Birul-de-smîntînă

Cine s-aseamănă s-adună

Mai trec cîteva zile si, în satul Vai-de-ei (satul unde văzuse întîia oară lumina zilei Păcală), soseşte un al doilea călător. Acesta se îndreaptă spre fîntînă — aşa cum se îndreaptă, îndeobşte, orice drumeţ, cînd ajunge într-un sat. Acolo se spală, soarbe pe săturate apă şi se lungeşte, oleacă, pe iarbă.

Dar, pentru că era sub seară, cîţiva oameni,care sfîrşiseră cu munca, s-au apropiat în preajmă.

— Drumeţule, nu-ţi fie cu bănat, i-a spus unul din ei, noi stăm aici, în Vai-de-ei, ca într-un bîrlog. Şi nu aflăm nimic din cîte se petrec pe lume, nici măcar la vecini.

— Aşa e, a luat cuvînt şi altul. Şi tare ne-ar mai place să aflăm veşti.

— Bune sau rele? a întrebat călătorul.

— Bune şi rele, aşa cum sînt în viaţă! a glăsuit din nou cel ce vorbise primul.

— Atunci, am să vă povestesc o întîmplare şi rea şi bună, a primit călătorul.

Cei ce erau de faţă s-au strîns în jurul lui.

Acesta s-a ridicat din iarbă, s-a aşezat pe ghizd şi-a arătat cu mîna, departe, peste dealuri.

— Întîmplarea pe care vreau să v-o povestesc s-a petrecut în urmă cu cîteva zile, în satul Sărăcani.

În ceasul cînd am ajuns acolo, tocmai sosise în Sărăcani şi un boier vistiernic. Iar slujitorii lui zoreau, poruncind oamenilor să se adune lîngă „copacul birului".

Cînd sătenii s-au adunat, vistiernicul s-a încruntat şi le-a rostit astfel:

„Măria Sa, stăpînul ţării, din marea Domniei Sale milă faţă de dregători, a aşezat asupra voastră, a ţăranilor, un nou şi bine chibzuit bir..."

„Dar birurile grămădite asupra noastră sînt prea apăsătoare şi-aşa!"... au gemut oamenii.

„Tăcere!... s-a încruntat şi mai tare vistiernicul. Acesta-i «birul-de-smîntînă»"...

„«Bir-de-smîntînă»?... Hă, hă, hă!"

Numai că rîsul izbucnit s-a stins la fel de repede cînd boierul vistiernic a grăit mai departe:

„Din orice sat mi-o veni poftă, de azi-nainte, aşa cum a hotărît Domnul, am dreptul să vă cer vouă, ţăranilor, cîte-un butoi plin cu smîntînă..."

„Cîte-un butoi plin cu smîntînă ? s-au îngrozit bieţii ţărani. Dar noi n-avem smîntînă destulă nici pentru cei bolnavi, nici pentru copilaşi."

„Cîte-un butoi plin cu smîntînă, a repetat vistiernicul, cu glasul îngroşat. Iar butoiul acela, să ştiţi! cel puţin în ce mă priveşte, trebuie să fie atît de-ncăpător, încît în el să se ridice smîntîna cît statul unui om."

„Cît statul unui om?..."

„Al unui om înalt!..."

„Vai de noi şi de noi, boierule vistiernic, de unde am putea lua un astfel de butoi, de unde atîta mare de smîntînă?"

„Asta nu vreau s-o ştiu. Asta e treaba voastră! Mie să-mi faceţi butoiul poruncit şi să mi-l căptuşiţi cu smîntînă. Altminteri, ascultaţi, daţi de dracu! Aşa că nu mai pierdeţi vremea, tocmindu-vă zadarnic, duceţi-vă la treabă şi împliniţi-mi birul.

Şi, înţelegînd Sărăcănenii, din vorbele şi din purtarea vistiernicului, că nu puteau avea nici o nădejde să scape de beleaua care căzuse peste ei din senin, s-au apucat şi-au încropit, cum au ştiut şi cum s-au priceput, butoiul poruncit. Şi-au început să strîngă din întreg satul smîntînă, storcînd-o, pînă la ultima picătură, din oale şi ulcele. Numai că, oricît s-au străduit, n-au izbutit să umple butoiul decît pînă aproape de sfert.

Ce era de făcut? Au alergat, călări, în satele vecine. Unii la Năcăjiţi, alţii la Apăsaţi, iar alţii tocmai sus, pe culmea dealului, în satul Oropsiţi. Şi oamenii de-acolo, auzind de ce-i vorba, au sărit să-i ajute. Au strîns şi-aceştia, pînă la cea din urmă picătură, smîntînă din cîteşipatru satele şi-au împlinit porunca.

Ţi-era mai ma re mila să stai şi să priveşti atîta bunătate de smîntînă strînsă din patru sate pentru pîntecul cel destul de umflat şi-aşa al dregătorului, în vreme ce copiii plîngeau şi se lihneau, lingîndu-şi buzele.

Cînd totul a fost gata, vistiernicul s-a apropiat şi el cu pasul apăsat.

„Aţi umplut, măi, butoiul?"

„Precum ţi-a fost porunca!" a răspuns un bătrîn.

Vistiernicul a dat ocol butoiului, privind ca pisica la o codiţă de şoricel.

„Da' nu-i atît de-nalt cît statul unui om!"

„Ba e, boierule!... De vrei, tăiem un băţ lung... cît înălţimea domniei tale... şi măsurăm cu el smîntîna din butoi!"

