Feciorul-de-tufan

Norocu-i după cum şi-l face omul. Trece uneori pe lîngă tine. De nu-l pofteşti în casă, pleacă mai departe...

Se povesteşte ca ar fi fost odată un bătrîn, pe nume Albu.

Şi pe bătrînul acesta îl trudeau boierul şi logofătul moşiei, îl jecmănea ispravnicul, îl apăsau nevoile şi sărăcia.

Bătrînul ar fi îndurat toate fără murmur, de-ar fi ştiut c-o să rămînă în urma lui fecior la casă, să-i poarte numele, să ţină minte suferinţa ce-o pătimise el, să cugete şi la răsplată. Atîta că nu avea fecior moş Albu şi asta îl durea nespus.

„Pe unde-o fi şi s-o călători Norocul? ofta ades moşneagul. Să-l văd şi să-l întreb: de ce m-a oropsit? He, hei, să fi avut eu un fecior, cîte nu i-aş fi povestit şi cîte nu l-aş fi învăţat. Şi, poate, s-ar mai fi schimbat cîte ceva pe lume din cîte sînt cum nu trebuie sa fie.”

C-apoi ştia moş Albu o seamă de vorbe înţelepte şi de glume. Fugeau răii de gura lui; că vorba lui îi şfichiuia pe mişei.

Da' numai, iacătă, într-o zi, zăreşte bătrînul, pe uliţa satului, un om hazliu, cum încă nu-i mai fusese dat să vadă.

Era micuţ, micuţ de tot. Capul l-avea mai mare decît trupul. Rîdeau cu toţii, în hohote, de el.

Atît că omuleţul cel de-o şchioapă era atît de ostenit, c-abia se mai tîra. Şi nimeni nu-l poftea în casă.

Cum să pofteşti asemeni arătare? O fi vreun vrăjitor, vreun osîndit, vreun blestemat! Mai bine îţi vezi de treabă.

Numai moş Albu s-a îndurat. A strigat după el:

— Hei, omuleţule! Unde te duci? Nu tecunosc. Nu eşti din locurile acestea... Da' vină în casă şi te hodineşte, te văd prea ostenit. Să-ţi dau o îmbucătură şi-un strop de apă, ca să poţi merge mai departe.

A intrat omuleţul în casă. Şi, după ce-a mîncat şi-a băut apă, s-a aşezat oleacă la hodină.

După un timp s-a ridicat, şi-a luat toiagul şi s-a gătit de drum.

— Vrei să știi cine sînt?... s-a întors el, înainte de plecare, către moş Albu. Eu sînt Norocul. Mulţi văd Norocu-n drum, nu-l cheamă nici în tindă măcar. Tu m-ai poftit.

Şi vreau să-ţi împlinesc dorinţa cea maiarzătoare. Vrei aur?

— Nu, i-a răspuns moş Albu. Aurul te-mpodobește, însă nu te fericeşte...

— Atunci ce vrei? a stăruit omuleţul.

— Stîlpii ajută uluca să nu cadă şi pruncii te sprijină la bătrîneţe. Aş vrea un stîlp, acu, la bătrîneţe...

— Să se-mplinească dorinţa ta! Uite, du-te-n pădure. Taie-ţi de-acolo un toiag de tufan. Şi ce-o să fie pe urmă vei vedea...

Aşa a rostit omuleţul şi-a pierit. Ciudat omuleţ şi Norocul acesta!

Moş Albu s-a dus în pădure, şi-a tăiat un toiag de tufan. L-a netezit de coajă şi, de-odată, a auzit un glas:

— Strînge-mă la pieptul tău, tătucă!

S-a uitat moşul în jur. Nu era nimeni.Fără îndoială, toiagul grăise. A strîns bătrînul toiagul la piept. Şi acesta s-a preschimbat într-un flăcău. Dar ce flăcău!

Ce flăcău, dragii mei! Cu mijlocul mlădiu şi cu mustaţa subţirică, cu ochi scăpărători, sprinten şi plin de isteţime.

S-a întors acasă moşul. L-a arătat şi babii.

— Tătucă şi mămucă, mi-e foame! a glăsuit flăcăul.

