Penteu

Cum s-a făcut bărbat în lege, Dionisos pornise-n lume să-mprăştie viţa de vie.

El colinda din ţară-n ţară. Umbla-ntr-un car tras de pantere, de lei, de tigri şi-alte fiare7, urmat de un cortegiu vesel, format din nimfe şi satiri. Pe un măgar venea, alături, prietenul său, Silen, beţivul. Nimfele care-l însoţeau purtau numele de bacante şi, împreună cu satirii – demoni cu coarne şi copite, ce semănau cu nişte ţapi – danţau mereu, neobosite, în jurul lui Dionisos, băteau din tobe şi ţimbale, şi altele sunau din flaut Iar vinul… vinul curgea gârlă… Şi toţi făceau atâta larmă, că oamenii se-nfricoşau şi se plecau către cortegiu, aduceau jertfe – mai des ţapi – şi-l aclamau neîncetat.

Cine nu se pleca-nainte-i urma să fie pedepsit…

Aşa se povestea, de pildă, că zeul, colindând pământul, s-ar fi-ndreptat cândva spre Teba, spre ţara unde se născuse. Acolo se afla pe tron un rege nou, numit Penteu.

Mulţi dintre oameni, aflând vestea că s-apropia Dionisos, se grămădeau să-i iasă-n cale, ştiind că zeilor le place să te supui fără zăbavă. Îl aclamau pe acest zeu, care venea cu carul său tras de pantere şi de lei, urmat de nimfe şi satiri şi-având în preajmă pe Silen.

Deodată iese din palat regele Tebei, strigând tare:

— Staţi! … Nu vă grămădiţi în calea acestui zeu, ce nu cunoaşte nici armele, nici vitejia. Bătrânilor, nu ţineţi minte că neamul nostru ni se trage din zeul cel puternic, Ares? Voi, tineri ce-aţi ajuns la vârsta de-a purta suliţe şi scuturi, puneţi-vă pe creştet coifuri, nu foi de viţă şi ghirlande. Zvârliţi încolo tirsurile, ce amintesc de moleşeală şi de beţia ruşinoasă, şi nu vă mai plecaţi urechea la cântecele de bacante. Nu vă mai prindeţi nici în danţul ce-l tropăie satirii beţi. O, nu vă istoviţi puterea, sorbind licoarea blestemată, pe care ne-o aduce zeul. De e sortită Teba noastră să cadă-nvinsă, bine, fie, însă prin luptă glorioasă. Nu vreau să fie Teba pradă acestui zeu atât de tânăr şi dezmăţat, lipsit de vlagă, ce umblă cu beţivii-n roiuri şi-i parfumat, cu flori în plete, ca o femeie, ca o nimfă, din cele care îl urmează…

Şi-şi cheamă slugile Penteu. Le porunceşte să alerge în goana mare, să găsească pe noul zeu, să-l lege-n ştreanguri. Dar ca să nu se piardă vremea, el însuşi urcă pe Citeron. (Un munte unde se-adunase mulţime de femei şi nimfe, să săvârşească pentru zeu mistere şi închinăciuni, iar printre ele se găseau: Agave, propria lui mamă, surorile şi alte rude.)

Însă Dionisos – se zice – aflând de fapta lui Penteu, a început să râdă-n hohot.

— Rege nebun, a grăit zeul, gândeşte el că mă va-nvinge? Că va opri cultul lui Bachus? … Silen! … Aşteaptă, am să fac o glumă, să râdem amândoi cu poftă.

Şi-a-nălţat tirsul spre bacante, mai mult spre mama lui Penteu. Acestea s-au pornit să sară şi mai vârtos, ca-ntr-un vârtej, când bate vântul şi răscoleşte tot nisipul cel galben de pe malul mării.

Tocmai venea din văi Penteu şi se mâhnea auzind cântul şi ţipetele deşucheate.

Agave cea cu păr cărunt îl vede cea dintâi cum urcă. Sub vraja lui Dionisos, nu ştie că e fiul ei. Ci-l socoteşte un mistreţ.

— Surorilor, grăieşte dânsa către bacantele din munte. Priviţi-acest mistreţ oribil, ajuns pe pajiştile noastre. Eu vreau ca prima să-l lovesc…

Şi ea se-ntoarce mânioasă, lovind cu tirsul în Penteu, iar ceata aprigă s-avântă spre rege, care stă uimit privind la mama lui, Agave, ce-l socotise un mistreţ.

În vârful muntelui e zeul şi râde-n hohot cu Silen:

— Ce zici, bătrâne, bună-i gluma?

— E bună, râde şi Silen.

Penteu pricepe însă totul.

— Dionisos, îl strigă dânsul, în timp ce lăncile-l lovesc, zeu ce aduci pierzania şi-acuma crima, mă învingi… Dar tot n-am să mă-nchin puterii tale, zeu viclean…

Şi-ar mai fi spus, ar fi strigat şi l-ar fi blestemat pe zeu, dar nimfele, înfierbântate, s-au repezit la el grămadă şi l-au ucis cât ai clipi…

În acest fel, bietul Penteu, vroind să-mpiedice ca-n Teba să se împrăştie beţia8, căzu atunci zeului pradă.