„Să nu cumva să faceţi una cu asta, s-a supărat vistiernicul, că vă găsiţi beleaua. Întîi, că eu sînt scund, şi-al doilea, să nu-mi spurcaţi smîntîna. Pe beţe se-aşază păsările, umblă şi gîzele... Şi vistiernicesei mele i-e silă..."

„Ce-am mai mînca-o noi, măcar şi-aşa spurcată. Că n-am da ortul popii din asta. Mai degrabă pierim de-atîta cît flămînzim. Şi mai cu seamă copiii şi bătrînii. Ce-am putea face, oare, să ne păstrăm aici smîntîna, fie ea cum o fi?" murmurau oamenii.

„Să-ncercăm c-un curmei. Iată unul dintre curmeiele acestea, i-a rostit vistiernicului alt bătrîn. Au fost spălate-n rîu. Şi, dacă-i legăm la cap o piatră, şi-o lăsăm în smîntînă, ne putem, lesne, da seama cît are înălţimea."

„Cu nici un fel de lucru să nu-mi măsuraţi smîntîna, s-a zborşit iar vistiernicul. Aţi înţeles au ba? Cu nici un fel de lucru, a repetat el tare. Ca să nu mi-o spurcaţi. Să-mi umpleţi însă butoiul cît statul unui om, aşa cum v-am cerut. Ori vreţi să ne certăm?"

— Şi-atuncea, ce să credeţi, fîrtaţi din Vai-de-ei? a grăit călătorul. S-a ivit din mulţime, un flăcău cu pasul legănat, cu-o faţă mucalită şi nişte ochi lingavi!— Şi-a ieşit înaintea ispravnicului...

Şi, numai amintindu-şi de flăcăul acela cu chipul mucalit, omul a prins să rîdă. Şi rîzi, şi rîzi, de nu se mai oprea. Cînd s-a mai potolit, a urmat:

Flăcăul şi-a scos cuşma. „Dec, boierule, i-a rostit, dacă-ţi dovedesc eu, acu, că smîntîna se află-n butoi pîn' aici?" Şi şi-a arătat claia de păr. „Cum poţi să-mi dovedeşti?"

„Aceasta-i treaba mea! Da' dacă-ţi dovedesc, ce zici, domnia ta?"

„Fără să mi-o măsori cu nici un fel de lucru?"

„Cu nici un fel de lucru!" s-a hlizit mucalitul.

„Dacă-mi poţi dovedi, iau butoiul şi plec!"

„Şi nu mai ceri nimic altceva celor din Sărăcani ?!"

„Nu le mai cer nimic!"

Cum a scăpat vistiernicul cuvintele acestea, vicleanul, din leneş cum părea, odată s-a iuţit. Şi-a scos întîi surtucul, pe urmă, sub ochii holbaţi ai tuturor, şi-a azvîrlit nădragii.

S-a ridicat în mîini pe marginea butoiului şi-a sărit în smîntînă.

„Ce faci, smintitule?" a început să urle vistiernicul.

„Dec, păi îţi măsor smîntîna, boierule.

Altminteri, cum puteam?... Vezi că-mi trece de umeri? Abia mă ţin în ea..."

„Dar nu v-am spus, zevzecule, şi nu v-am poruncit să nu-mi vîrîţi nici un lucru în smîntînă?"

„Vai de mine şi de mine, boierule, se strîmba mucalitul, unde zăreşti domnia ta vreun lucru, că nu sînt decît eu? Şi eu, uite, îţi jur şi vezi-mă, nu-s lucru, sînt fiinţă omenească!

„Şi pentru ce-mi hăpăi smîntîna şi mi-o spurci tot mai rău?"

„Înghit, ca să mai scadă, să nu mă-nec în ea!..."

— Hohoteau oamenii, fîrtaţilor, continuă călătorul, de se clătinau dealurile, cînd a sărit flăcăul înapoi din smîntînă, alb ca o arătare, şi i-a grăit vistiernicului: „Şi-abia de mă scăldasem în rîu şi-mi pusesem şi eu nişte albituri noi. Dar, ca să-ţi dovedesc, boierule, că n-ai fost înşelat, uite-o făcui şi pe-asta..."

„Flăcău bătut în cap!... îl bruftuluia vistiernicul. Aşa mi-o măsuraşi?..."

„Dar cum, boierule? se minuna băiatul. Trebuia să mă-nveţi!"

„Nu vreau să vă mai văd!..." urla vistiernicul.

„Nici noi, boierule!" hohoteau oamenii, văzîndu-l cum se duce, se duce şi se duce, lipsindu-se de bir.

— Şi s-a dus, s-a tot dus, pîn'nu s-a mai zărit. Ce ziceţi, oameni buni de-aici din Vai-de-ei, de-o astfel de întîmplare?

— Zicem, rîdeau cu poftă sătenii, că încă nu ne-ai spus cum se cheamă flăcăul, nici cine-i sînt părinţii...

— Tîndală se numeşte. Şi cei din Sărăcani povestesc că Tîndală — dar nu e de crezut! — s-ar fi născut în pădure, sub forma unei gogoşi amare de tufan. De-acolo, sfătuit de Noroc, un omuleţ ciudat, l-ar fi adus moş Negru...

— Întocmai ca moş Albu pe tine, Păcală !

— Mi-este deci frate de Noroc! s-a bucurat Păcală. Mi-ar place să-l cunosc!

— Ehei, îl vei cunoaşte, n-ai teamă, l-a încredinţat moş Albu. Cine s-aseamănă s-adună. Şi poate c-o să faceţi chiar unele isprăvi laolaltă, feciorule, că lumea toată este-nsetată de dreptate şi de unii ca voi are întotdeauna nevoie...