Studiu introductiv

Există oare vreun om care să rămână indiferent la adierea mângâietoare a vântului primăvăratic, la freamătul valurilor mării înfuriate, care se sparg mugind de ţărm, la huietul vijeliei care încovoaie copacii, la zigzagurile roşii ale trăsnetului şi la lumina orbitoare a fulgerului? Se găseşte o inimă omenească în stare să rămână de piatră în faţa acestor măreţe fenomene ale naturii, a căror variaţie îşi află corespondentul în nesfârşita gamă de sentimente pe care o trezesc în sufletul nostru? …

Astăzi cunoaştem forţele naturii şi puterea lor nu ne mai înspăimântă. Dar imaginaţia omului primitiv, în lipsa unei raţiuni pătrunzătoare, a creat figurile mitice ale zeilor, atribuindu-le toate fenomenele pe care nu şi le putea explica. Astfel s-au plăsmuit mitologiile popoarelor antice dintre care aceea a grecilor se remarcă prin marea bogăţie şi frumuseţe a miturilor.

Mitologia grecilor este extrem de bogată, mai întâi prin faptul că la crearea nenumăratelor figuri de zei, semizei, eroi etc, a contribuit imaginaţia multor generaţii şi a multor oameni de talent. Dar cauza principală a mulţimii miturilor o constituie însăşi multitudinea fenomenelor naturii şi a diferitelor aspecte ale acestor fenomene. Luând ca pildă marea, observăm că străbunii îndepărtaţi ai grecilor, de pe vremea lui Pericle, au pus stăpân peste întinsele ape pe Poseidon. Dar în mare, în imaginaţia grecilor mai locuiau: Amfitrita, soţia lui Poseidon; Nereu, fiul lui Poseidon; Nereidele, fiicele lui Nereu; Tetis, o altă divinitate a mării; Triton, fiul lui Poseidon sau al lui Nereu etc. Dacă ne gândim cât de variate sunt fenomenele naturii şi aspectele lor şi dacă ţinem seama că pentru grecii vechi fiecare fenomen şi aspect al naturii a dus la crearea mai multor zeităţi, atunci ne dăm seama de unde provine bogăţia mitologiei greceşti.

În concepţia vechilor greci, zeii nu trăiau izolaţi de muritori, ci se amestecau în viaţa lor, dirijându-le sau împiedicându-le acţiunile, aducându-le fericire sau nenorocire. De aceea, în viaţa zeilor se reflectă multe din fenomenele vieţii sociale a grecilor. Astfel, Ares era zeul războiului, Hera proteja căsnicia, Hermes era protectorul negustorilor, împărăţia morţilor o conducea Hades etc. Uneori zeii se căsătoreau cu muritoare şi invers: zeiţa Tetis, divinitate a mării, s-a căsătorit cu Peleu, un muritor, iar din căsătoria lor s-a născut Ahile, faimosul erou ale cărui fapte sunt cântate în IIiada.

Miturile Olimpului, adică miturile care se povestesc despre zeii care locuiau în Olimp, au fost create într-o epocă de umanizare a concepţiilor despre natură, de relativă linişte şi înseninare a sufletului grec în faţa covârşitoarelor forţe ale naturii. La început, grecii şi-au închipuit aceste forţe sub forma unor obiecte neînsufleţite, în special pietre şi lemne, numite fetişuri. De pildă, în oraşul Thespiae, în Beoţia, forţa atribuită mai târziu zeului Eros, zeul iubirii, era închipuită de o piatră necioplită. Apoi, forţele naturii au luat chipul unor animale. La Delfi, înainte de Apolo, trona un zeu cu chip de lup. Încetul cu încetul, oamenii au început să cunoască natura, să-i înţeleagă unele fenomene, şi atunci forţele ei covârşitoare au luat, în imaginaţia grecilor, chipuri omeneşti. Aşadar, de la zeităţi închipuite sub forma unor obiecte neînsufleţite şi până la zeii din Olimp, care se deosebeau de oameni numai prin putere şi nemurire, concepţiile grecilor despre divinităţi, ca forţe ale naturii, au făcut un drum lung.

La constituirea acestui panteon olimpic a contribuit imaginaţia multor oameni şi a multor generaţii din diferite regiuni locuite de greci. Acest fapt a făcut ca despre acelaşi zeu să se povestească lucruri diferite şi deci zeul să apară în chipuri diferite. De pildă, un mit spunea că zeiţa Afrodita se născuse din sângele lui Uranus, căzut în valurile mării, în timp ce la Homer, Afrodita este fiica lui Zeus şi a Dionei. Înainte de Homer, Poseidon era socotit şi numit „protector de familie” şi „tată”, pe când la Homer el stăpâneşte peste ape. În Siciomia, Afrodita era socotită protectoarea lăuzelor, pe când la Sparta zeiţa apărea, în imaginaţia grecilor, înarmată. Aceste exemple sunt îndeajuns spre a înlesni o reprezentare cât mai clară despre bogăţia de mituri care se povesteau despre zeii din Olimp.

