cândva doborât de propriul său copil.

5. Cronos – la romani Saturn – se confundă, în concepţia elinilor, cu timpul care se scurge.

„Tempus edax Verum” – „timpul care distruge totul” – cum zice Ovidiu, într-o expresie rămasă celebră. Domnia lui Cronos simboliza tocmai această putere a timpului asupra întregii lumi. De aceea, uneori artiştii obişnuiau să-l zugrăvească sau să-l sculpteze pe Cronos cu umerii înaripaţi (timpul care zboară), având alăturea de el globul şi un orologiu cu apă, o clepsidră. În mână are, de cele mai multe ori, secera cu care l-a doborât pe tatăl său, secera care înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor.

6. Reeala romani Teraânchipuia, pentru elini, tot pământul, ca şi zeiţa Gheea, a cărei fiică era. De aceea avea aceleaşi însuşiri ca şi ea. Căsătoria ei cu Cronos urma să dovedească oamenilor din antichitate că timpul hotărăşte cele care se petrec pe pământ. El este tatăl tuturor fiinţelor, şi tot el le înghite, cum se va vedea mai târziu, din legendă.

7. Zeiţa Nix – noaptea cea veşnică – căsătorită cu Erebul, întunericul cel mohorât din subteranele pământului, au avut la început două odrasle: pe Eter – lumina veşnică – şi Hemera – ziua care înveseleşte sufletele oamenilor.

ZEUS.

Făcuse nunta zeul Cronos, îşi pregătise o domnie şi lungă şi îmbelşugată, dar mulţumit tot nu era. Fiicele nopţii: răzbunarea, discordia, înşelăciunea îi tot tulburau inima. Gânduri ascunse-l frământau.

Ştia că tatăl său, Uranus, nu se înşală niciodată, atunci când face prevestiri. Şi tatăl său îi prorocise că va veni o zi în care va-ndura grele încercări. Copiii lui, născuţi de Reea, se vor scula cu arme-n mâini şi îl vor răsturna din slavă.

Uranus nu voia să spună – deşi poate ştia şi asta – care dintre feciori anume îl va lovi pe zeul Cronos.