Se ivesc cele două surori

Astfel s-a scurs şi noaptea. A mai trecut o zi. Şi altele pe urmă…

Psiheea devenise soţia unei fiinţe ce venea numai noaptea, şi-n zori – când prima rază se strecura-n cămară – dispărea fără urmă.

Nu ştia cum arată, nu ştia cum îl cheamă, de are înfăţişare frumoasă sau de monstru.

În timpul zilei, fata se răsfăţa în voie prin multele-ncăperi ce le avea palatul, ori cobora-n poiană. N-avea decât să-şi spună dorinţa cea mai mică, şi totul se-mplinea. Coruri, muzici alese îi desfătau auzul! Dar nu vedea pe nimeni. Vorbea numai cu umbre. Se hârjonea cu ele, fugind printr-o pădure, culegând flori şi fructe sau dănţuind mereu…

Neobosită, vremea curgea pe nevăzute făgaşe, că-nainte.

Dar într-o zi, când fata ieşi ca să se plimbe pe munte, prin poiene, a auzit din vale nişte voci cunoscute. A stat puţin pe gânduri. Cine să fie oare? A! … da! … Sunt ele, surorile mai mari. O strigă şi o caută:

— Psiheea, unde eşti? Regele, tatăl nostru, trimisu-ne-a pe noi, să te căutăm, surioară, căci el şi cu regina s-au ferecat în casă… Nu vor să vadă cerul şi nici lumina zilei, cât timp nu pot să afle nimic de soarta ta…

Psiheea le aude şi-ar vrea să le răspundă; dar fiinţele din preajmă îi poruncesc să tacă. O vorbă să nu spună. Întâi să-i ceară voie slăvitului ei soţ.

Cu câtă nerăbdare aşteaptă dânsa noaptea! Iar când soţul soseşte, ea plânge şi-l dezmiardă, şi-l roagă, stăruieşte. Până ce el, în fine, se-nduplecă. Îngăduie ca-n ziua următoare Zefirul să aducă acolo, în palat, pe cele două fete, care umblau prin munte, căutând-o pe Psiheea.

— Mai înainte-i spune:

— Ştiu că surorile or să te sfătuiască lucruri nechibzuite. Nu le da ascultare. Mai ales nu uita că, orice-ar fi pe lume, să nu-ncerci să mă vezi…

— Am să-ţi împlinesc voia. Să nu ai nici o teamă! îi răspunde Psiheea. Toate vor fi, stăpâne, aşa precum doreşti…