Dar, oricât de variate ar fi fost, în legendele Olimpului se reflectau realităţi sociale şi politice de pe vremea când trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp aşa cum la Tirint şi Micena, două centre importante din Grecia, în secolele XIV-X. î.e.n., stăpâneau puternicii basilei, şefi de triburi. Olimpul homeric nu este altceva, în toate amănuntele lui, decât o reflectare a vieţii sociale şi politice a grecilor, de pe vremea când au fost plăsmuite aceste mituri.

De aceea, odată instituit, Olimpul homeric n-a rămas încremenit. Poeţii care au urmat după Homer au prelucrat miturile în lumina concepţiilor filosofice şi religioase ale vremii lor, contribuind astfel la îmbogăţirea tezaurului mitologic grec, care şi aşa era extrem de bogat. Prelucrarea miturilor zeilor olimpici de către poeţi a dus şi la diversificarea chipurilor sub care apăreau diferiţi zei.

Cele expuse mai sus ne explică de ce, astăzi, oricine voieşte să scrie o mitologie a grecilor, se găseşte de la început în faţa mai multor mituri, din epoci diferite, care se povestesc despre acelaşi zeu.

În prima parte a acestui volum, profesorul şi scriitorul Alexandru Mitru ne prezintă miturile despre zeii olimpici. Aşa cum am arătat, despre zeii Olimpului se povesteau mituri plăsmuite în vremuri şi în regiuni diferite şi reflectând concepţii felurite. Pentru autorul cărţii de faţă se puneau, deci, de la început, mai multe întrebări: cum va proceda cu diferitele variante ale miturilor? Le va expune pe toate sau numai pe unele? Care va fi criteriul alegerii, dacă va face o selecţie? Cum vor apărea zeii Olimpului în lumina miturilor alese? În cele ce urmează, încercăm să arătăm cum a înţeles autorul să rezolve aceste probleme.

După cum se vede şi din tabla de materii, dar mai ales din titlurile şi subtitlurile lucrării, autorul nu şi-a propus să dea absolut toate miturile Olimpului, ci a ales pe cele mai importante în legătură cu zeii cei mari ai Olimpului şi, înainte de ei, cu Haosul, Ceea sau Gheea, Uranus, Cronos etc.

Este însă vrednic de subliniat faptul că Alexandru Mitru a dat o deosebită importanţă mitului prometeic. El a făcut acest lucru pe deoparte din dorinţa vădită de a lega, printr-un fir logico-cronologic, atât cât este cu putinţă, diferitele mituri între ele, pe de alta, mai ales, pentru a-i da lui Prometeu – „cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul filosofic”, cum îl numeşte K. Marx – valoarea unui simbol al luptei pentru smulgerea şi stăpânirea tainelor naturii, pentru progres, împotriva forţelor naturale şi sociale pe care zeii le închipuiau în fantezia celor vechi.

Întrebarea, de o deosebită însemnătate, care se punea după alegerea miturilor de expus, era aceea a ordinii cronologice. Ea avea să reflecteze, desigur, şi însemnătatea acordată fiecărui zeu, precum şi motivarea psihologică şi logică a faptelor închipuite, povestite de mituri. Aici autorul a urmat, în general, pe Hesiod, poetul care a încercat să facă o „istorie”, ca să zicem aşa, a zeilor.

Hesiod a fost determinat să scrie Teogonia, „naşterea zeilor”, de haosul care domnea în mitologie, haos provocat de nenumăratele mituri contradictorii atât în ceea ce priveşte faptele zeilor, cât, mai ales, în ceea ce priveşte momentul apariţiei lor în lume, căci, în imaginaţia grecilor, zeii s-au născut ca şi oamenii. Haosul în mitologie n-a încetat după apariţia Teogoniei, iar mitografii greci care au scris după Hesiod s-au găsit în faţa aceleiaşi puzderii de mituri contradictorii. Aşadar, ca şi Hesiod, şi ca orice mitograf, Alexandru Mitru a trebuit să dea o ordine cronologică miturilor. A dat-o, conducându-se, în general, aşa cum am spus, după Hesiod, dar introducând şi unele elemente personale. Problema esenţială care se punea era aceea ca un zeu să nu apară pe scenă mai înainte de a fi creat, aşa cum, de pildă, la Hesiod, Eros este stăpânul inimii zeilor şi oamenilor, când zeii şi oamenii nici nu existau. Tocmai de aceea Alexandru Mitru a procedat cu multă atenţie şi logică atunci când, după stabilirea domniei lui Zeus în Olimp, a introdus mitul lui Prometeu, pentru a explica în acest fel apariţia omului, operă a mâinilor lui Prometeu. Înainte de Zeus, autorul român vorbeşte despre titani şi despre monştri, ceea ce corespunde, de fapt, ordinei închipuirilor pe care le-au avut grecii despre lume şi viaţă şi luptei duse de oameni pentru eliberarea de tot soiul de suferinţe materiale şi morale.

Autorul „Legendelor Olimpului” a împletit evenimentele mitologice din Olimp cu cele petrecute pe pământ. Nu toate mitologiile procedează aşa. Dar este mai bine cum a procedat Alexandru Mitru, deoarece, în alt fel, se ajunge la inadvertenţe.

