Înfrângerea titanilor

Feciorul cel mic al Reei, crescut în Creta, pe ascuns, era la vârsta bărbăţiei.

Se povesteşte că în vremea cât mai era încă micuţ, un cârd de albe porumbiţe zburau în fiecare zi pe ţărmul marelui Ocean şi-i aducea de-acolo-n ciocuri o hrană dulce, minunată, ce se chema ambrozie. Ambrozia – de zece ori mai dulce decât însăşi mierea – era o hrană pentru zei.

Un vultur se-nălţa, de-asemeni, în timpul nopţii, pe un munte. Acolo, sub un stei uriaş, ţâşnea din piatră un izvor. Dar nu era izvor cu apă, ci din adâncuri izbucnea o băutură fără seamăn, din care nu puteau sorbi decât zeii nemuritori. Şi-i aducea această băutură – numită, tot de zei, nectar – lui Zeus, ca să se adape, în zorii fiecărei zile.

Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul fermecat, Zeus s-a înălţat mai iute, a dobândit puteri cereşti. Şi, drept răsplată pentru vultur, Zeus, când a ajuns stăpân, l-a luat cu dânsul în Olimp. L-a pus chiar lângă tronul lui, să-i stea necontenit de veghe.

Pe gingaşele porumbiţe le-a hărăzit să fie simbol şi al blândeţii şi-al iubirii, să tragă carul din petale de albe flori de trandafir al preafrumoasei Afrodita, mândra zeiţă a iubirii, şi să vestească primăvara, prin gânguritul lor duios.

Însă toate aceste fapte, Zeus le-a săvârşit pe urmă, când a ajuns şi el stăpân. Deocamdată mai era în Creta şi-avea cu totul alte gânduri…

Mama sa, Reea, îi spusese despre ciudata prevestire şi de blestemul lui Uranus. Ştia că nici bunica, Gheea, nu mai ţinea cu zeul Cronos, cel care fără nici o milă îşi înghiţise cinci copii.

„Uranus a rostit că una dintre odraslele lui Cronos o să pornească răzvrătirea, se frământa voinicul Zeus. Dar cine poate fi acela, dacă nu eu? Căci toţi ceilalţi se află-n pântecul cel negru al hulpavului nostru tată. Este neîndoios că soarta, Moira1, neînduplecată, a hotărât că fapta asta eu trebuie s-o săvârşesc.”

Numai că Zeus ştia bine că lângă Cronos sunt titanii. Ei îi juraseră credinţă, sprijin în orice-mprejurare.

Erau puternici fără seamăn şi nu se-nfricoşau de nimeni.

În schimb, el, Zeus, era singur. N-avea alături, să-l ajute, decât pe mama sa, pe Reea. Dar Reea era mult prea slabă, nu cuteza să se ridice în faţa soţului său, Cronos. Era nevoie deci de multă prudenţă şi înţelepciune. Şi Zeus s-a gândit adânc, a cercetat prin ce mijloace şi-ar mai putea găsi tovarăşi gata să-l sprijine în luptă. Şi a aflat că vieţuieşte o verişoară a sa, Metis, pe malul fluviului Ocean2.

Zeiţa Metis era una din numeroasele copile pe care le avea Oceanul, primul născut dintre titani.