Statuia prinde viaţă

Venise primăvara. Iezii săreau zburdalnici. Pe câmpuri viţeluşii gustau întâia oară din iarba cea mustoasă şi mii de zburătoare înveseleau văzduhul cu ciripitul lor.

Oamenii începeau să strângă-n coşuri mere şi rodii şi naramze, căci se-apropia serbarea zeiţei Afrodita. Iar fetele, gătite cu văluri lungi şi albe din pânză străvezie, împleteau, în ghirlande, crengile lungi de mirt şi agăţau în ele trandafiri şi anemone.

Tobele băteau tare, asurzitor, şi flautul se pornise să sune tânguios, chemând la sărbătoare toţi oamenii din Cipru.

Şi iată-l! – în mulţime, întâia oară iese şi-artistul Pigmalion. Se-ndreaptă spre altarul de marmură-al zeiţei. Jertfeşte un berbece şi cade în genunchi.

— Zeiţă! zice el. Tu-ntruchipezi iubirea, puterea suverană ce face să-ncolţească, şi dintr-o piatră, viaţa. Eu am pe Galateea cu inima de fildeş. Azvârle-i o scânteie, şi eu i-o voi aprinde, să ardă-n vâlvătăi…

Îşi spuse rugămintea. Se-ntoarce şi porneşte înfrigurat spre casă. Se-nghesuie-n mulţime, cuprins de-o presimţire. Începe să alerge.

Sosind, trânteşte uşa şi intră ca furtuna în sihăstria lui.

Acolo-i Galateea. Se află tot pe soclu, la fel de nemişcată. E tot cum o lăsase în ceasul când plecase spre-altarul Afroditei.

Dar el o ia în braţe. Nu vrea să ţie seama că trupul ei e rece, şi îi sărută faţa şi îi şopteşte vorbe curate de iubire:

— Tu ai să-mi fii soţie, îi spune Galateei. Niciuna nu-i ca tine de castă şi gingaşă. Eu te-am purtat în suflet şi te-am creat din fildeş.

În timp ce-i spune astfel, cuprins de-nflăcărare, deodată Galateea întredeschide ochii şi inima ei bate. Iar pielea ei se face mai moale ca mătasea. Cosiţele-s de aur şi ochii de cicoare, surâsul îl pătrunde în inimă pe tânăr, şi ea-i cuprinde gâtul:

— Mult am dormit, iubite! …

Iar Pigmalion ridică povara lui cea scumpă cu braţele-amândouă şi strigă cu putere:

— Trăieşte Galateea! … Îţi mulţumesc, zeiţo! … Îţi mulţumesc, iubire…

Pe urmă, se-nţelege, s-a prăznuit şi nunta, la care-au fost poftite mulţimile din Cipru.

A fost o nuntă mare… Veniseră artiştii din tot cuprinsul ţării, toţi sculptorii Eladei, poeţii, muzicanţii.

A fost şi Afrodita, cu feciorul său Eros. Chiar au danţat la nuntă…

A fost o veselie cum nu se poate spune…

Aşa zice legenda.

Şi-au trăit împreună ani lungi, zile ferice. Cât? Nu mai ştie nimeni.

I-a ocrotit zeiţa, frumoasa Afrodita. I-a ocrotit iubirea, ce şi-o păstrau cu grijă.

Feciorul Galateei a fost regele Pafos, ce-a stăpânit în Cipru. El a clădit oraşul, ce poartă-acelaşi nume, şi-unde se află templul frumoasei Afrodita. Un templu fără seamăn şi cel mai drag zeiţei. Artiştii, dup-aceea, au slăvit pe-Afrodita, iubirea creatoare, în cânt, în danţ, şi-n piatră8 … Iubirea ce-i cântată şi astăzi de poeţi…

Note:

