Fiul lui Hermes făureşte naiul

Pentru că acest zeu glumeţ, şăgalnic, era şi el focos din fire, îi plăceau nimfele sprinţare, care hălăduiesc prin munţi. Şi că-i plăceau n-ar fi nimic. Dar uneori le fugărea. Sărea într-un picior pe pajişti, şi se ivea, pe negândite, în faţa nimfelor speriate, cu părul lui zburlit pe frunte şi barba toată răvăşită de goana prin livezi şi crânguri.

Şi totuşi, Pan se-ndrăgostise numai de-o nimfă. Nimfa Sirinx. O nimfă tare drăgălaşă, copila unui fluviu, Ladon.

Zeul o urmărea pe nimfă printre copaci. Venea ca umbra şi se târa prin buruiene şi nu se sătura privind-o.

Dar nimfa, cum dădea cu ochii de el, o şi pornea la fugă şi-l ocolea, înspăimântată.

Dar, iată, într-o zi sta nimfa pe marginea unui izvor, visând: care-i va fi ursita? Pe sus, în soarele amiezii, pluteau cinteze, rândunici, tăind, în cântece, tot cerul. Deodată, se ivi un uliu, ca o săgeată prin văzduh, şi-un tril de pasăre tăcu, sub ciocul aprigului uliu.

Sirinx se deşteptă din vis. Auzi zgomot pe aproape. Privi în jur, şi ce să vezi? Dintr-un tufiş, cu ochii-n flăcări, Pan o privea încremenit., Nimfa sări-n picioare iute. Pan o porni pe urma ei.

Copitele băteau pământul. Sirinx fugea, ţipând de groază. Striga pe nimfe, pe oricine, şi plânsul ei umplea dumbrava. Şi nimfele o auzeau. Dar cine îndrăznea să iasă în calea zeului cornut?

Picioarele i se muiau. Se clătina de oboseală.

Şi, cum gonea, văzu o apă: râul Ladon.

Nu mai putea micuţa nimfă să se întoarcă spre pădure şi nici s-alerge înainte.

Iar zeul – uite-l! – e aici. Mai sunt doi paşi, şi-o va cuprinde. Copita lui e-n mâlul apei. Îi simte-n ceafă răsuflarea.

— O, tată, zei, nimfe, surioare, nu mă lăsaţi! … Nu vreau să fiu soţia zeului cornut… se tânguieşte nimfa Sirinx şi-şi plânge-n hohote destinul.

Dar, ca prin farmec, dintr-o dată mlădiul trup al nimfei Sirinx se prefăcu-ntr-o plantă verde. O trestie pe malul apei4. Zeul se aplecă spre ea.

— Sirinx a mea! … Unde e nimfa ce mă-ncânta odinioară cu glasul ei cel plin de vrajă, cu joaca ei neostenită, cu trupul ei frumos de fată? Nu-i zeu pe toată lumea asta aşa nenorocit ca mine! …

Şi-ar mai fi spus şi alte vorbe zeul bărbos şi cu copite, dar trestiile-şi foşneau frunza, şi foşnetul părea o şoaptă, sub adierea înserării ce-nvăluia încet pământul. Şi Pan, oprindu-se din plâns, rupse, degrabă, bucăţele – nepotrivite ca lungime – din trestiile fermecate. Le strânse cu o legătură şi le lipi apoi cu ceară.

Suflă în trestii şi din ele ieşi un cânt plăcut şi tainic. O murmurare ca de ape. Un zvon de vânt, pierdut în frunze. Un freamăt dulce de suspine.

Tot ce vroia să spună Pan rosteau, în cântec, trestiile, căci dânsul născocise naiul5.

— Deşi n-ai vrut să-mi fii mireasă, totuşi vei fi mereu cu mine, tu, neuitată Sirinx! zicea zeul. Şi-am să-ţi ascult întruna glasul, pe care ţi-l păstrez în trestii. Şi-aşa mi-oi alina durerea.

NIMFA PITIŞ.

Zeul s-a tras după aceea într-o pădure-ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace.

Cânta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx.

Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i-o păstrează nefericitei sale Sirinx.

Vin din desişuri, furişate, şi-l văd cum sade pe un trunchi şi suflă-n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse-n trestii.

Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi danţează.

Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele-l urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă-n cor, ca altădată.

Mai ales buna nimfă Pitiş s-apropie cel mai mult de el şi-n-cearcă să-i aline dorul. Îi mângâie obrazul aspru şi lacrimile i le şterge din barba deasă şi-ncâlcită.

La început din milă numai.

Tot ascultând într-una naiul, îi creşte-n suflet o simţire şi înţelege că ar putea să vieţuiască alăturea de acest zeu, atât de straniu şi de hâd. Când nimfele danţează sub cântecul de nai, prin crânguri, frumoasa Pitiş e în frunte. Dar uneori rămâne singură, cu Pan, şi-atuncea el îi povesteşte despre isprăvile lui Hermes, acela ce uimise cerul din prima zi când se născuse. Ce născocise, ce furase şi câte treburi mai făcuse! … Şi Pitiş râde-nveselită.

După aceea-i cântă ei. Nimfa-l ascultă-nfiorată. Pan o priveşte şi-nţelege că rana i se lecuieşte şi-o altă flacără se-aprinde.

Încet, îşi dă şi dânsul seama ce dragă-i e frumoasa Pitiş şi c-o doreşte de soţie.

Se hotărâse chiar să-i spună această taină, mai degrabă.

În acea zi, spune legenda, Pan se urcase sus, pe Cilene, pe cel mai semeţ pisc de piatră, ca să-l asculte lumea-ntreagă rostindu-şi viersul de iubire.

Cum cânta el duios din nai, l-aude, fermecată, Pitiş. Sărind din piatră-n piatră, nimfa se urcă iute pân-acolo şi se aşază lângă zeul încornorat şi cu copite.

El o zăreşte şi îşi lasă alături, pe o piatră, naiul. Îi spune dorul ce-l frământă şi chiar o cere de nevastă.

Atunci, i-ar fi zărit, se spune, zeul Boreu, vântul turbat de miazănoapte. Boreu râvnea de multă vreme, şi el, pe Pitiş de soţie. Încrâncenat de gelozie, Boreu s-a năpustit, cu furie, spre nimfa Pitiş şi i-a dat brânci să cadă-n hăuri, răcnind năprasnic peste culme.

— N-ai vrut să fii a mea, o, Pitiş, dar nici a lui nu vei rămâne… Să pieri pe stânci, necredincioaso! …

Vijelios urla Boreu.

Nimfa s-a prăvălit, izbindu-se din stâncă-n stâncă, pierind în negrele genune.

Pan se uita cu ochii tulburi. Privea şi nu-i venea să creadă… Pe urmă a fugit spre vale, strigând mereu pe nimfa Pitiş:

— Pitiş! … O, Pitiş, dragă fată! Iubita mea… Soţie scumpă… Dar cine, cine să-l audă pe bietul Pan, îndureratul? …

Şi zeul se izbea cu capul de toate pietrele din munte.

— De ce-s nemuritor? … O, tată, eu vreau ori să trăiesc cu Pitiş, ori să sfârşesc cu ea odată… Dar asta ştiu că nu se poate. Sunt zeu, şi nu pot să-mi dau moartea. Şi-aşa, te rog pe tine, Gheea, strămoaşa tuturor, pământul, tu care faci să iasă viaţa din sânul tău fertil şi darnic, ai milă de gingaşa Pitiş… Ajută-mi dragostea, o, Gheea! …

În timp ce-o mai ruga pe Gheea, din locul unde zăcea Pitiş s-a înălţat o tulpiniţă. Ea a crescut şi s-a făcut un trunchi cu ramuri verzi, un pin ⁶ .

Nefericitul zeu îşi rupse din arbore mici rămurele. Apoi, mâhnit peste măsură, cu rămurele verzi în plete, cântând din nai, plecă pe vale, urmat de un alai de nimfe.

Cântecul lui, din acea vreme, răsuna noaptea prin păduri, prin locurile necălcate şi singuratice din munte. Înduioşaţi îl ascultau păstorii din Arcadia. Duceau şi ei la gură naiul, şi viersul zeului cornut îl purta vântul mai departe… tot mai departe… mai departe… Durerea lui suna spre zare, până la marele Ocean.

Şi-aeasta era mângâierea zeului care purta coarne şi-avea copite despicate.

Atâta doar mai avea Pan! …