Urmărirea nimfei

Acum însă Poseidon zărise pe-Amfitrita cu toate celelalte surate ale ei. Copilele danţau într-o insulă Naxos, şi zeul se oprise, vrăjit de melodia ce o cântau în cor.

„Ce cântec! … Ce visare! … şi-a spus în sine zeul. Ce fete are Nereu! Mai ales Amfitrita… Ia stai s-o mai privesc…”

Şi se uita la fată cu ochii lui albaştri, tăioşi cum e oţelul.

Pesemne, însă, barba-i zburlită şi-nţesată de alge şi de scoici şi fruntea-ntunecată şi pletele-i albastre s-or fi zărit cumva. Căci nimfele, deodată, au contenit din danţ şi au sărit în mare.

…Şi zeul a zâmbit:

Cred că a venit vremea să-mi aduc o regină, la mine, în palatul de aur din Egeea! … Iar nimfa cea frumoasă e fata lui Nereu… De mă însor cu dânsa, îmi întăresc domnia… şi asta va fi bine!”

Şi, cum s-a-ntors Poseidon la dânsul la palat, a trimis peţitori, dar fata nici n-a vroit s-audă:

— Cum? Eu să fiu soţie acestui zeu, ce este atât de mânios, c-o fire-atât de aspră şi-un glas răsunător? … Tridentul lui mă sperie de câte ori îl văd, căci îi cunosc puterea. Şi caii lui la fel, când tropotesc prin valuri şi-aleargă şi nechează… Nu… Nici prin gând nu-mi trece… Nu… Nici nu vreau să-l văd…

Şi ca să scape, fata a fugit într-o peşteră albă, de marmură, vrâstată cu vine de argint. Aici veneau noroade de vietăţi marine, ce-i aduceau, ca danii, scoici, alge mlădioase şi pietre de mărgean şi o cinsteau pe nimfă. Iar ea, blândă din fire, le ocrotea pe toate aceste vietăţi ce locuiau prin mări.

Dar zeul din Egeea, Poseidon, o căuta şi, ca să-i dea de urmă, puse doi delfini, ce înotau prin ape şi-i întrebau pe toţi:

— N-aţi văzut-o pe nimfă? Nu ştiţi pe unde e? Pe unde se ascunde copila lui Nereu? Răspundeţi, căci stăpânul e supărat cumplit… Voi nu vedeţi cum marea se zbuciumă de-atunci? Poseidon o loveşte cu furca sa mereu… Şi-o zguduie, izbind-o neîncetat de stânci, şi sfarmă, între valuri, puzderii de corăbii. Răspundeţi… Căci altminteri stăpânul va aduce prăpădu-asupra voastră…