1. După versurile poetului latin Lucreţiu.

2. Afrodita-Venus – sau Venera la romani – era fiica lui Uranus, cel dintâi zeu al cerului. Ea se născuse din spuma mării. Iar spuma se ivise din sângele lui Uranus, scurs în apa mării, în urma loviturii date de fiul său, titanul Cronos, cu secera de diamant. Afrodita se trăgea din prima dinastie de zei, pe când olimpienii, în frunte cu Zeus, erau din neamul lui Cronos, adică din a doua dinastie, aceea a titanilor. Tot dintr-un titan, din Iapet (prin Prometeu şi fiul său Deucalion), se trăgea, după legendă, şi neamul elinilor. Deci, în vreme ce elinii se mulţumeau să arate că ei, ca şi olimpienii, se trag din titani (olimpienii din Cronos, şi elinii din Iapet), romanii aveau pretenţii mai mari: ei afirmau că, prin Afrodita, se trag direct din Uranus, părintele tuturor zeilor. Legenda ticluită de poeţi cu atâta meşteşug, din ordinul împăraţilor romani, arăta că romanii, fiind dintr-un neam mai bun şi mai vechi, au mai multe drepturi decât elinii să stăpânească lumea. Mai mult, ei pretindeau că fiul lui Enea, nepot al Afroditei, Ascaniu sau luliu – cum îl numeau romanii – era întemeietorul familiei imperiale a luliilor, din care făcea parte şi Cezar, şi August. În acest fel justifica familia luliilor dreptul de a stăpâni Roma, şi Romei, dreptul de a-şi întinde ghearele ei de vultur pestre întreg pământul.

3. Se spune că zeiţa purta un brâu fermecat. Acest brâu avea darul de a o face mai frumoasă şi-i da puterea să subjuge inimile bărbaţilor.

4. Peplonul era o tunicăfeminină, fără mâneci, prinsă cu o agrafă pe umeri, iar hitonul, o haină de lână albă, scurtă până la genunchi.

5. Adoniile, serbările în cinstea lui Adonis, aveau loc în Asia, Elada, şi mai târziu la Roma. Ele se prăznuiau primăvara, cu mare însufleţire, vreme de două zile.

Prin Adonis, vechii greci înţelegeau vremea călduroasă, când înfloreşte glia. Înţelegeau belşugul de roade felurite, care îndestulau ogorul, livada şi grădina.

Zeiţa Afrodita întruchipa şi ea, dealtminteri, natura roditoare.

Iar moartea lui Adonis însemna chiar sfârşitul verii, când iarba se vestejeşte şi poamele cad, în vreme ce frunza sângerie este purtată în vârtejuri de vânturile toamnei.

Ares, care îl răpune sălbatic pe Adonis, însemna, la rândul său. războiul. Războiul prăpădeşte şi pârjoleşte totul. Dar Ares mai este în acelaşi timp şi furtuna sau vremea ce se schimbă. Căci Ares este feciorul Herei, adică al cerului. Vremea se înrăieşte către începutul toamnei, aduce pustiirea în arbori, pe câmpie şi-n florile ce-şi scaldă petalele în lumină. Atuncea este vremea care aduce moartea comorilor grădinii…

Astfel se tălmăceşte şi crima săvârşită de Ares cel crud asupra lui Adonis, şi jalea Afroditei.

6. Ciprul este o insulă din Mediterana răsăriteană, unde, după legendă, fusese purtată Afrodita de Zefir, atunci când se născuse.

7. S-a mai arătat această temă la Prometeu: dorinţa omului de a atinge suprema creaţiune, de a schimba materia neînsufleţită în fiinţe vii. În legendele eline se sublinia că numai omul înflăcărat de o mare pasiune va putea săvârşi acest lucru.

8. Praxitele, unul din cei mai mari sculptori ai antichităţii, a dăltuit adevărate poeme în piatră, spre slava Afroditei, aceea care întruchipa, pentru elini, dragostea şi frumuseţea. Marmure vestite sunt: Afrodita de Medicis şi mai ales cea din Milo. Aceasta din urmă a fost aflată de un ţăran în Milo, o insulă din roiul de Ciclade, pe când îşi săpa ogorul. Se pare, că această statuie ar fi opera unui alt mare sculptor grec, Scopos. Aflată astăzi la Luvru, ea stârneşte uimirea tuturor prin perfecţiunea cu care a fost creată.