Oricât de importantă ar fi problema cronologiei miturilor, esenţialul îl constituie conţinutul lor. Lucrul este cu atât mai important cu cât, după cum am mai spus, diferitele variante ale aceluiaşi mit prezintă personajul mitologic despre care este vorba în lumini diferite. Deci, pentru mitograful modern se pune foarte stringent problema alegerii variantelor care să înfăţişeze zeul, sau zeiţa, sau eroul respectiv, în lumina pe care o crede cea mai potrivită.

Pentru a ilustra chipul cum a înţeles să rezolve această problemă autorul „Legendelor Olimpului”, vom da un singur exemplu, pe care-l socotim cel mai caracteristic, şi anume acela al zeiţei Afrodita.

În Iliada, Afrodita este rănită de muritorul Diomede şi nevoită să se urce în Olimp. Aici Zeus o cheamă la sine: „Fata mea, îi zise, războiul nu te priveşte pe tine;

Iată dar pe Afrodita, zeiţa frumuseţii, amestecându-se în lupte, fără să-şi dea seama că nu este în stare să le poarte, ba chiar rănită de un muritor. Totul se petrece ca în familia unui basileu din Tirint sau Micena.

În cartea a VII-a a Odiseei, zeiţa Afrodita ne apare însă într-o postură şi mai puţin potrivită cu măreţia unei zeiţe. Poetul povesteşte cum Hefaistos a pedepsit-o pe zeiţă, făcând o plasă de aur invizibilă, în care a prins-o alături de Ares, în hazul tuturor zeilor.

Altă coardă vibrează într-o odă adresată zeiţei de poeta Safo şi în altă lumină ne apare Afrodita. Într-adevăr, Afrodita este numită „nemuritoare”, „cu tronul zugrăvit în multe culori”, „fiică a lui Zeus”, care sălăşluieşte în „palatul de aur al tatălui său”. Zeiţa este dusă pe pământ într-o teleagă trasă de vrăbiuţe. Ajungând pe pământ, Afrodita zâmbea prietenos poetei şi o încuraja, mângâind-o.

Pentru poetul roman Lucreţiu, Afrodita-Venus este: „Născătoare a Eneizilor”, „dătătoare de viaţă” , prin care iau fiinţă toate vieţuitoarele de pe pământ.

Aşadar, Afrodita-Venus a căpătat, sub pana poetului Lucreţiu, o măreţie pe care nici pe departe nu o avea la Homer, dar începuse s-o capete la Safo.

La Virgiliu, Afrodita-Venus este preocupată de măreţia Romei. Îndurerată de suferinţele lui Enea, ea se duce la Jupiter şi, cu ochii în lacrimi, îl roagă să înceteze prigoana împotriva fiului său.

Iată câteva exemple, din multele care se pot da, de felul în care este înfăţişată Afrodita-Venus la Homer, Safo, Lucreţiu, Virgiliu. Înainte de a cerceta cum a procedat autorul „Legendelor Olimpului”, am vrea să vedem cum au procedat doi autori moderni, ale căror lucrări le avem la îndemână, şi anume G. Popa-Lisseanu şi N. A. Kun.

La Popa-Lisseanu, după ce se arată în câteva rânduri legenda naşterii zeiţei din spuma mării, se trece la descrierea puterii ei. În esenţă, autorul o consideră „zeiţă a frumuseţii, a iubirii şi prosperităţii… Împărăţia ei se întinde peste ceriu şi peste pământ, peste vietăţile mării şi peste vieţuitoarele văzduhului”  .

N. A. Kun începe prezentarea zeiţei prin următoarele fraze: „Răsfăţată şi zburdalnică, Afrodita n-ar trebui să se amestece în bătăliile sângeroase. Ea sădeşte dragostea în inimile tuturor; şi ale zeilor, şi ale muritorilor. Prin această putere ea domneşte asupra lumii întregi”   .

Autorul continuă să arate puterea pe care o are zeiţa asupra fiarelor, naşterea ei din spuma mării, veşmintele, însoţitoarele, pentru ca să ajungă apoi la Pigmalion.

Trecând, în sfârşit, la Afrodita prezentată de autorul „Legendelor Olimpului”, ne putem da mai lămurit seama de lumina în care a prezentat-o, de originalitatea sa.

Alexandru Mitru vorbeşte mai întâi despre naşterea zeiţei Afrodita din spuma mării, rodită de picătura de sânge căzută din rana lui Uranus.

Apoi, logic, trece imediat la descrierea chipului şi a gătelii zeiţei şi la primirea ei în Olimp: „Când au văzut-o pe Afrodita intrând cu pasul legănat în fastuosul lor Olimp, zeii s-au ridicat cu toţii năuci de-atâta frumuseţe şi graţie şi gingăşie. Mulţi dintre olimpienii falnici au şi cerut-o de soţie, dar Moira hotărâse altfel. Cea mai frumoasă-ntre zeiţe a avut parte de bărbatul cel mai urât din tot Olimpul. S-a însoţit cu zeul faur, Hefaistos, cel priceput, harnic, modest, însă schilod.”

Într-un capitol special consacrat zeiţei Afrodita, autorul reaminteşte cele spuse mai sus şi continuă: „Viaţa împodobită de farmecul iubirii este mai fericită. Dragostea îmblânzeşte firea şi duce focul vieţii într-una mai departe.”

Urmează un fragment din imnul poetului Lucreţiu, apoi autorul povesteşte scena prinderii zeiţei Afrodita în plasa nevăzută de către soţul ei Hefaistos, osândind netrebnicia înşelătorului Ares.