— Ţi-o fi, dragul tatei. Atîta că în casă numai avem de mîncare nimic. Ce-a fost am dat unui drumeţ. Dar mă voi duce la crîşmar, să-mi împrumute nişte bucate; i-oi munci pentru ele...

— Mă iei şi pe mine, tătucă ?

— Te iau !

S-au dus amîndoi la crîşmar şi l-a rugat moş Albu:

— Nu vrei să-mi împrumuţi o donicioară cu bucate? Şi fie că ţi le-oi da-napoi cînd am să pot, fie că-ţi voi munci, în schimb, la primăvară, pe ogor!

Crîşmarul, bălăbănindu-şi fălcile, ce-i atîrnau pînă aproape de pîntec, s-a întors cu spatele:

— Cînd am avut, ţi-am dat; acuma n- am.. .

Moș Albu i-a ieşit iar în faţă:

— Nu mi-ai dat, niciodată, nimic. Şi cată, de data asta măcar, prin cuhnie, poate-i găsi vreo rămăşiţă, ceva. Că, uite, mi-a venit fecior la casă. Mi l-a adus Norocul.

Crîşmarul, bătîndu-se cu palma peste pîntec, s-a răsucit, din nou, spre partea cealaltă:

— Nici resturi prin cuhnie n-am. Le-or fi dat, nu ştiu, slugile la păsări ori la porci...

— Da ' toporişca ai ? s-a amestecat în vorbă feciorul.

Crîşmarul şi-a încreţit fruntea:

— Ce legătură are una cu alta? Topor şi toporişcă fireşte că am...

— Aş şti sa fac bucate din toporişca!

— Bucate din toporişca? He!... Crîşmarul a început să rîdă de-i săltau foalele. Aş vrea s-o văd şi pe-asta!...

— O poţi vedea dacă vrei, că mă pricep să pregătesc asemenea friptură din toporişcă, de-ai să-ţi lingi degetele cînd vei gusta...

— Ce spui? s-a înviorat crîşmarul. Dacă-i aşa, învaţă-mă să fac şi eu. Să le dau slugilor mîncare, să nu mă coste nici un ban.

— Te-nvăţ, cum nu! a rîs feciorul lui moş Albu. Numai că pentru asta am nevoie să-mi pui la îndemînă un purceluş grăsuţ... Guiţă prin ogradă destui. Îmi trebuie să fac cu el, cu toporişca şi cuţitul acesta de la şerpar o vrajă. Să-mi dai vreo două verze şi-o traistă de mălai. Şi stai să vezi, pe urmă, crîşmarule, ce încă n-ai văzut nici la curtea domnească...

— Friptură de toporişcă?...

— Friptură de toporişcă!

Crîşmarul era curios să vadă, gîndindu-se că le va face de-atunci înainte şi muşteriilor lui numai friptură din aceasta. Şi-i lăsa gura apă.

Şi, oricît era de gras, s-a învîrtejit ca gîndul prin întinsul ogrăzii. De-acolo în cămară. Şi a adus toate cele cerute.

Feciorul a tăiat cu cuţitul de la şerpar purcelul, l-a opărit cu grijă şi cu pricepere, l-a aşezat, frumos, pe varză şi l-a vîrît, alăturea de toporişcă, în cuptor.

Cînd s-a copt bine, a scos purcelul, cu coaja aurită, din cuptor. L-a arătat crîşmarului, zicînd:

— Dacă nu tocmeam vraja, punînd alături de purcel toporişca, nu se făcea, în ruptul capului, o friptură atît de bună.

L-a poftit şi pe tatăl său la masă. Au mîncat bine, s-au şters la gură, au pus şi o bucată de friptură, mai rumenită, la o parte, s-o ducă acasă babei lui moş Albu. Apoi, feciorul i-a arătat crîşmarului maldărul de oscioare de pe masă:

— Aşa se face friptura de toporişcă. Ai înţeles ?

Numai că, atuncea cînd acesta s-a dumirit despre ce se întîmplase, moş Albu şi feciorul său erau de mult plecaţi.

