Zeus rămâne păcălit

N-a trecut mult şi s-au ivit, plutind pe nori de aur, zeii.

Zeus s-a aşezat pe-un jilţ şi a grăit în acest fel:

— Oamenii trebuie să ne slăvească. Altare mândre ne-or zidi. Nu doar altare, ci şi temple. Apoi vor face mari serbări prin care fiecare zeu va fi cinstit cum se cuvine. Din tot ce veţi avea pe lume să ne aduceţi sacrificii. Dar, pentru că sunt bun şi drept, am să vă dau, pe loc, o pildă de felul cum va trebui să împărţiţi-a voastre bunuri cu noi, stăpânii din Olimp. Taurul cel adus aici va fi-njunghiat de Prometeu. Carnea, tăiată în bucăţi, să se aşeze în grămezi. Una dintre grămezi va fi sortită pentru sacrificii, iară cealaltă veţi păstra-o pentru voi, oamenii, ca hrană…

În sine, Zeus cugeta: „Prometeu o să-mpartă carnea într-o grămadă pentru oameni, care, desigur, va fi mare, şi alta, mică, pentru zei. Dar eu am să aleg grămada ce s-o vădi mai arătoasă şi am să-i las în pagubă pe-aceşti supuşi făcuţi din lut…”

În vremea asta, Prometeu tăiase taurul adus de oamenii săi la Mecona. Era un taur mare, gras, cu păr ca neaua de curat.

El a pus deoparte carnea, bucăţile cele mai bune. Le-a învelit frumos în piele şi-a aşezat deasupra lor maţele, fierea şi stomacul. De altă parte-a grămădit ciolanele goale de carne, tigva cu coarne răsucite, copitele, şi le-a-nvelit într-un strat galben de grăsime.

Mormanul plin numai de oase se arăta cu mult mai mare decât celălalt, unde erau bucăţile bune de carne.

— Zeus, a glăsuit titanul, taurul este înjunghiat. Carnea e împărţită-n două. Alege singur, după voie, grămada pentru sacrificii, şi las-acolo, neatinsă, şi o grămadă pentru oameni, să aibă, bieţii, ce mânca…

Acum era clipa cea mare. Zeus putea să dovedească celor de faţă, zei şi oameni, că nu greşeşte niciodată. Însă, atins de lăcomie, văzând grămada de ciolane atât de mare şi-nvelită în stratul galben de grăsime, a-ntins hulpav mâna spre ea.

— O iau pe asta! … a rostit.

Dar, scormonind sub seu, stăpânul a nimerit numai ciolane, copite, coarne răsucite şi nici un pic, un pic de carne…

A înţeles că s-a-nşelat. Însă nu mai avea ce face. El singur, nesilit de nimeni, alesese acea grămadă.

În schimb oamenii-au izbucnit în râs cu hohote nestăvilite. Chiar zeii şi zeiţele ce-l însoţiseră, acolo, pe Zeus cel nemuritor, într-un alai măreţ, şi-au plecat ochii ruşinaţi.

El, Zeus, Zeus cel puternic, ce-i biruise pe titani şi-i nimicise pe giganţi, era de râsul tuturor.

„Dar lasă, lasă, or să afle curând ei toţi ce însemnează să-l superi pe stăpânitor! … îşi spunea Zeus, încruntat. Mai repede decât se-aşteaptă, pe Prometeu, fiu de titan, îl va ajunge o pedeapsă. O! … Ce pedeapsă-i va veni! … Oamenii-mi vor simţi şi ei răsplata, fiindcă-au hohotit. Nimeni nu o să scape teafăr… Nimeni… Nimeni nu va scăpa…”

Astfel s-a isprăvit această mult tulburată adunare. Zeii, pe norii lor de aur, s-au ridicat către Olimp, şi oamenii-au pornit pe cale, râzând şi chiuind voioşi.