Eros și Psiheea

În basm1 se povesteşte c-ar fi trăit de mult, de mult, în Creta, un rege şi-o regină care aveau trei fete. Dar orişicâte haruri aveau primele două, cea mai mică, Psiheea, le întrecea cu mult.

Locuitorii ţării şi chiar străini de locuri se grămădeau s-o vadă pe fata cea mai mică a regelui din Creta, lăudându-i frumuseţea, în vreme ce poeţii se adunau acolo, rostindu-i pe-ntrecute fermecătoare versuri: „De-ai fi printre zeiţe, ele-ar păli de ciudă… căci tu le-ntreci, frumoaso, pe toate laolaltă. Chiar mândra Afrodita ar fi pe lângă tine o floare vestejită, ar fi un strop de apă lângă un lac de munte, ce-şi arde limpezimea sub soarele amiezii… Tu eşti mult mai frumoasă. De-aceea, o, copilă, tu ne vei fi zeiţă… Noi nu mai vrem pe alta”…

Aşa grăiau poeţii, nedumeriţi, fireşte, că poate să existe o astfel de minune.

Nici nu puteau să fie ochi mai adânci, mai galeşi. Obrajii-i erau rumeni. De-o rumeneală dulce, cum are trandafirul învolt, plin de parfumuri. Şi buzele! … Ce buze! … Ca rodiile coapte. Şi dinţii: stropi de lapte, din proaspătă mulsoare, în botişor de ciută, ce suge-ntâia oară. Iar graiul ei, un cântec, o muzică divină ce farmecă urechea şi-alină suferinţa, ca un ceresc balsam.

Din pricina Psiheei, pământenii uitau s-o mai sărbătorească pe mândra Afrodita şi lăsau să se stingă pe-altarele ei focul. Podoabele de aur, smulse de pe coloane, din temple şi sanctuare, din dumbrăvile sfinte, erau în schimb aduse ca daruri pentru fată.

Când a aflat zeiţa, s-a necăjit amarnic şi-a început să strige:

— Asemenea ocară? … Cum de o rabdă cerul? Şi darurile mele, flori, jertfe, fructe – toate – să-mi fie smulse oare de fetişcana asta? … De-o fată muritoare? … Cum îndrăzneşte ea să fie mai frumoasă ca mine, Afrodita?

Şi, înfuriată groaznic, zeiţa Afrodita l-a şi chemat pe Eros2, copilul năzdrăvan, ce-avea aripi de aur, o torţă şi un arc cu săgeţi fermecate:

— Tu, ce-mi asculţi porunca fără de şovăire, i-a rostit Afrodita cu voce tremurândă, te rog de astă dată să te repezi în Creta şi s-o cauţi pe Psiheea. O vei găsi uşor, căci oamenii, nătângi, se strâng s-o tot admire. Tu însă fă – prin vrajă – să n-o iubească nimeni…

— Atâta ţi-e porunca? …

— Nu. După treaba asta, mai picură-i în suflet Psiheei şi-o iubire nebună pentru-o fiinţă cu totul decăzută, un osândit de soartă, sau cine crezi cu cale… Vreau s-o hulească lumea şi să râdă de ea, c-a îndrăgit un monstru şi, astfel, răzbunarea zeiţei Afrodita va fi îndestulată… Îmi împlineşti voinţa, copilul meu iubit? …

— Da, mamă! … Şi feciorul şi-a-ntins aripi de aur3. A zburat prin văzduhuri şi-a poposit în Creta, odată cu-nserarea. Tiptil-tiptil, ştrengarul s-a strecurat în taină, chiar în iatacul fetei. Noaptea era senină şi-o rază de lumină – trecută prin frunzişul cel des de la fereastră – o săruta pe pleoape, pe genele ei lungi. Şi Eros a vrăjit-o pe fata regelui, precum făgăduise zeiţei Afrodita. Dar dibuind prin tolbă, să caute o săgeată cu care s-o ţintească, s-a cam zgâriat la deget. Iubirea pentru fată l-a şi cuprins pe Eros. Lăsându-şi tolba-ncolo, o privea pe Psiheea nesăţios, gândind:, E săvârşită vraja: n-o mai pot dezlega. Dar n-am să trag săgeata cu fiere şi otravă, căci fiinţa mi-e robită de chipul tău, Psiheea!”

Şi, suspinând, copilul cel drag al Afroditei s-a întors în Olimp.

Era-n Olimp, dar gândul îi rămăsese-acolo, în palatul din Creta, la fecioara Psiheea, pe care o iubea…4