Adunarea de la Mecona

Lăsând deci să mai treacă vreme, dar nu prea multă, într-o zi Zeus a poruncit, prin Hermes, să se adune oamenii într-un loc, care se numea pe vremea de atunci Mecona.

— Vom hotărî noi, la Mecona, ce-ndatoriri au cei de jos faţă de marii olimpieni, care le-ngăduie, cu milă, să vieţuiască pe pământ… a glăsuit măreţul Zeus.

Prometeu, aflând vestea asta, s-a încruntat de la-nceput. Se temea, mai ales, că Zeus va apăsa pe cei de jos cu mult prea multe-ndatoriri, lăsându-le puţine drepturi şi prea sărace bucurii.

Cum totuşi nu putea să calce poruncile date de Zeus, Prometeu i-a chemat pe oameni. Le-a arătat că-l bănuieşte pe Zeus c-ar umbla cu gânduri nu prea curate pentru ei. Însă i-a sfătuit să aibă răbdare şi încredere în cele ce va face dânsul, când vor ajunge la Mecona.

— O să vedem acolo noi, le-a rostit, la sfârşit, titanul, dacă fiul lui Cronos, este atoateştiutor, sau alţii-s mai isteţi ca el…

Venind şi ziua sorocită, au pornit grupuri spre Mecona. Duceau cu ei un taur mare, precum le poruncise Zeus, prin sfetnicul său de credinţă, Hermes, pristavul din Olimp.

Şi-au mers, au mers ei cale lungă, până au poposit în locul unde fuseseră chemaţi.