Potopul încetează

Prometeu, tatăl omenirii, avea el însuşi un fecior, pe Deucalion, ce era rege la Ftia, în Tesalia. Şi el era căsătorit cu fiica lui Epimeteu şi a Pandorei: o copilă plină de haruri, ce purta numele de Pira.

După ce tatăl, Prometeu, a fost înlănţuit de Zeus, Deucalion şi soţia lui s-au dus să-i mângâie durerea. Iar Prometeu, care-avea darul prevestirii, ca şi bunicul său, Uranus, i-a spus aşa lui Deucalion:

— Ia seama, fiule, că Zeus vrea să înece tot pământul sub un potop nemaivăzut şi să distrugă oamenii. Planul lui nu va izbândi, dacă tu ai să mă asculţi! Să-ţi faci o barcă zdravănă, de lemn, să-nfrunte apa şi furtuna. Pune într-însa hrană multă şi apă de băut, din plin. Când vor începe ploile – prin ploi vrea Zeus să înece pământul nostru! – tu te urcă îndată pe corabie. Vâsleşte ne-nfricat cât timp ploile-acelea vor dura. Iar cerul când s-o limpezi, cată în zări şi vei vedea un singur vârf semeţ de munte, ce nu va fi cuprins de ape. Acel munte este Parnasul6. Îndreaptă-ţi barca într-acolo! Şi ce va fi vei mai vedea…

Ascultând sfatul tatălui, Deucalion şi-a pregătit barca, de cum s-a-napoiat acasă. Şi, când s-au pornit ploile, şi-a luat pe draga lui soţie, s-au urcat amândoi în barcă, gata de drum către Parnas. Apele au crescut întruna. Elada s-a acoperit, pe tot întinsul ei, de valuri. Numai o barcă mai plutea… Era barca lui Deucalion7.

Ploaia mai încetase parcă. După aproape nouă zile de necurmată scurgere, norii erau secătuiţi, oricât îi tot adăpa Iris, şi cerul se mai limpezise. Deucalion a zărit Parnasul şi a vâslit mai încordat, luptându-se din greu cu marea, până ce a ajuns acolo.

Vântul şi marea i-au izbit în nişte stânci barca de lemn. Şi barca i s-a sfărâmat. Fiul lui Prometeu şi-a luat sub braţul stâng soţia dragă, şi doar cu dreapta a-notat, până ce a ajuns la mal.

Scăpat din valuri, Deucalion privea, încă înspăimântat, pustiul verde-al apelor. La pieptul său strângea pe Pira, înfrigurată şi flămândă, dornică de un adăpost.