În acest fel, autorul „Legendelor Olimpului”, întocmai ca Popa-Lisseanu şi Kun, a început prezentarea zeiţei Afrodita sub influenţa imaginei lucreţiene. Dar, spre deosebire de cei doi autori, dintre care Kun nu menţionează întâmplarea Afrodita-Ares, iar Lisseanu reproduce, cu uşoare modificări, textul citat din Odiseea, Alexandru Mitru, reproducând şi el legenda burlescă din Odiseea, ia o atitudine hotărâtă de condamnare a urâtului fapt. În acest fel, autorul român încearcă să împace măreţia Afroditei-Venus lucreţiene cu versiunea burlescă din Odiseea.

Având în vedere că această „mitologie” se adresează în primul rând tineretului, autorul „Legendelor Olimpului” a rezolvat problema în chipul cel mai potrivit.

Am dat fragmente din textele pe care le-a avut autorul „Legendelor Olimpului” la îndemână, la capitolul „Afrodita” şi am discutat comparativ textele antice cu pasaje din mitografi moderni, spre a ilustra, printr-un exemplu cât mai concludent, felul cum a încercat să armonizeze Alexandru Mitru diferitele versiuni contradictorii cu privire la aceeaşi zeitate.

Putem dar distinge în prima parte a „Legendelor Olimpului” următoarele trăsături principale:

1. Autorul a depus un efort stăruitor de a motiva logic şi psihologic trecerea de la un mit la altul şi diferitele acţiuni în cadrul aceluiaşi mit.

În felul acesta, se caută şi se obţine un fir de legătură între diferitele mituri şi o reală motivare psihologică în povestire.

2. Autorul a ales miturile, legendele şi versurile cele mai cunoscute şi interesante. Astfel, n-a omis pe Prometeu, Marsias, Filemon şi Baucis, Pigmalion, Eros şi Psiheea etc.

3. A căutat totodată să armonizeze versiunile contradictorii într-o sinteză în care predomină punctul de vedere moral. Exemplul cu Afrodita este cât se poate de concludent. Evident că această „moralizare” nu putea fi făcută decât atât cât îngăduia mitul.

4. Cea mai de seamă caracteristică este însă dramatizarea continuă a miturilor, care face ca naraţia să fie înlocuită, la tot pasul, de dialog.

5. Motivarea raţională a alegerii şi ordinei cronologice a miturilor, pe care mitul prometeic o ilustrează în chipul cel mai luminos, precum şi diferitele explicaţii date în note, constituie un efort, unic la noi, de a lega mitologia zeilor olimpici de condiţiile materiale, economice şi sociale, în care a apărut. Alexandru Mitru a urmărit să dea diverselor mituri o interpretare materialistă, subliniind în cuprinsul legendelor ecoul luptei permanente a oamenilor împotriva forţelor capricioase şi asupritoare, naturale şi sociale, pe care zeii le reprezentau în imaginaţia elinilor.

În continuare Alexandru Mitru expune mituri şi legende pe care imaginaţia greacă le-a ţesut în jurul unor oameni numiţi, în greceşte, „eroi”.

Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între zei şi eroi. Zeii erau nişte fiinţe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi omeneşti concrete. De pildă Zeus are mult din caracterele unui basileu. Pe când mulţi dintre eroi au trăit în realitate, iar imaginaţia n-a făcut altceva decât să le mărească, adesea peste fire, personalitatea. Zeus n-a existat. Ahile, Agamemnon, Menelau, Ulise au fost însă oameni care au luptat sub zidurile Troiei.

Înainte de a-şi închipui zeii cu chip de oameni, grecii au atribuit puteri zeieşti unor obiecte neînsufleţite, apoi unor animale, în cele din urmă unor fiinţe cu chip şi însuşiri omeneşti, pe când, în crearea legendelor eroilor, imaginaţia a pornit de la realitate, de la oameni, despre care se ştia că au luptat şi au triumfat asupra celor mai grele adversităţi.

Acest fapt a contribuit la o ancorare mai largă a imaginaţiei în realitate şi deci la o reflectare mai profundă a vieţii sociale, economice şi politice din epoca în care au fost plăsmuite miturile.

În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor puterilor fizice şi morale ale pământenilor, spre a birui forţele vrăjmaşe şi a ridica viaţa şi demnitatea omului deasupra tiraniei şi mizeriei.

În imaginaţia grecilor, Zeus trona maiestuos şi capricios în Olimp, dar pe pământ eroul Heracle, înfruntând mânia Herei, ucigând monştri şi biruind oameni nelegiuiţi, a fost socotit vrednic de Olimp. Curajul, dârzenia, dragostea de oameni şi spiritul de sacrificiu pentru binele obştei sunt trăsături care se întâlnesc la toţi eroii.

Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în vremurile îndepărtate, este reflectarea unei realităţi, care a dus viaţa greacă, în Atica, cu un pas mai departe spre civilizare şi umanizare.

Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profundă influenţă asupra imaginaţiei şi dorului de fapte mari ale generaţiilor de tineri greci exercitau aceste modele de curaj şi dragoste de om pe care le prezentau legendele eroilor.

Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta înţelesurile pe care le-a căpătat cuvântul „erou”.

Evoluţia înţelesurilor cuvântului ne arată limpede şi concis noţiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest cuvânt şi ne conduce – călăuză sigură – pe drumul rezolvării diferitelor întrebări pe care le ridică problema constituirii legendelor eroilor.

La Homer, cuvântul are următoarele înţelesuri: 1. stăpân, şef, nobil, comandant militar (Ildada, XIX 34; XX 110); 2. luptător (în general) (Odiseea, I 101); 3. om care se distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent (Odiseea, XVIII 423, VIII 423).

Începând cu Hesiod, cuvântul „erou” capătă înţelesul de semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pândar (Nemeice. 3, 38) îi dă apelativele de „erou zeu”. Platon aşază (Legile 738 d) pe „erou” după zeu, şi între zei şi oameni. Herodot (V 105) şi Tucidide (V 11) prin „erou” înţeleg orice om ridicat la rangul de semizeu. La Atena, în secolul al V-lea, „eroi eponimi” erau socotiţi bărbaţii care dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. Iar la Roma „eroi” ajunseseră să fie numiţi împăraţii romani divinizaţi. Aşadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului „erou” a fost: 1. stăpân, nobil, şef, comandant militar; 2. combatant (în general); 3. om distins prin naştere, talent, vitejie: 4. semizeu; 5. muritor ridicat, după moarte, la rangul de semizeu.

Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă semantica cuvântului „erou”.

Într-adevăr, lista sensurilor de mai sus ne arată limpede că la început cuvântul a arătat un om care se distinge prin ceva faţă de ceilalţi oameni şi, la sfârşit, a însemnat un om care, după moarte, este pus în rândul zeilor, datorită faptelor sale.

În evoluţia sensurilor cuvântului se vădesc limpede momente din istoria societăţii sclavagiste greceşti. În Iliada, care reflectă stadiul destrămării comunei primitive şi al înmuguririi sclavagismului, „eroi” erau şefii de genosuri, iar la Troia, unde se luptau crâncen, ei erau comandanţi militari. Dacă în Odiseea prin „eroi” se înţeleg toţi combatanţii, nu numai şefii de genosuri, este pentru că, după război, în amintirea cruntelor suferinţe pe care le înduraseră în timpul sângeroaselor bătălii, toţi luptătorii aveau o figură potenţată, erau socotiţi toţi drept nişte „eroi”. Dar tot în Odiseea, care reflectă vremuri de pace, după uriaşele încleştări de la Troia, un om care cânta minunat era tot un „erou”.

La Atena, după instaurarea sinoikismosului, cei mai de seamă oameni erau aceia care întemeiaseră cele zece triburi. Poetul Pândar şi filosoful Platon îi aşezaseră pe „eroi” între zei şi oameni.

Se vede că la baza diferitelor înţelesuri ale cuvântului „erou” a stat întotdeauna un sentiment de adâncă admiraţie pentru oamenii care se distingeau prin anumite calităţi, admiraţie care a dus la divinizarea anumitor eroi. Dar dacă sentimentul de admiraţie a fost constant, calităţile admirate s-au schimbat o dată cu transformările economice, sociale şi politice ale societăţii. Astfel, în comuna primitivă se impuneau atenţiei, şi adesea admiraţiei geneţilor, şefii de genosuri, de fratrii şi de triburi; la Troia, comandanţii şi vitejii; la curtea paşnică a lui Alcinou, cântăreţul Demodocos sau crainicul Mulios; la Atena, întemeietorii de triburi, învingătorii la jocurile interhelenice; la Roma, după instituirea imperiului, împăraţii.

Luptătorii de la Troia văzuseră pe şefii lor, pe marii comandanţi, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. Dar, după terminarea războiului, faptele lor creşteau parcă şi mai mult în imaginaţia generaţiilor. Felurite legende se ţeseau în jurul acestor mari figuri. Apoi fiecare cetate din Grecia voia să-şi aibă „eroul” sau şi, aşa cum s-a întâmplat cu Heracle, care era revendicat de Teba şi de Argos, în mai multe cetăţi înfloreau legende prin care un erou le aducea faimă şi glorie. Nu toţi eroii au luptat la Troia, dar toţi eroii erau înnobilaţi cu acele calităţi pe care autorii legendelor le socoteau cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se închegau adesea în cetăţi diferite şi în timpuri diferite, se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu zeii, şi anume că acelaşi erou era încărcat cu însuşiri contradictorii şi despre el se spuneau lucruri contradictorii.

Aşa cum s-a văzut mai sus, înţelesurile cuvântului „erou” izvorăsc din Iliada şi Odiseea, poeme în care se cântă faptele săvârşite de luptătorii care au luat parte la războiul Troiei. Dar, înainte de a lupta sub zidurile Troiei, grecii dezvoltaseră strălucita civilizaţie miceniană. Ei luaseră contact cu civilizaţia din Creta pe la 1700 î.e.n. şi, timp de trei secole, până la 1400 î.e.n., ei contribuiseră la înflorirea civilizaţiei miceniene. De aci înainte pornesc o mişcare de expansiune în răsărit, care, două secole mai târziu, a dus la războiul Troiei.

