Înlănţuirea lui Prometeu

Aşa se răzbunase Zeus pe oamenii lui Prometeu, care râseseră de dânsul în adunarea din Mecona.

Dar Prometeu, văzând aceasta, l-a înfruntat din nou pe Zeus şi s-a urcat până-n Olimp, să-i spună-n faţă adevărul:

— Eşti crud şi eşti răzbunător! … i-a strigat el neînfricat. Nu-i demn, să ştii, ca un stăpân să-şi urască atât de mult supuşii, pe care el, în primul rând, ar trebui să-i ocrotească.

Zeus, lesne de înţeles, s-a-nfuriat înspăimântător.

— Hefaistos! a poruncit. Adu-mi nişte cătuşe tari şi nişte lanţuri mari şi grele, ba şi-un piron mai lung şi gros…

— Aduc! s-a repezit fierarul, deşi se pare că în taină îl preţuia pe Prometeu, care crease primul om. Şi de la dânsul luase pildă când o făcuse pe Pandora.

Ce-i drept, era şi supărat pe Prometeu, fiindcă-i răpise din fierărie focul şi-l dăruise omenirii.

— Aduc cătuşele, a spus, şi lanţurile, şi pironul… Şi le-a adus, deşi în sine ofta încetişor: „Păcat…”

— Să vie Hermes! …

— La poruncă! … a răsărit şi crainicul.

— Voi, Hermes şi Hefaistos, cu Forţa şi cu Violenţa, slugile mele credincioase, plecaţi pe Elbrus7 şi-l legaţi pe-acest titan8, care iubeşte pe muritorii lui nevrednici mai mult decât pe-olimpieni. Legaţi-l sus, pe-un vârf de stâncă. Vârâţi-i şi pironu-n piept.

— Am înţeles totul, stăpâne, a spus pristavul deîndată. Chemând pe cele două slugi, Hermes l-a înşfăcat în braţe pe cel mai bun dintre titani şi l-au purtat cu silnicie, până pe Elbrus, în Caucaz, pe-o stâncă aspră, colţuroasă, mai sus, cu mult mai sus de nori.

Aici, Forţa şi Violenţa l-au cetluit în lanţuri grele. Mâinile şi picioarele i le-au strâns aprig în cătuşe. Iară Hefaistos, fierarul, a trebuit să ia ciocanul şi să-i bată pironu-n piept.

Cât a durat osânda asta, Prometeu, fiul lui Iapet, n-a scos din piept nici un suspin. Sfârşindu-se înlănţuirea9, din cer s-a auzit un glas, un glas puternic, plin de ură:

— Acesta-i numai începutul! Am să-ţi trimit vulturul meu, şi el o să-ţi sfâşie trupul, cu ciocul său încovoiat, smulgându-ţi, zi de zi, ficatul…

Şi-ntr-adevăr, din cer coboară vulturul înspăimântător, cu aripile larg deschise, cu cioc tăios, încovoiat. Vulturul ţipă şi se lasă peste sărmanul trup zdrobit, legat în lanţuri, sus, pe stâncă. Cu ghearele se prinde zdravăn de umerii însângeraţi, iară cu ciocul îl sfâşie, smulgând bucăţile de carne, pe care le înghite lacom.

— Vei sta pe stâncă mii de ani, fără odihnă, fără somn, ars de dogori, bătut de vânturi, de grindină şi de zăpezi… se mai aude din văzduhuri vocea de tunet a lui Zeus.

Dar Prometeu ridică fruntea şi cată către zarea largă, către câmpiile întinse şi către fluvii, către mări. Zăreşte-n sate şi oraşe mii, zeci de mii de flăcărui. Sunt focurile, ce-s aprinse de către oamenii lui dragi. Beznele nopţii-s risipite. Copiii lumii se-ncălzese la vetre, şi femeile au învăţat să fiarbă-n clocot carnea dihăniilor vânate. Meşteşugarii se trudesc, cu ajutorul focului, să făurească pentru dânşii unelte noi de pescuit şi de vânat, şi adăposturi şi veşminte, ce le fac viaţa mai uşoară şi mai plăcută tuturor…

Priveşte peste zări titanul. Zâmbeşte-n el. E mulţumit. Ştie că şi-a-mplinit menirea.

Doar Zeus se mai zbuciumă.

— O, blestemat să fii, titane! strigă de-acolo, din Olimp. Nici n-ai gândit să-mi ceri iertare. Fii blestemat… fii blestemat…

Cuvintele-i sunt însoţite de fulgere şi trăsnete. Marea se tulbură şi fierbe. Furtuna se dezlănţuie. Pământul, zguduit, se crapă. Valuri uriaşe se lovesc de stâncile din ţărm, urlând. Cerul ca smoala se despică şi sus, în slăvi, se vede Zeus, măreţ, cu fulgerele-n mâini. Iară pe stâncă Prometeu stă neclintit şi fără teamă înlănţuit, şi îi răspunde:

— Nu m-ai învins deloc, stăpâne… Oamenii au să vieţuiască şi peste mii şi mii de ani… Tu, însă, Zeus, ai să pieri…

Ecoul munţilor îi duce cuvintele din stâncă-n stâncă, până în sate şi oraşe. Le aud oamenii şi-i poartă cuvintele tot mai departe:

— Tu, însă, Zeus, ai să pieri! …