Mătrăgună

Fudulul e frate cu prostul şi cel care se încrede prea mult în isteţimea pe care n-o are li-i amîndurora văr.

Un alt mare boier, pe nume Mătrăgună, spaima ţăranilor, se lăuda pretutindeni că nu s-a găsit încă omul să-l păcălească pe el.

— Voi pleca, se lăuda mai departe, îl voi căuta pe Păcală, îl voi găsi şi-i voi arăta eu că unde i-a mers cu alţii nu-i va merge cu mine.

Se urcă în caleaşcă, alături de cucoană, care voia numai să vadă cu ochii ei cum o s-o păţească Păcală. Îşi ia cu sine şi-un vătăjel de credinţă (acela de care se slujea cînd îi asuprea pe ţărani). Şi pornesc tustrei: vătăjelul pe capră, iar Mătrăgună şi cucoana pe perne.

Pe drum, Mătrăgună se fudulea:

— Să vezi, nevastă, ce n-ai vă zut! După ce-am să-l găsesc pe Păcală, am să-i cer să mă păcălească. Şi, fiindcă n-o să poată, am să-i poruncesc vătăjelului să-i tragă o bătaie, ca să mă ţină minte. Pe urmă-l voi pune pe vătăjel să-l lege de-un copac.

— Eu am să-l ung pe chip cu miere din ulcior. Uitaţi-vă, ulcioru-i acilea! adaugă vătăjelul.

— Ca să-l bîzîie musca! se bucură cucoana.

— Şi, deasupra capului său, voi înfige, în copac, un răvaş „Acesta e Păcală! Nu v-atingeţi de el. Lăsaţi-l să putrezească! Noi i-am venit de hac, boierul Mătrăgună, cucoana şi vătăjelul lui..."

— Sa scrieţi, neapărat, boierule, „şi vătăjelul lui", se ruga vătăjelul.

— Ţi-am spus, măi, c-o să scriu, se necăjea boierul, ce mă mai baţi la cap?

Caleaşca duruia. Boierul, cucoana şi vătăjelul rîdeau şi-şi gustau dinainte mulţumirea isprăvii, cînd, iată, la o cotitură dedrum, pe buza unui deal, zăresc un flăcău subţiratec, cu-o pălărie de pai pe-o parte, care ţinea în braţe, ridicate în sus, trei trunchiuri, cojite, de tufan.

— Opreşte, vătăjel! porunceşte boierul. Şi hohotind de rîs, îi grăieşte nevestei: Ia uită-te acolo! Ce mare nătîntol! Ţine trei trunchiuri, deodată, în braţe, ridicate în sus.

— Bună ziua, boierule! îi grăieşte flăcăul.

— Ziua mi-i bună şi-aşa, îi răspunde acesta, fără să-mi urezi tu. Mie să-mi spui: „Săru' tălpile, mare boier Mătrăgună!" Auzi?

— Aud, boierule!

— Şi ce căşti gura la mine, ca Nătăfleaţă, cu trunchii ăia-n braţe?

— Nu casc gura, boierule, fără cît, pe buza asta de deal mi-a lăsat un bunic de-al meu moştenire un loc. Şi pe locul acesta, chitesc să-mi fac o casă. Numai că, în diată, bunicul scrie: „La fiecare colţ al casei, cînd ţi-oi vei ridica-o, neapărat, să baţi nu cîte unul, ci tot cîte trei stîlpi", şi nu ştiu cum să fac...

Ca nu pot înfige, deodată, trei în pămînt.

— Pai, dacă eşti netot! Lasă-i jos doi dintre stîlpi şi bate doar unul cîte unul.

— Nu pot, boierule!

— De ce, măi, mocofane?

— Nu vezi prăpastia? Cum îi voi lăsa jos doi dintre ei, se dau de-a rotogolul. Cad în prăpastie. Şi prăpastia asta este a unui ispravnic. Se cheamă Suflet-acru şi pas să mi-i mai dea... Rămîn pe veci ai lui.

— Aşa e! Suflet-acru nu cred să ţi-i mai dea! recunoaşte boierul. Si tu cum te numeşti?

— Eu, îşi strînge flăcăul, la piept, mai bine, stîlpii, mă numesc, după voia tătîne-meu, Păcală.

Boierul cască ochii. Tot aşa si nevasta. Și la fel vătăjelul.

— Cum, măi, tu eşti, Păcală? dă un chiot cucoana.

— Cu-adevărat, Păcală? se miră vătăjelul.

— Cel care-a păcălit pe nu ştiu cîţi boieri, neguţători, crîşmari, ispravnici, popi, şi, mai pe scurt, pe mulţi? întreabă Mătrăgună.

Păcală dă din cap:

— Vai de nevoia mea! Ce să mai păcălesc?

Şi pe cine-aş putea, cînd eu mă lupt cu stîlpii, să-mi ridic o căsuţă, cum stă scris în diată.

— Nu, că nu merge-aşa! se înfurie boierul.

Ţi s-a dus vestea-n lume. Ai speriat oamenii.

— Numai pe cîţiva răi, şi s-au speriat degeaba.

— Nu s-au speriat degeaba. Nu-ncerca să mă minţi. Îţi dau poruncă aspră să ne păcăleşti şi pe noi. Şi, ţine socoteală, dacă nu izbuteşti, şi n-ai să izbuteşti, îţi vei găsi beleaua!

— Îţi vei găsi beleaua! chicoteşte cucoana.

— Îţi vei găsi beleaua! răcneşte vătăjelul.

— Bine, boierule! Fără cît nu pot face nici o mişcare cît timp ţin stîlpii ăştia în braţe.

Pofteşte şi-mi ajută! Simt c-o să-mi meargă rău... rău... cu domnia ta...