Este de neconceput ca timp de cel puţin opt sute de ani, câţi au trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei şi până la războiul Troiei, purtătorii civilizaţiei miceniene să nu fi cunoscut şi admirat oameni cu însuşiri excepţionale, luptători pentru binele comunităţii, pe care să-i fi numit „eroi”. Aşadar, „eroii” au existat întotdeauna la greci, legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de războiul Troiei, dar numai anumiţi „eroi” au luat parte la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite legende au fost consemnate de eposul homeric.

Celelalte legende, care fuseseră plămădite în epoca miceniană, continuau să pâlpâie cu o lumină modestă în Grecia. Dar, după încleştările de la Troia, uriaşe pentru vremea aceea, un mare număr de eroi au fost aduşi, nimbaţi de legendă, în patria mamă, în Grecia. Acest fapt a constituit un reviriment pentru legendele care dăinuiau în diferite cetăţi, în jurul diferiţilor „eroi”. Astfel, unii eroi sau unele fapte, în legătură cu anumite cetăţi, au fost introduse ulterior în textul Iliadei sau Odiseei pentru gloria cetăţilor respective, iar alte cetăţi şi-au revendicat anumiţi eroi.

Aşadar, pentru a pune o oarecare ordine în acest hăţiş de fapte, se poate spune că legendele eroilor pot fi împărţite în trei mari categorii: legende plămădite pe pământul Greciei, înainte de războiul Troiei; legende create în Asia Mică, în legătură cu războiul Troiei, în jurul unor eroi veniţi din Grecia; legende create în Grecia, după şi sub influenţa legendelor războiului Troiei. Dar multe dintre legendele din prima categorie au fost influenţate de legendele războiului Troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a contribuit, într-o foarte mare măsură, la alterarea conţinutului legendelor şi deci la estomparea cronologiei lor.

Aceasta fiind situaţia, este foarte greu de precizat în ce epocă au apărut legendele în jurul unui anumit erou şi care a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul secolelor. De aceea, în discuţia cu privire la fiecare erou, savanţii exprimă păreri diferite, adesea contradictorii.

În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate stabili o cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se poate presupune că legenda argonauţilor a fost una dintre cele mai vechi legende, căci în ea se reflectă primele mişcări de expansiune aheiene. Se poate de asemenea socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai după aceea vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia.

În lucrarea sa, Alexandru Mitru a trebuit deci să rezolve două probleme fundamentale, semnalate de noi mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor.

Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice, întemeierea Tebei, Expediţia argonauţilor, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, Păţaniile lui Ulise, Aventuroasa călătorie a lui Enea.

Date fiind faptele menţionate mai sus, în legătură cu contaminarea diferitelor legende, este cu neputinţă de dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul în care au luat naştere unele legende.

Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a căror cronologie nu mai trezeşte nici o îndoială şi asupra lor trebuie îndreptată atenţia criticului. Din acest punct de vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de raţional. Astfel, era firesc să înceapă cu Perseu, de vreme ce sunt dovezi destul de convingătoare că legenda lui a înflorit în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanţilor care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este unul dintre cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu îşi găseşte şi el locul după Heracle, fiind, printr-un amănunt, pus în legătură cu Heracle. Este bine plasată şi expediţia argonauţilor anterior războiului troian care, la rândul său, este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de păţaniile lui Ulise şi de călătoria lui Enea.

S-ar părea, poate, că fondarea Tebei şi expediţia argonauţilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La această obiecţie se poate răspunde foarte uşor că figurile eroilor citaţi anterior, chiar dacă au unele contingenţe cu fapte petrecute mai târziu – de pildă Heracle este pus şi în legătură cu războiul troian – legendele lor conţin vădit elemente dovedind că ele au fost plămădite, cel puţin în embrion, cu mult înainte de războiul troian. Acolo unde cronologia este sigură – argonauţi, Troia, Ulise, Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate.

În ceea ce priveşte faptele menţionate, adică substanţa legendelor înseşi, este de observat că au fost alese cele mai importante, şi anume acelea care ilustrează ideea de bază pe care a urmărit-o autorul: lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale şi sociale – pentru a-şi dobândi o viaţă mai bună, precum şi rezultatul acestei lupte: înălţarea demnităţii omului şi sporirea încrederii în sine şi în puterile sale.

De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist reprezintă lupta omului înzestrat cu excepţionale calităţi fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri.

Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca comunei primitive. Acesta a fost embrionul legendei. Dar mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile în triburi, şi au început lupte între ele. Deci la luptele pe care trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au adăugat luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de cetăţi. Legenda lui Heracle s-a amplificat cu noi elemente şi a apărut Euristeu. Dar, pe de altă parte, se cerea o explicaţie a originii puterii excepţionale a lui Heracle şi a soartei lui triste. Imaginaţia grecilor a născocit mitul cu Zeus şi Alcmena şi mânia Herei, pentru a se găsi şi izvorul celor douăsprezece munci. A venit apoi războiul troian. Heracle a fost, dus şi pe acolo şi pus să lupte cu regele Laomedon. Apoi, gândirea filosofică şi morală s-a dezvoltat, iar legenda lui Heracle a fost îmbogăţită prin întâlnirea cu Virtutea şi Voluptatea. Ulterior, Roma a devenit o putere mediteraneană. Heracle, devenit şi el Hercule, a fost purtat pe colina Aventin şi pus să lupte cu monstrul Cacus etc.

