Psiheea îl pierde pe Eros

În ziua următoare, Zefirul se porneşte pe văi şi, dintr-o dată, vede pe cele două surori ale Psiheei. Le-aduce la palat, pe aripile sale.

Ce-mbrăţişări! Ce lacrimi! Ce chicoteli! Ce râs! … Psiheea le arată palatul fermecat şi sălile în aur şi arginturi, grădinile, pădurile şi toată avuţia ce se afla acolo. Ba, le şi povesteşte că ei i se-mplinesc toate dorinţele, afară de aceea de a-şi vedea bărbatul; şi cum el i-a cerut, cu aspru jurământ, să nu-ncerce să-l vadă. Surorile se miră şi vor s-o iscodească, dar nu au timp prea mult, căci mesele-s întinse şi muzica le cântă. Sclavele nevăzute le-n-treabă de porunci. Şi nu sfârşesc prea bine să spună ce doresc, şi braţe nevăzute aduc bucate, haine, mingii, cercuri de aur, coşuri cu flori, colane, cercei sau pietre scumpe. Mă rog, orice poftesc.

Surorile Psiheei, la-nceput bucuroase c-o revedeau pe fată, încep să fie roase de o invidie din ce în ce mai neagră.

— Ce zici? … Neruşinata! … îşi şoptesc amândouă, când nu-i de faţă dânsa. Noi o credeam pierdută. Şi ea? Ce bogăţie… Tocmai ei? Cea mai mică? … Bărbatul său, pesemne, o fi vreo zeitate. O fi voinic şi chipeş. Şi noi, cu soţii noştri bătrâni, neghiobi şi şubrezi, ne mâncăm tinereţea. Ba, n-o vezi ce se-ngâmfă? Ne-arată toate cele, de parc-ar fi regină, iar noi nişte sărmane şi umilite sclave… Mai bine să-i dăm sfatul să-şi calce jurământul faţă de soţul său şi să-ncerce să-l vadă noaptea, pe când el doarme. Căci el o să se-nfurie şi o s-o pedepsească. Aşa, surioara noastră va pierde din trufie… Ha, ha… E straşnic planul…

Şi cele două scorpii o sperie pe Psiheea. Îi spun că nişte oameni i-ar fi văzut bărbatul. Acesta-i un balaur. În fiecare seară vine dintr-o pădure şi trece înot râul, iară în zori se-ntoarce. Sigur c-o s-o mănânce şi pe soţia sa, când o să aibă poftă. Ca să se-n-credinţeze, s-aprindă o lămpiţă noaptea, când doarme el, şi să-i privească faţa.

Psiheea. – nfricoşată, ascultă şi promite să le urmeze sfatul.

Şi scorpiile pleacă, iar sora cea mai mică rămâne la palat.

Şi, hăt, târziu, în noapte, când soţul doarme dus, Psiheea ia în mână lămpiţa cu ulei şi, uşurel, pe vârfuri, se-apropie de el şi-i luminează chipul.

Acel ce s-odihneşte-naintea ei, pe perne, e monstrul cel mai dulce şi mai frumos din lume. E-naripatul Eros, cu-obrajii ca bujorul, cu bucle lungi de aur pe umerii de nea. Alături are arcul şi tolba cu săgeţi. Ea îi atinge arcul şi tolba, şi-o săgeată o zgârie la un deget. Şi dragostea o prinde cu vie-nvâlvorare pentru divinul Eros.

Se uită cu ardoare la el şi se apleacă, dornică să-l sărute. Atunci, o picătură încinsă de ulei se scurge din lămpiţă. Îl atinge pe zeu, făcându-i o arsură pe pielea delicată.

El, Eros, se trezeşte. O vede pe Psiheea plecându-se asupră-i; e gata să-l sărute cu buzele fierbinţi, în vreme ce cu ochii îl roagă de iertare.

Dar el se saltă sprinten şi zboară pe fereastră. S-a dus pe totdeauna…

Palatele de aur, grădinile, pădurea, izvorul, tot, dispar, Psiheea-nmărmurită aude numai glasul lui Eros, care-i spune:

— Mi-ai fost atât de dragă! Dar prin nechibzuinţă, acuma m-ai pierdut… căci nu sosise timpul ca să mă poţi vedea…

— Nu, nu vreau, strigă fata, căci te iubesc… şi…Eros… eu… voi avea un prunc.

Numai că el zburase şi n-o mai auzea. Silit de legi divine, zeul intră-n Olimp şi mândra Afrodita îi ieşise înainte şi îl certa cu asprime:

— Necredincios! … Viclean! … Duşmana mea de moarte ai luat-o de soţie? … Aşa ne-am înţeles? Ei bine, pentru asta te voi închide-n casă. Dă-mi arcul, dă-mi şi tolba… aripile… făclia… însemnele puterii… Nu mai eşti zeu, ci sclav!