Zeiţa Temis intervine

Legenda spune că, din slavă, i-ar fi zărit pe cei doi oameni zeiţa Temis8, titanida, împărţitoarea de dreptate. Temis s-a apropiat de Zeus, şi arătându-i tot pământul scufundat sub noian de ape, a glăsuit:

— Măreţe Zeus, dreptate ţi-ai făcut destulă. La Hades morţii vin şirag, şi nu se mai sfârşesc la poartă. Din mii şi mii de oameni, câţi vieţuiau până acum, au mai rămas pe lume doi… Pentru un sat de frigieni şi-un rege din Arcadia, ce te-au nemulţumit pe tine, plătit-au mult prea mulţi şi-aşa… Lasă-i pe-aceşti doi în viaţă…

— Cine sunt ei şi cum se cheamă? a-ntrebat Zeus, în sfârşit.

— Se cheamă Deucalion şi Pira. El este rege tesalian. Norocul le-a surâs, şi iată-i, se află-n muntele Parnas. Au suferit şi ei destul. Deci, pentru numele dreptăţii, te voi rugă-n genunchi să-i ierţi! …

Zeus, ascultând-o pe Temis, s-a îmblânzit. Şi după nouă zile şi nouă nopţi, în cea de-a zecea s-a îndurat să facă semn. La acest semn, s-a repezit Eol până la peştera unde-l ţinuse pe Boreu, şi i-a dat drumul de îndată.

Boreu, când s-a văzut scăpat din peştera întunecoasă, s-a avântat în largul său. Suflând voios, a risipit norii la mare depărtare, şi într-un ceas sau poate două, cerul s-a-nseninat de tot.

Aflând că ploaia s-a oprit, Poseidon şi-a lăsat din mână tridentul său cel fermecat, şi în aceeaşi clipă marea şi-a încetat tot zbuciumul. Pe urmă, a chemat la sine pe-un fiu ce se chema Triton9, un monstru-al apelor marine, căruia i-a cerut să sune înapoierea apelor în mări, în fluvii şi în lacuri.

Triton a luat o scoică mare şi a sunat din ea prelung. Apa, supusă, a-nceput să vie către matca sa. Colinele au răsărit de sub povara undelor, şi-n timp ce apele scădeau, pământul parcă se-nălţa, de undeva, dintr-un fund. După aceste nouă zile, pădurile îşi arătau din nou coroanele-nverzite deşi frunzele mai păstrau încă nămolul apelor.