Alexandru Mitru a luat legenda în faza ei ultimă şi a ales elementele esenţiale – originea divină a eroului, mânia Herei, cele douăsprezece munci, regina Omfala, Deianeira, apoteoza – şi le-a expus cu talentul său preabinecunoscut. Având în vedere că autorul n-are intenţia să facă un tratat de mitologie ştiinţifică, găsim că procedeul este cât se poate de înţelept. Dar în afară de alegerea judicioasă a materialului expus, autorul a subliniat, în cursul expunerii, acolo unde se putea face, semnificaţia legendelor, pe care vrea s-o sugereze cititorilor. Astfel, în disputa dintre Desfrânare (Voluptate) şi Virtute, citim următoarele replici:

— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sunt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osândit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus, dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptând neînfricat şi preschimbând tot răul urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poţi fi de folos?

— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmându-mă pe mine ai să fii victorios, iar după moartea ta numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrânarea. Vei fi mai mulţumit.

— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea Heracle a pus mâna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu silă:

— Josnică Desfrânare, nu mă poţi amăgi! … Am să mă lupt cu Hera, şi când o voi înfrânge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii…

În acest scurt schimb de replici este exprimată ideea călăuzitoare pe care caută s-o ilustreze Alexandru Mitru nu numai în viaţa lui Heracle, ci şi în vieţile celorlalţi eroi.

Autorul a mai găsit, în apoteoza lui Heracle, admirabile cuvinte spre a arăta strălucita înfăptuire a prezicerilor Virtuţii. Astfel citim: „Un car făcut din aur s-a coborât din cer şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp.

Acolo însuşi Zeus l-a întâmpinat la porţi, şi dup-atâta truda şi-atâtea suferinţe, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera.”

Viaţa lui Tezeu a fost scrisă şi de Plutarh. Biograful antic avea în faţă o sumedenie de versiuni, adesea contradictorii, pe care le arată, de altfel, despre Tezeu. Comparând ici şi colo cele expuse de Alexandru Mitru despre Tezeu cu cele relatate de Plutarh, ne dăm şi mai bine seama de specificul fiecăruia dintre cele două expuneri.

Plutarh, relatând uciderea lui Perifete de către Tezeu, spune: „Şi mai întâi Theseus a ucis în Epidauria pe Periphetes, care, drept armă de atac, se folosea de o măciucă, de aceea era numit „măciucaşul”. Periphetes pusese mâna pe Theseus şi încerca să-l oprească a merge mai departe, dar Theseus, luându-se la luptă cu el, l-a ucis. Plăcându-i măciuca, a luat-o şi a făcut-o armă, de care s-a folosit toată viaţa, aşa cum Heracles s-a folosit de pielea leului, ca să arate ce puternic animal doborâse el, iar Theseus arăta că măciuca fusese învinsă de el, dar cu ea el va fi neînvins” (Theseus, cap. VlII) 

Iată şi expunerea autorului român: „Aşa s-a întâmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel mai meşter, tatăl său.

— Ia stai, drumeţule! i-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti atâta? Viaţa tot ţi-e sfârşită – eşti doar în mâna mea.

Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lângă el cu zgomot, a frânt câţiva copaci şi s-a înfipt în pământ, adânc, la câţiva stânjeni.

Până ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz…

Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trântit la pământ, căutând să-şi afle ghioaga de unde o zvârlise. Însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, până ce l-a răpus”.

Citind cele două pasaje, constatăm că Plutarh expune pe scurt uciderea lui Perifete, dar stăruie mai mult asupra amănuntului că Tezeu i-a luat măciuca, şi asupra comparaţiei cu pielea de leu a lui Heracle. Plutarh, moralist-istoric, este captivat mai mult de interpretarea decât de expunerea faptelor cu amănunte dramatice. Dimpotrivă, Alexandru Mitru reliefează faptul, îl dramatizează, creând amănunte esenţiale pentru mişcarea dramatică, pe care nu i le punea la îndemână legenda. În acest fel, subliniază acţiunea eroică, binefăcătoare pentru oameni, a lui Tezeu, alături de hâda figură şi îndeletnicire a lui Perifete. Şi, ca întotdeauna, şi în acest caz pregnanţa dramatică a unui fapt ilustrează, mai luminos decât expunerea abstractă, ideea morală pe care vrea s-o exprime.

În al doilea rând, având în vedere cititorii cărora se adresează, autorul a eliminat, în expunere, orice contradicţie cu privire la legende, de felul următor: „Dar se spune că Theseus n-a luat localitatea Eleusis când s-a dus prima oară la Atena, ci mai în urmă …Astfel de ştiri, care se bat cap în cap, se spun în această privinţă” (Plutarh, Theseus, cap. X).

Faptul, aşa cum este expus la autorul român, ajută la concentrarea atenţiei asupra dramatismului şi semnificaţiei morale a activităţii diferiţilor eroi.