— Să vezi c-ai s-o păţeşti! se îngîmfă Mătrăgună. Şi ia în braţe un stîlp. Cu mine dai de dracu'! Cu mine n-o să-ţi meargă!

— Să vină şi cucoana!

Aceasta, uluită de vorba lui Păcală, fără să se gîndească, ia în braţe alt stîlp.

— Oliu, ce-am ostenit! Haide, măi, vătăjelule! porunceşte Păcală. Îţi vezi bine stăpînii cum se trudesc cu stîlpii şi asudă din plin. Şi nu vii să-i ajuţi? Na tu pe-al treilea!

Vătăjelul cuprinde şi el cel de-al treilea stîlp.

— Începe păcăleala! Precum ţi-am poruncit! răcneşte Mătrăgună. Şi să văd ce poţi!

Ai să-ţi găseşti beleaua!

Păcală se scutură pe haine. Se pleacă într-un tufiş. Ia în mînă o botă plină cu apă rece.

Bea şi se împrospătează. Se clăteşte pe chip.

— Zici ca mi-ai dat poruncă să vă păcălesc?

— Dacă te simţi în stare! mai se umflă boierul, în timp ce năduşeala îi curge în pîraie pe obraz şi pe trup.

— Şi, dacă izbutesc?

— Pai, n-ai să izbuteşti, că am să bag de seamă... şi... cu mine nu-ţi merge...

— Dar, dacă, totuşi, printr-o minune, cît eşti domnia ta de isteţ şi de ager, eu tot oi izbuti, aşa... măcar oleacă, cu ce mă răsplăteşti?

Boierul se propteşte în stîlp, cu-atîta deznădejde, de parcă ţinea-n braţe bolţile cerului.

Şi sluga lui de-asemeni. Cucoana, ce mai vorbă, abia că mai răsuflă.

— Îţi dau... îţi dau... ce vrei!

— Dar îţi păstrezi cuvîntul? Îmi iau eu singur din avutul domniei tale ce vreau?

Mătrăgună icneşte:

— Începe păcăleala, că nu mai pot răbda! Şi-mi ţin făgăduiala. Dar n-ai să izbuteşti. Şi te voi pedepsi. Am să te bat cu biciul...

— Te vom unge cu miere, răsuflă şi cucoana.

— Să putrezeşti de viu! murmură vătăjelul.

— Bine, dacă-i pe-aceea, le răspunde Păcală, urcîndu-se în caleaşcă. Eu dau numai o fugă să-mi iau pacalele de unde le-am ascuns şi să vă păcălesc. Numai că-n vremea asta sprijiniţi bine stîlpii, să nu mi se prăvale, să mi-i ia Suflet-acru, să rămîn fără ei. Şi cu ce-mi mai fac casa?

— Să vii cît mai degrabă! se văietă boierul.

— Aoleo, ce mă fac! se clatină cucoana.

— Oh! Ce-o să te mai bat! scrîsneste vătăjelui.

Păcală însă, cu hăţurile în mîini şi plesnind din biciuşcă, pornise cu caii în galop.

— Rămîneţi şi-aşteptaţi!

Era o zi de vară si soarele ardea. Muştelebîzîiau şi-i ciupeau pe cei trei. Şi orele treceau.

— Aoleo!... Aoleo!...

— Vai de noi şi de noi!...

— Ce nu s-o mai întoarce cu pacalele lui?...

Tocmai în acest timp, iată că se iveşte pe cale un drumeţ.

Îi vede pe tustrei, uzi leoarcă de sudoare şi cu limbile scoase, cum sprijineau pe umeri stîlpii aceia grei. Şi se şterge la ochi, că nu-i vine să creadă!

— Boierul Mătrăgună şi cu cucoana sa, ba şi cu vătăjelul? Da' ce v-a apucat, luminăţia voastră, de staţi aşa, în soare, şi vă luptaţi cu trunchii? Şi unde vi-i caleaşca?

— S-a dus... cu ea... Păcală, suspină vătăjelul, să-şi aducă pacalele şi să ne păcălească...

— Da'... cu mine... nu-i merge. Şi... n-osă izbutească, se îndîrjeşte boierul. Că de-aia l-am căutat. Ca să-i venim de hac!

— Şi ce bătaie o să-i tragem la urmă! se bucură cucoana, după atîta trudă. S-o ţină minte o viaţă!

— Şi dacă izbuteşte, că Păcală-i dibaci, mai întreabă drumeţul (care, numai în taină pot să v-o spun, era Tîndală) ce răsplată primeşte ?

— Am spus că-i dau ce-o vrea! Ce-o pofti să-şi ia singur...

— Păi, boieri dumneavoastră, de nu-i cu supărare, eu v-aş destăinui că aţi fost păcăliţi. Păcală v-a lăsat cu trunchii aceştia în spate, de rîsul oamenilor. Şi şi-a luat şi răsplata, caleaşca dumneavoastră. O să plecaţi pe jos.

— Să ştii c-aşa o fi! strigară într-un glas tustrei. Şi-a făcut rîs de noi! Dau drumul stîlpilor, strigînd şi jelind:

— Ne-a păcălit tîlharul!

— Şi ne-a luat şi caleaşca!

— Drumeţule, aleargă în satul de pe vale şi vesteşte-i pe oameni că boier Mătrăgună, înşelat de Păcală, aşteaptă ajutor!

„S-aştepte mult şi bine! rîde în el Tîndală.

Pe om trebuie să-l laude faptele, nu gura.

Mîţa cu clopoţei nu prinde şoareci. Nici găina care cotcodăceşte mult nu face ouă.

Şi cine-şi caută beleaua cu lumînarea sigur că şi-o găseşte!"

Şi-a plecat mai departe, pe urma lui Păcală, că-i era dor de el...