Note:

1. Dionisos era tot un zeu pământean, htonic, ca şi Demetra, un zeu al belşugului de roade, de aceea era plăcut elinilor. El era zeul viţei de vie şi ocrotea pe viticultori, după cum Demetra îi ocrotea pe agricultori. Pe lângă aceasta, Dionisos era socotit drept zeul cel mai vesel şi mai popular, pentru că elinilor le plăceau cântecul şi danţul. La petreceri se sorbea vin, şi vinul aducea veselie, le turna foc în vine, le aprindea chiote în gâtle), le aţâţa picioarele la danţ. De aceea elinii mai numeau pe acest zeu şi Iachos sau Bachos, cuvinte care au acelaşi tâlc: gălăgiosul, acela care face larmă, pentru că petrecerile lui Dionisos erau pline de zgomot. Tot de aici s-a tras şi numele roman: Bachus.

2. În timpul marilor dionisii: serbările organizate la Atena, în cinstea zeului Dionisos, se cântau nişte imnuri: ditirambii. Cântăreţii şi danţatorii erau îmbrăcaţi, cu acest prilej, în blănuri de ţapi. De aici a luat fiinţă tragedia – în greceşte: cântecul ţapilor – (tragos însemnând ţap, şi oda cântec). La micile dionisii, care erau organizate în sate, mai ales în centrele viticole, aceste cântece şi danţuri aveau, de cele mai multe ori, un caracter comic. De aici s-a născut comedia,

3. Se spune că Dionisos, când era copil, sugea laptele cu multă poftă. Când se oprea din supt, striga: „Evoe”… Aşa lămureau grecii faptul că la serbările dionisiace acest cuvânt răsuna adesea în mijlocul veseliei generale.

4. De la numele sidonianei Mistis vine cuvântul „mistic”, adică un lucru misterios, neînţeles, săvârşit de fiinţe supranaturale, cu puteri vrăjitoreşti. Grecii pretindeau că misterele dionisiace, ritualurile săvârşite la serbările zeului, fuseseră iniţiate de către nimfa Mistis, cu talentele ei vrăjitoreşti. Ea organizase serbările noaptea, pentru ca, ferite de lumina zilei, să nu poată fi observate de Hera, duşmana de moarte a lui Dionisos, fiul nelegitim al lui Zeus.

5. Insula Nisa (după legendă) îşi căpătase numele de la nimfa care trăia acolo. Unii mitologi cred că Nisa este tot una cu insula Naxos, din Arhipelag, unde era pe vremuri un loc vestit de închinăciune al zeului Dionisos.

6. Satirul Silen întruchipează butoiul, căci în butoi se toarnă mustul toamna (mustul simbolizând pe Dionisos tânăr). Cu vremea mustul se învecheşte şi se preschimbă în vinul cel tare, la fel cum zeul vinului crescuse mai apoi, sub privegherea lui Silen, şi se făcuse un zeu puternic.

7. Faptul că acest car al lui Dionisos era tras de fiare, pare a fi o aluzie la faptul că beţia poate transforma pe om într-o fiară.

8. Alegoria aceasta ne arată că oamenii din antichitate, văzând puterea băuturii, s-au cam temut şi au vrut să o stăvilească. Băut cu cumpătare, vinul e bun, plăcut, întăritor. Unii artişti chiar socoteau că vinul poate să-i inspire în versuri, muzică sau danţ. Dar când ai întrecut măsura, vinul devine ucigaş. În el se află ascunsă crima. Beţivul este grosolan, nu mai are nici ruşine şi nu mai ştie a chibzui. De-aici şi multele aluzii, din legendele antice, cu privire la oameni care înnebunesc din pricina zeului Dionisos: Ino, Atamas, Agave şi alţii, despre care nu s-a mai vorbit aici.

Dorind să-i îmblânzească firea acestei forţe de temut, grecii i-au ridicat altare zeului care o întruchipa, şi-l dăltuiau frumos, tânăr, cu trupul zvelt, înfăşurat în blană moale de panteră, strânsă cam neglijent pe bust. Molatic, sprijinit de tirs, zeul avea pe fruntea albă cunună verde, de viţă, iederă şi flori. În cinstea zeului acesta ciudat, puternic, aveau loc nişte serbări – numite de elini orgii, şi bachanale, de latini. Se făceau procesiuni, se înălţau imnuri – ditirambi – şi se rosteau, în dialog, versuri vesele sau triste, cântându-se legende de demult. Din ele se vor naşte, aşa cum s-a mai spus, prearenumite tragedii, drame satirice şi comedii, adică însuşi teatrul grec.

SFÂRŞIT

-Cântul V. Vers – 419 şi urm (trad. G. Murnu)

-De rerum natura (Despre natura lucrurilor), I şi urm

-Mitologie greco-romană, I, pag 243

-Legendele şi miturile Greciei antice, pag 52

-Din volumul Plutarh, Vieţi Paralele, Studiu introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de N. I. Barbu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1960

-Teogonia – renumit poem, în care este povestită imaginara naştere a zeilor