Şi, dacă ţinem seama că ideea de bază, pe care a urmărit s-o pună în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinţei omului când este perseverent, chiar împotriva hotărârii zeilor, atunci dramatizarea originală a fabulaţiei dă adesea o zguduitoare forţă ideii morale, iar ideea morală vine şi transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi de-a dreptul descurajator, pesimist, iraţional. Chiar sfârşitul tragic al unui erou – de pildă Heracle – este nimbat de aureola biruinţei.

Autorul a avut buna inspiraţie de a insera în volum şi legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva încă o dată, în lumină, triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de întemeierea Romei.

Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de binevenită din mai multe puncte de vedere. Un punct de vedere este acela al evitării de a rămâne necunoscută publicului cititor, căruia se adresează cartea, una dintre cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există şi punctul de vedere istoric al însemnătăţii pe care o acordau romanii legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama lui Enea, al cărui fiu, Iulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta Iuliilor, din care au făcut parte Cezar şi August. În călătoria legendară a lui Enea, de la Troia până în Italia, se reflectă drumul pe care l-au parcurs influenţele de civilizaţie şi cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au cucerit Grecia, dar, aşa cum se spunea chiar în antichitate, sub o formă mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, şi, sub influenţa acestei culturi, romanii şi-au putut realiza creaţiile materiale şi culturale, care poartă caracteristicile geniului lor propriu. Autorul a procedat deci foarte potrivit când a vorbit şi despre Enea, căci, în realitate, mitologia greacă n-a exercitat influenţe numai asupra culturii şi literaturii greceşti, ci influenţa ei a fost profundă şi la Roma.

Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut prilejul să ilustreze din belşug ideea centrală arătată mai sus şi, în acelaşi timp, în expunerea legendelor, dar mai ales în note, să dea şi unele amănunte asupra realităţilor sociale şi politice care au condiţionat înflorirea acestor legende. Civilizaţia miceniană, basileii ahei, şefii triburilor antice sunt, rând pe rând, evocaţi în note şi, în acest fel, pe lângă încântarea, plină de înţeles moral, pe care o simte cititorul, atenţia este dusă şi spre realităţile istorice, dând astfel mitului şi legendei suportul realităţii, iar realităţii haina fermecătoare a basmului.

Stilul este şi în această parte a cărţii cât se pare de bine potrivit cu conţinutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese, evitându-se arhaismele, dar nefăcându-se abuz nici de neologisme.

Iată un exemplu edificator: „Da-ndată a început năvala de ape reci şi înspumate peste corăbiile troiene şi vuietul s-a înteţit”. Cuvintele „năvală”, „a începe”, „ape”, „reci”, „înspumate” n-au nimic extraordinar, şi totuşi, din îmbinarea lor, autorul a izbutit să exprime plastic şi poetic ideea.

Fraza este adesea mijlocie, şi predomină, s-ar putea spune, propoziţia şi fraza de două propoziţii şi, îndeosebi, dialogul, ceea ce conferă expunerii relief, forţă, dramatism, patos.

Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec expunerii este proza ritmată, care, deşi se întâlneşte destul de des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de versuri. De pilda: „Femeile plângeau în hohot lângă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mâhnire, cătau spre ele şi tăceau”. Ideile sunt exprimate în proză ritmată. Dar, mai departe, autorul continuă: „Şi regele, plin de durere, i-a povestit că, mai demult, venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta – ca să ia parte la concursuri”. Aşadar, ritmul este întrebuinţat de autor numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite situaţii.

Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a lucrării, putem afirma că:

1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a le expune viaţa legendară.

2. Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai plauzibile.

3. Aşa cum în „Legendele zeilor” s-a dat o deosebită atenţie figurii lui Prometeu, tot aşa în „Legendele eroilor” s-a aruncat o lumină deosebită asupra lui Heracle.

4. Ideea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat la baza plăsmuirii acestor legende, şi anume că, luptând cu dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra tuturor obstacolelor şi chiar asupra voinţei zeilor.

5. Dramatizarea acţiunii, lărgirea şi îmbogăţirea originală a fabulaţiei, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o voiciune şi pregnanţă poetică de primul ordin.

6. Notele vin sa lămurească, prin explicaţii ştiinţifice, multe din ciudăţeniile miturilor. Este unul din meritele de seamă ale acestei lucrări, în felul acesta naraţia este însoţită de explicaţia raţională a plăsmuirilor fanteziei.

7. Ca şi „Legendele zeilor”, „Legendele eroilor” contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la educaţia tinerei generaţii, punându-i în faţă modele de luptă dârză, create de antici, în care, pornind de la realităţi certe, se formulează năzuinţe spre mai bine şi spre mai frumos.

Din cele expuse, se vede limpede că autorul „Legendelor Olimpului” n-a precupeţit nici un efort spre a da o dezlegare cât mai judicioasă problemelor pe care le ridica alcătuirea acestei mitologii. Zicem „mitologie”, fiindcă „Legendele Olimpului” nu constituie, în fond, altceva decât o mitologie, dar o mitologie scrisă într-o formă literară vie, plastică prin pregnanţa şi culoarea termenilor şi epitetelor, sprintenă prin muzicalitatea ritmului frazei.

Prin toate aceste calităţi, cartea de faţă este una dintre cele mai izbutite scrise la noi în acest gen, dacă nu cea mai izbutită.

Prof. NICOLAE I. BARBU.