Reea îşi naşte cel de-al şaselea copil

Se pare că-n aceeaşi noapte soaţa lui Cronos a fugit în insula cea mare, Creta, călăuzită chiar de Gheea. S-a dus în peştera de piatră şi, până să-şi reverse Eos razele ei trandafirii, Reea a şi născut un fiu.

Era al şaselea copil şi cel din urmă ce-l avea.

Mama şi-a-ncredinţat copilul bunicii lui, zeiţa Gheea, şi s-a întors acasă iute. A-nfăşurat frumos o piatră în scutece moi, de copil, şi-a dat-o soţului său, Cronos.

— Iată, precum mi-ai poruncit, a glăsuit zeiţa Reea, ţi-am adus ultimul vlăstar, pe care l-am născut azi-noapte.

Şi s-a făcut că lăcrămează. Vroia să nu-nţeleagă zeul că-i vicleşug tot ce făcea.

Cronos, grăbit, a luat pietroiul cel învelit în scutece, şi cum n-avea vederea bună, a socotit că-i fiul său. A deschis larg gura flămândă şi piatra i-a căzut pe gât, pana în pântecele-i negru, încăpător şi sănătos.

— Ha, ha, ha, ha! … S-a mai dus unul. Altă primejdie s-a stins! … a râs cu poftă zeul Cronos.

Şi nu ştia că-n acea clipă începea să se împlinească blestemul zeului Uranus.

Pentru că, iată, colo-n Creta, în peştera muntelui Ida, un copil bucălat se află în braţele bunicii sale.

Făcea, de mic, precum se spune, atât de mare gălăgie, bătea din palme şi ţipa, încât era pericol mare. Cronos, care stătea la pândă, şi chiar vreunul dintre ceilalţi fraţi şi surori, sfetnicii săi, puteau s-audă zgomotul.

Iar dacă zeul afla taina, Reea, şi Gheea, şi copilul ar fi fost straşnic pedepsiţi.

Trăia însă pe-atunci, în Creta, un neam de semizei războinici, născuţi tot de zeiţa Gheea, ce aveau nume de cureţi. Gheea le-a poruncit să vină şi, la intrarea peşterii, să facă danţuri zgomotoase, să bată-n scuturi, cu putere, cu săbiile şi lăncile. Apoi să cânte şi să strige atât de tare, ca din cer să nu s-audă nici un scâncet şi nici un plânset de copil.

A mai chemat şi două nimfe, fiicele regelui din Creta, pe Ida şi pe Adrasteea. Ele au aşezat băiatul – căruia mama şi bunica i-au spus, din prima clipă, Zeus – într-un culcuş făcut din aur. Pentru că mama nu putea să vână-n Creta, să-l alăpteze pe fiul său cel mititel, decât arar şi pe ascuns, nimfele au adus o capră. Era o capră fermecată. Vestita capră Amalteea. Şi nimfele-l hrăneau pe Zeus cu laptele acestei capre şi cu o miere parfumată, cum nu făceau albinele decât în stupii de pe Ida.

Crescând puţin mai mare, Zeus alerga peste tot, zburda printre stejarii de pe munte, jucându-se cu Amalteea. Capra avea grai omenesc. Vorbea cu Zeus ca o mamă şi se făcea că îl împunge cu coarnele ei cele lungi.

Copilul apuca-n mânuţe coarnele caprei Amalteea şi se lupta, voinic, cu ea. De mic avea putere-n braţe, cât un bărbat din cei mai zdraveni. Încât, odată s-a-ntâmplat ca Zeus să rămână-n pumn cu unul dintre-aceste coarne. El o iubea pe Amalteea şi s-a mâhnit că i-a făcut rău, fără de voia sa.

Drept mângâiere Amalteei, a hotărât ca acest corn1 să fie veşnic plin cu fructe: smochine, mere, pere, struguri şi alte bunătăţi de soi. Capra putea mânca din fructe de câte ori îi venea poftă, căci cornul se umplea la loc.

Astfel creştea feciorul cel mai mic al Reei, neurmărit de ochi străini şi duşmănoşi. Şi el se înălţa-ntr-un an, cât altu-n douăzeci şi cinci.

Nici nu trecuse bine anul, şi Zeus se făcuse mare, gata să-şi împlinească soarta cea prevestită de Uranus, să-l răstoarne pe tatăl său şi să ia el în mâini puterea.