Mânia zeului sporeşte

Poate mai mult de frică, cineva a vorbit – un şarpe, o meduză, un peşte, careva… şi-a spus unde e fata şi că-şi are sălaşul în peştera aceea de marmură, vrâstată cu vine de argint.

Delfinii, credincioşi, au şi pornit înot, să aducă iute ştirea. Poseidon, aflând vestea, s-a-nveselit nespus. Şi-a pus pe umeri haina de purpură brodată cu aur şi argint. A ridicat tridentul, ca să-şi pieptene părul albastru, încâlcit. Şi-a curăţat şi barba de scoici şi de nisip. Iară pe fruntea arsă de vânturi şi furtuni şi-a aşezat coroana, pornind spre ascunzişul copilei lui Nereu.

Dar poate Amfitrita a fost şi ea vestită că zeul îi aflase locul de adăpost, şi s-a ascuns mai bine, într-un cotlon al mării. Încât zeul Poseidon venise în zadar.

În zadar o căuta, căci nu dădea de dânsa, şi nimeni nu ştia unde şedea pitită. Poseidon, de mânie, aşa-şi trântea tridentul, încât se zguduiau şi apele şi munţii şi Tartarul cel negru, unde domneşte Hades, şi se părea că totul s-apropie de sfârşit. Jivinele din apă, noroade-notătoare de peşti şi raci şi broaşte şi scoici şi câte toate se ascundeau în grote, se pitulau de spaimă prin pietre şi nisip. Nu li se vedeau ochii şi îşi aşteptau moartea.

Abia târziu, în noapte, când hăurile mării primiseră atâtea corăbii călătoare, şi apa acoperise ţărmul, s-a potolit Poseidon pentru puţină vreme…

Numai că-n zorii zilei pornise iar s-o caute pe nimfa Amfitrita şi, nici de data asta neizbutind s-o afle, a scufundat din nou, sub furia lui, corăbii, insule şi maluri, părăduind ţinuturi şi înecând sub ape oameni nenumăraţi.

Atunci, delfinii ageri s-au hotărât din nou s-o caute pe Amfitrita. Ba chiar s-o şi peţească…