Zeiţa săgetează şi fetele Niobeei

Doar Artemis privea din slavă şi nu se-nduioşa deloc.

— Aceasta-i numai începutul, murmura ea. O să priveşti tu, Niobeea, şi cele care vor urma…

Apoi şi-a-ntins zeiţa arcul.

A tras în cea dintâi copilă, care s-a prăbuşit, gemând, peste unul din fraţii săi. A doua îşi mângâia mama. Săgeata însă i-a oprit şoapta duioasă ce-o rostea. Una căta să se ascundă în dosul unui trunchi de pin; dar trunchiul n-a putut feri corpul fecioarei cât de cât, Alte trei au pierit la rând. Şi lângă mamă n-a rămas decât copila cea mai mică.

Regina îi acoperă trupul cu hainele-i cernite şi roagă, în genunchi, zeiţa:

— Artemis, mi-aţi ucis copiii! Nu mai trăieşte decât una dintre odraslele iubite, şi este cea mai mititică. Fii bună, Artemis, mi-o lasă… Atât mai am pe astă lume… Fii bună, Artemis… Te-ndură…, Dă-n timp ce dânsa înc-o roagă şi lacrimile i se varsă pe faţa galbenă, pierită, Artemis pune iar săgeata în struna cea zbârnâitoare. Pune săgeata şi ţinteşte. Inima fetei se opreşte sub vârfu! ascuţit ce vine şi se înfige nemilos, scurtându-i zilele puţine5.

Mama n-a mai putut să plângă. Lipsită de băieţi, de fete, de soţul său, de Amfion, dânsa se culcă între-aceia care-i fuseseră prea dragi. Atâta chin o împietreşte. Faţa-i îşi pierde strălucirea. Ochii-i rămân, de asemeni, orbi şi nemişcaţi sub fruntea pală. Nimic din ceea ce dă viaţă unei făpturi nu se mai vede. Se-nvârtoşează limba-n gură şi sângele-i îngheaţă-n vine. Nici capul nu poate să-l mişte sau braţele să şi le-ndoaie. Picioarele-s înţepenite. Nu vor mai duce trupul niciodată. Căci ea s-a prefăcut în stană rece. Doar lacrimi limpezi îi mai curg din ochii-atât de bucuroşi odinioară.

Deodată se porneşte o furtună ce o-mpresoară pe regină şi-o duce-n zbor, în ţara ei, în ţara unde se născuse6. Aici e aruncată pe un munte; dar şi acolo mama tot mai plânge. Din ochii ei de piatră ţâşnesc lacrimi, care se scurg ca un izvor.

Aşa s-a isprăvit osânda dată de zei reginei Niobeea, pentru c-a fost prea fericită…

Aezii povesteau că multă vreme s-a mai putut vedea trupul de piatră al reginei, pe acel munte, până ce ploile şi vântul l-au măcinat şi l-au făcut să piară…

Totuşi, deşi era atât de aspră şi de necruţătoare, după moartea iubitului său Orion, chiar Artemis, zeiţa vânătoarei, se sătura câte-odată de măceluri.

Atunci, încredinţându-şi arcul nimfelor sale credincioase, Artemis se ducea la Delfi. O întâmpina Apolo şi, îmbrăcată graţios, cu părul ridicat pe ceafă şi pieptănat cu îngrijire, sălta în fruntea celor trei charite, într-un danţ plin de voioşie. Apoi cânta cu cele nouă muze, în cinstea mamei sale Leto şi a puternicului Zeus.

Cu toate astea, una dintre plăcerile de seamă ale zeiţei era aceea de a privi la marile serbări vânătoreşti. Oamenii din acele timpuri ţineau la meşteşugul vânătoarei. Hăituiau fiarele prin munţi. Se desfătau ţintind cu arcul sau zvârlind lăncile-ascuţite, vânând necontenit sălbăticiuni.

Spre seară, vânătorii-ncetau goana. Câinii se grămădeau lângă stăpâni. Cornul de vânătoare suna straniu, parcă plângea, parcă spunea ceva… Chema pe vânători pe lângă focuri. Şi vânătorii cântau veseli. Lăncile, încă umede, luceau trântite-n ierburi lângă dânşii. Şi sus, pe cer, se ivea luna, ca o făclie de argint, dusă de-o mână nevăzută.

Stele clipeau nerăbdătoare. Şi aşteptau… Ce va urma? …

Urma povestea nelipsită, povestea care o cânta pe fata Letei şi-a lui Zeus, sora măreţului Apolo, zeiţa Artemis cea castă.

