Copila Letei devine necruţătoare

Artemis a rămas nemăritată. Inima ei s-a asprit mai tare decât fusese înainte. Nu mai avea nici o cruţare faţă de cei care-i greşeau; dar cel mai greu s-a răzbunat pe o regină, Niobeea.

Astă regină, Niobeea, era nespus de fericită. Soţul său, Amfion, din Teba, era un bărbat bun şi vrednic. Cu el avea, în căsnicie, şapte băieţi şi şapte fete: copii frumoşi şi tare dragi.

— Nu-i nimenea, în lumea asta, mai fericit decât sunt eu, spunea adesea Niobeea. Fiii mei strălucesc când poartă armele în mâini, iar fetele mai mândre-s ca zeiţele…

Tocmai venise sărbătoarea zeiţei Leto şi aceasta ceruse jertfe tuturor.

— De ce să mă închin eu Letei, să-i aduc daruri? Pentru ce? Cu cât e mai presus ca mine? Copii am eu mai mulţi ca ea, şi nu-i niciunul mai urât decât sunt Artemis şi-Apolo. Soţul său, Zeus, nu îi este şi n-o să-i fie credincios. Pe când iubitu-mi Amfion ochi n-are decât pentru mine. De ce să mă închin eu Letei şi pentru ce să-i aduc daruri? Fiindcă-i zeiţă? Nu. Nu vreau…

Auzind vorbe ca acestea, multe femei n-au mai vroit nici ele să-i aducă daruri zeiţei nopţii şi au spus:

— Aşa e! Este drept ce spune regina noastră Niobeea…

Şi pe altarele zeiţei ofrandele s-au micşorat.

Putea însă zeiţa Leto să-ndure astfel de ocară? Pot oare zeii să audă că muritorii nu-i slăvesc?

Zeiţa nopţii, mâniată, l-a vestit iute pe Apolo, zeul săgeţilor de aur, şi pe zeiţa vânătoarei, Artemis pururea fecioară.

Artemis, care îl pierduse pe Orion de scurtă vreme, a spus fratelui său aşa:

— M-ai îndemnat să-mi zvârl săgeata în cel pe care îl iubeam. Acum priveşte: o femeie, o muritoare, Niobeea, nesocoteşte o zeiţă, pe mama noastră, şi pe noi doi… Ce ai să faci? Cum vei plăti?

— Cum voi plăti? … a spus Apolo. Îi voi ucide toţi băieţii cu care se făleşte-atât…

— Şi eu copilele, de care e atât de mândră… a glăsuit Artemis cruntă.

Zeul Apolo şi-a luat arcul.

Doi dintre fiii Niobeei mânau un car în faţa Tebei. Cât ai clipi au fost străpunşi. Alţi doi se aflau la palestre4. Au fost şi dânşii săgetaţi. Mai erau trei. Dar nici aceştia n-au avut mult de aşteptat. Zadarnic unul dintre dânşii mai implora încă pe zei sa înceteze-acest măcel. Sângele lor uda ţărâna.

Regina, ce era de faţă, s-a repezit peste feciorii cu trupurile fără vlagă. Şi-a rupt veşmintele regale şi pletele. Şi-a zgâriat faţa. S-a dat cu fruntea de pământ şi, hohotind, având pe faţă lacrimi amare, în şiroaie, striga spre toţi:

— Iacătă zeii… Priviţi-i cum ne asupresc, când nu ne umilim destul. Asta-i dreptate olimpiană! …

Şi ridica pumnii spre cer.

Soţul ei, Amfion, văzând această crimă fără seamăn, se-ndurerase-atât de mult, că îşi rupsese firul vieţii, vârându-şi paloşul în piept.

Fetele se aflau cernite, lângă sălaşul unde fraţii aşteptau focul rugului. Mulţimea suspina pe lături. Nu era mamă să nu plângă durerea bietei Niobeea.