Cutia Pandorei

L-a strigat apoi pe fierar.

Hefaistos s-a arătat tremurând din încheieturi, galben, în uşa fierăriei.

— Stăpâne, nu-s de vină eu. Prometeu m-a furat în somn…

— N-ai stat de veghe! s-a-ncruntat spre el stăpânul din Olimp. Dar despre asta, făurare, vom mai vorbi noi amândoi. Acuma, însă, ai să-mi faci, din apă şi ţărână, o fată. Să fie fiinţă muritoare, dar chip să aibă de zeiţă. Prometeu a făcut bărbatul, iar tu să-mi făureşti femeia…

— Mă duc numaidecât. M-apuc de lucru şi sunt gata mai înainte de amurg… a zis fierarul, mulţumit că scăpase aşa de uşor.

— Când îţi vei termina lucrarea, Hefaistos, să chemi toţi zeii. Să spui că-i din porunca mea. Şi zeii s-o împodobească pe fata ce-o vei măiestri, cu cele mai alese daruri… a mai rostit Zeus încet, zâmbind viclean, în barba-i deasă. Apoi să mi-o înfăţişezi, căci vreau să-i fac şi eu un dar…

Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea stăpânul. S-a apucat însă de lucru, luând pildă de la Prometeu, care făcuse primul om. A luat o mână de ţărână din trupul cel fertil al Gheei şi a turnat deasupra apă. Din lutul ud a făurit un corp de-o rară frumuseţe şi un chip dulce de fecioară3.

Zeul meşteşugar făcuse, precum îi poruncise Zeus, cea dintâi fată muritoare, pentru că toate celelalte de pân-atunci erau zeiţe.

După aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a grăit în acest chip:

— Fiinţa pe care o vedeţi a fost făcută din porunca înaltului nostru stăpân. Şi tot el v-a cerut şi vouă s-o înzestraţi, cât mai ales, cu straie şi cu alte daruri…

Palas-Atena – supărată pe Prometeu, pentru că dânsul ţinea prea mult la muritori – s-a apucat, ca răzbunare, s-o înveşmânte pe copila abia creată de fierar.

I-a ţesut astfel de veşminte, cum nu făcuse pân-atunci nici chiar zeiţelor din cer. I-a aşternut o haină albă pe umerii strălucitori. Mijlocul i l-a strâns zeiţa cu-o cingătoare aurită, iară pe cap i-a pus un văl cu broderii nemaivăzute, făcute chiar de mâna ei.

Charitele şi horele s-au strâns şi ele-n jurul fetei, dându-i din însuşirile şi gingăşia ce-o aveau. Dalba zeiţă Afrodita i-a hărăzit, la rândul său, puterea de-a sădi iubirea în inima bărbaţilor. Iar Hermes, zeul cel şiret, i-a dat copilei glasul lui, mângâietor şi subţirel, i-a dat şi vraja ochilor.

Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aramă, închisă bine c-un capac. Stăpânul lumii a deschis cutia asta de aramă şi-a pus în ea mai multe daruri.

— Te vei numi, frumoasă fată, Pandora, a glăsuit Zeus, pentru că ai atâtea daruri primite de la olimpieni. Să le păstrezi toate acestea pentru făptura-ţi minunată. Însă cutia de aramă s-o dăruieşti soţului tău, după ce te-i căsători…

Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic.

— Hermes, condu-o pe pământ, în locul unde se găseşte prea-îndrăzneţul Prometeu, a mai rostit stăpânul, Zeus.

Zeul pristav, luând-o de mână, a coborât pe pământ.

Bărbaţii, câţi erau în lume – erau pe-atunci numai bărbaţi – s-au adunat lângă Pandora, mirându-se nespus de mult de frumuseţea ce-o avea, de gingăşia, glasul ei şi de dulceaţa ochilor.

Nu era unul să nu vrea s-o vadă-n casa lui, soţie. Ba da, unul a fost, şi-acela era titanul Prometeu. Deşi era vrăjit de fată, deşi i-ar fi plăcut şi lui s-o vadă luminându-i casa, Prometeu sta prevăzător.

— Când Zeus ne trimite daruri, oricât sunt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug! … a spus el către muritori.

Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultându-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. În acea clipă, Afrodita s-a avântat către pământ şi l-a rugat pe micul Eros4 să tragă iute o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a clătinat şi a-ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către Epimeteu, zâmbind. Şi el le-a glăsuit voios:

— Pandora o să-mi fie soaţă! Voi v-aţi ferit; dar eu o vreau.

— Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pământ, prin mâna mea, stăpânul, Zeus, a glăsuit frumoasa fată şi i-a dat lui Epimeteu cutia încă zăvorâtă, ce-o adusese din Olimp.

Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea că-s daruri preţioase. Când colo, din acea cutie s-au ridicat, zburând în cete, toate nenorocirile şi relele pe care lumea le-a avut de atunci mereu. S-au răspândit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hâda moarte. Toate cu-nfăţişări de spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspândit care-ncotro, umplând pământul şi făcându-şi cuiburi în toate cele patru zări5.

Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a şi trântit la loc capacul. Dar prea târziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră, şi lumea le purta în cârcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele: Speranţa.

Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pământ: rele, nenorociri şi boale.

Numai speranţa6 cea firavă avea să fie lângă oameni, să le-ncolţească-n cugete, în ceasuri grele, în restrişti.