Zeul cel încornorat vrea să trăiască în Arcadia

Când l-au văzut, zeii din cer s-au minunat şi au strigat:

— Ce e cu ţapul ăsta mic? De unde-l ai? …

— E fiul meu şi-al nimfei Driops, a rostit Hermes. E un copil ciudat, e drept, însă să ştiţi că e drăguţ. Nu behăie cum credeţi voi. Şi e isteţ. O să vedeţi… Pe drum, venind cu el, cânta… Ia cântă, fiule! … Ia zi-i…

Pruncul bărbos, încornorat şi cu picioarele de ţap, cânta şi dănţuia prin cer, râzând, cu chipul său urât, către trufaşii olimpieni. Iar zeii, urmărindu-i jocul, nu conteneau deloc din râs:

— Ce mai copil ai dobândit! … E caraghios… şi e urât… Zău… Hermes, cine l-a născut? … Cum, nimfa Driops? … Şi-a fugit? … E şi firesc! … Aşa copil… De mic bărbos şi cu picioarele de ţap… Mai bine l-ai zvârli şi tu…

— Nu. Nu-l azvârl. Şi pentru că a râs de el tot cerul azi, eu îi dau numele de Pan3.

Zeii Olimpului râdeau, dar Hermes a mai glăsuit:

— Ia spune, fiule, cum vrei? Să stai aicea, în Olimp? Să-l rog pe Zeus să rămâi? Sau ţi-ai dori să pleci, cumva, să locuieşti jos, pe pământ?

Feciorul s-a oprit din danţ şi a rostit tatălui său:

— Nu mă simt bine în Olimp. Eu… înţeleg că sunt urât. Am să fiu veşnic râsul tuturor. Doresc mai bine să cobor. Să vieţuiesc printre păstori sau printre nimfe şi satiri, în munţii unde m-am născut.

— Arcadia e ţara ta! … a răspuns Hermes.

— În munţii ei am să mă duc!

Şi, azvârlindu-se-n văzduh, în salturi sprintene de ţap, a şi ajuns, cât ai clipi, în munţii-Arcadiei. Apoi a început s-alerge pe munţi şi prin păduri, cântând, danţând, râzând voios, precum era şi tatăl său.