Spre ţărmurile Eladei

Amurgul s-a lăsat pe nesimţite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
În călimara de argint,
Până-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ţine ancora la ţărm…
Mai stă încă la ţărm,
Dă-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trâmbiţele vor suna.
Corabia, plină de vise
Şi de legende,
Şi poeţi,
O să pornească iar
Pe marea
Învolburată
A fanteziei.
Priviţi!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi înţelept.
„Binevenit să fii, bătrâne,
Prinţ al aezilor elini!
Slăvită-ţi fie lira sfântă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atâtea versuri.
Îţi mulţumim că ne-nsoţeşti!”
Ci iată, mai cătaţi! Pe punte
Au poposit şi alţi poeţi.
În fruntea lor e Hesiode,
Cel tânăr şi cu păr bălai,
Cântându-şi lin „Teogonia”,
Mai sunt şi Pândar, Teocrit
Şi Apolonius din Rodos,
Eschil, Sofocle, Euripide
Şi Pausanias şi Virgiliu
Şi exilatul de la Tomis:
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună…
În noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
Ţărm după ţărm, toată Elada.
Poeţii vor suna din lire,
Vântul va bate-ncetinel
Şi marea ne va legăna,
Pe valurile-i înspumate,
Iar noi tăcuţi vom asculta
Fermecătoarele legende,
Prin care cei de-odinioară
Atâtea taine-şi tâlcuiau…
Urcaţi-vă deci toţi pe punte.
Urcaţi-vă … Şi, să pornim! …