— M-ai întrecut, copilule, s-a bucurat moş Albu. Credeam că sînt isteţ, dar tu eşti şi mai şi...

Flăcăul l-a privit în ochi:

— Astfel întrec si ramurile trunchiul din care s-au născut. Numai că ramurile îşi trag hrana tot din copacul cel care le-a dat viaţă.

— Aşa e. Ai dreptate. Un lucru însă mă tot frămîntă: ce nume ţi-aş putea da? Să-ţi fie cît mai pe măsură, cu firea care o ai...

Flăcăul a zîmbit, mîngîindu-şi mustaţa subţirică :

— Numele cel mai potrivit mi se pare Păcală...

— Păcală, zici?... Păcală?... s-a minunat bătrînul.

— Păcală... Fiindcă aş vrea să-i păcălesc pe cei răi, şi să-i azvîrl rîsului lumii...

— Păcală! Nimerit nume! Păcală am să te chem!

Cum urcau ei aşa spre casă — deoarece coliba moşului era pe-o coastă — aud din depărtare o huruială. Privesc din locul unde ajunseseră şi zăresc, jos, la cotitura drumului, o droşcă. Iar în droşcă, pe capră, un bărbat gras, cu părul roşu şi cu nas borcănat, trăgînd de hăţuri, biciuind calul.

— Omul acesta, s-a întristat moş Albu văzîndu-l, este logofătul moşiei. Nu cred căse mai află alt logofăt de moşie mai rău. Îi bate pe ţărani, îi chinuieşte şi, cu toateastea, se laudă că nu se află om să trăiască mai cu frica lui Dumnezeu ca el. Ce spui, feciorule ?

— Păi ce pot spune alta decît că lauda de sine nu miroase a bine? Şi că, de se laudă cu-aşa ceva, aşa ceva să-i dăm!...

— Nu te înţeleg!

— Să-l binecuvîntăm şi să-l sfinţim, tătucă!... a început să rîdă iarăşi Păcală.

Şi l-a învăţat degrabă pe tătîne-său ce trebuia să facă. I-a pus întîi deasupra bărbii lui o altă barbă de cîlţi, de l-a schimbat la chip. Şi-a pus şi lui o barbă. Şi, fiindcă droşca se apropiase între timp, i-a făcut semn logofătului să oprească. Cînd acesta a oprit, i-a încredinţat că ei amîndoi sînt nişte schivnici care colindă drumurile cu o poruncă anume de a-i sfinţi şi a-i binecuvînta pe toţi logofeţii din lume.

— Nu cumva eşti şi domnia ta logofăt?l-a întrebat Păcală pe roşcovanul din droşcă.

— Ba da, sînt logofăt, s-a veselit acesta de norocul ce dase peste el de-a-i întîlni pe schivnici.

Şi, bucuros cum nici că se mai poate, i-a poftit pe moş Albu şi pe feciorul lui să seurce în droşcă, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stînga. Să-i ducă la conac.

Gonind ei spre conac, deodată moşul a început să mîngîie obrazul logofătului din partea unde se-aşezase, zicînd că e obrazul lui Dumnezeu, şi-l binecuvîntează.

Feciorul, auzind una ca asta, s-a întors şi-a pălmuit obrazul mîngîiat de moş Albu, strigînd cu înverşunare:

— Nu-l mîngîia, că ăla-i obrazul dracului, ăsta din partea mea este obrazul lui Dumnezeu.

Moş Albu a început şi el să ţipe:

— Ba nu-i adevărat. Cellalt obraz i-al dracului! Şi, harşt! o palmă şi pe obrazul din partea în care sta feciorul.

— Ba ăla-i al dracului!

— Ba ăla!

Au început amîndoi să se certe, plesnind pe rînd obrajii logofătului, zgîriindu-l cu unghiile, smulgîndu-i barba, răcnind unul la altul:

— Tu nu bagi de seamă că ăla-i obrazul dracului ?

— Dar tu nu vezi acelaşi lucru la obrazul din partea-n care stai?

Şi-atîta l-au bătut, l-au zgîriat şi l-au smuls, pînă cînd logofătul n-a mai putut răbda.