Urmau şi imnuri şi serbări, jertfe şi daruri ce-ncântau trufaşa fire a zeiţei, ce-i ocrotea pe vânători …7

Numai în clipe ca acestea Artemis, mândra Artemis, putea uita pe Orion, şi-n inima-i necruţătoare pacea se cobora din nou…

Note:

1. Zeul Apolo se mai numea şi Febus, după cum am văzut, semnificând lumina soarelui. El se confunda adeseori cu însuşi Helios – soarele propriu-zis… De asemeni, sorei lui Apolo, Artemis (sau Diana, la romani), i se mai zicea şi Febe, deoarece reprezenta lumina argintie a lunii. Zeiţa Artemis se confunda cu Selene – luna. Săgeţile din tolba ei par a fi razele argintii de lună.

2. Chios este o insulă din Arhipelag, vestită prin vinurile ei. Este unul dintre ţinuturile unde se bănuieşte că s-ar fi născut cel mai mare poet al Greciei antice, Homer.

3. Orion, a cărui imaginară transformare a fost povestită în legendele greceşti, este una dintre cele mai frumoase stele ale nopţilor de vară. Sirius, de asemeni, este o stea strălucitoare. Elinii credeau că steaua Sirius are influenţă asupra turbării câinilor, pentru că Sirius se vede cel mai bine în miezul verii, în toiul căldurilor, vreme când unii câini capătă această boală.

În artele plastice, Orion este prezentat ca un uriaş înveşmântat în piele de leu, purtând în mână o măciucă. Sirius este înfăţişat ca un câine gata să muşte.

4. Palestra se numeau şi locul unde se făcea gimnastică, şi exerciţiile înseşi.

5. Poate pentru astfel de fapte crude zeiţa era sărbătorită în Sparta, în fiecare an, printr-o ceremonie a flagelării, adică a biciuirii.

Băieţi spartani, de vârstă fragedă, erau aduşi într-un sanctuar al zeiţei. O preoteasă lua în braţe xoana – statuia de lemn care o înfăţişa pe Artemis. Şi slujitorii templului începeau să-i biciuiască pe băieţi, şi-i biciuiau până ce sângele curgea în râuleţe prin sanctuar. Băieţii nu scoteau un geamăt. Unii mureau sub flagelare. Când preoteasa se plângea că trupul de lemn al lui Artemis i s-a îngreunat în braţe, era un semn că flagelarea trebuie-nteţită, şi slujitorii loveau mai tare. Băieţii care îndurau tot chinul, şi nu leşinau, erau glorificaţi. Se ştia că aceştia nu aveau să fugă din lupte niciodată, chiar de-ar fi fost, cumva, răniţi de moarte.

6. Ţara de baştină a Niobeei era, după legendă, Lidia, deşi regina domnea în Teba. Deci ea ar fi fost dusă din Teba, unde îndurase nenorocirea, tocmai în Asia Mică. Aici, pe muntele Sipilus (cum se numea, de fapt, unul dintre feciorii mijlocii ai reginei), se spune că, într-adevăr, ar fi fost în antichitate o piatră ciudată. Piatra semăna cu trupul unei femei îngenuncheate, din ochii căreia curgeau lacrimi. Stânca aceasta s-ar fi numit şi ea: Niobeea.

7. Alături de Apolo, Artemis a fost destul de mult sărbătorită de vechii greci. Ea, care ducea în mână şi o făclie de argint, era tot o zeiţă a luminii. Elinii socoteau că putea să-i ajute pe navigatori să-şi ducă triremele şi să-i călăuzească în timpul nopţii. De aceea, marinarii îi zideau temple de-a lungul coastelor şi-n porturi. Astfel, în Efes i se ridicase zeiţei un templu.

Colosal. Un templu care era socotit drept una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Dar cel mai mult era slăvită Artemis ca zeiţă a vânătoarei, pentru că vânătoarea era un meşteşug de bază la vechii elini, pentru unii chiar o artă. Aproape toţi regii şi eroii au fost şi vânători destoinici, căci fiarele umpleau pământul pe acea vreme şi ajungeau adeseori primejdioase. Multe opere de seamă: statui, tablouri, monumente au fost cioplite, zugrăvite sau înălţate în cinstea aceleia ce întruchipa meşteşugul de a vâna cu iscusinţă. Fidius, Praxitele şi alţi mari sculptori, cioplind cu măiestrie piatra, au înfăţişat zeiţa cea virginală a vânătoarei. Din tot ce a mai rămas, celebră este însă marmura intitulată „Diana de la Luvru”, despre care, în „Pseudo-kynegheticos” sau „Fals tratat de vânătoare”, scriitorul Alexandru Odobescu vorbeşte astfel: „A fost fără îndoială un vânător inspirat şi a ştiut să mânuiască bine arcul şi săgeţile artistul sub a cărui daltă s-a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mândră şi sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg despicată la umeri”.