A oprit droşca, le-a căzut în genunchi şi a început să-i roage:

— Lăsaţi-mă, sfinţiţi schivnici, că mi-i destul cu atîta binecuvîntare.

Abia atunci a făcut semn Păcală lui tătîne-său de l-au lăsat în pace şi-au plecat mai departe, rîzînd cu atîta poftă de se ţineau cu mîinile de burtă.

— Eşti năzdrăvan, feciorule! a recunoscut moşul.

— Am să fiu si mai si, dacă-mi vei da învăţătură bătrînească! l-a încredinţat tînărul.

— Învăţătura bătrînească are rădăcinile amare!

— Dar roadele i-s dulci!

S-a minunat şi mai mult moşul de isteţimea aceluia pe care i-l adusese Norocul.

S-a apucat, după aceea, să-i dăruiască înţelepciunea pe care o adunase. I-a spus şi vorbele cu tîlc ce le ştia, i-a povestit şi întîmplările cu haz ce le trăise, le văzuse şi le auzise în lunga lui viaţă.

— Tu faci numai haz de necaz, tătucă! și-a dat seama băiatul.

— Hazul îl fac eu, da' necazul cel mare mi-l face boierul din satul nostru, a răspuns moşul. Că eu muncesc şi el mănîncă. Eu pic de oboseală şi el se hodineşte. Mi-a luat, prin judecată nedreaptă, bucata de pămînt ce o aveam din moşi-strămoşi...

— Ehei, tătucă — a mai grăit Păcală — spune, dacă am să-l chem eu pe boier la judecată, şi am să-l dovedesc, s-o îndulci oare, cît de puţin, amarul tău de-o viaţă întreagă?

— Aş zice c-am avut noroc cu carul, să-mi dobîndesc iar palma de pămînt. Numai că ştiu o vorbă, care sună: „Oşteanul să nu se laude la plecare, ci cînd se-ntoarce de la luptă!” Şi cu boierii află că-i greu să baţi război, sînt prea puternici!

— Ei au puterea, eu am mintea. Şi mintea împărăteşte peste toate. Cu mintea voi încerca să răzbesc.

Aşa a încheiat feciorul, i-a sărutat mîna bătrînului şi a plecat.

L-a chemat pe boier la judecată.

Boierul a venit. N-avea încotro. Ştia de nedreptatea pe care o săvîrşise. Cum a venit, i-a strecurat judecătorului o punguţă cu galbeni şi a început tot el să strige şi să-l învinuiască pe flăcău, zicînd că l-a chemat fără pricină la judecată.

Păcală s-a apropiat de masa judecăţii şi a şoptit:

— Acela care ţine cu mine va dobîndi o piatră preţioasă!

Auzind vorbele «piatră preţioasă», împărţitorul de dreptate şi-a căscat ochii. Şi, fără a mai sta pe gînduri, a hotarît că boierul trebuie să-i înapoieze pămîntul lui moş Albu. A scris zapisul cuvenit şi i l-a dat feciorului.

— Să-şi stăpînească moş Albu pămîntul sănătos! a spus judecătorul. Iar tu, la vremea cuvenită, să-l moşteneşti!...

Boierul a plecat plin de mînie, izbind din treacăt uşa, jurînd să se răzbune. De cum a ieşit el, judecătorul i-a cerut feciorului să se apropie de masa judecăţii:

— Haide, dăruieşte-mi repede piatra făgăduită !... Să nu ne prindă careva că ţi-am vîndut dreptatea.

Păcală a fugit afară. S-a întors cu-o piatră colţuroasă, găsită în drum şi a întins-o judecătorului :

— Pofteşte piatra preţioasă făgăduită!

— Ce face? a ţipat judecătorul. Vrei să mă păcăleşti? Prin ce e preţioasă piatra asta?

— Cu ea poţi să spargi capul tuturor boierilor hrăpăreţi, tuturor judecătorilor necinstiţi şi la toţi proştii...

Şi a pornit să-i ducă vestea lui moş Albu că are iar în stăpînire bucata de pămînt.

Şi atunci abia s-a încredinţat de-a binelea bătrînul că i-a intrat în casă norocul odată cu „Feciorul-de-tufan".