Păcat de mărgăritar!

Trei lucruri pe lume vădesc adevărata fire a omului : beţia, prostia şi vremea

După ce Păcală şi Tîndală au trecut pe-acasă, prin Vai-de-ei şi Sărăcani, ca să-şi vadă părinţii şi să-i ajute — ajutîndu-i în drum şi pe alţi nevoiaşi, amărîţi, chinuiţi şi loviţi de soartă — au săvîrşit laolaltă şi-alte isprăvi, fără a izbuti să se dovedească vreodată unul pe celălalt şi să se afle care pe care... Atunci au hotărît să se despartă iarăşi pe-un timp. Tîndală a luat-o spre răsărit şi Păcală în partea dimpotrivă.

— Ce-ai de gînd acum? l-a întrebat Tîndală pe fîrtatul Păcală, pe cînd se despărţeau.

— M-am hotărît să intru-n conacul unuia dintre marii boieri dregători ai ţării.

— Abia aştept sa ne-ntîlnim din nou, a rîs dinainte Tîndală, şi să-mi povesteşti tot ce s-a petrecut.

— Bine, am să-ţi povestesc.

Făcuse apoi rost Păcală de veşminte alese, podoabe lucitoare şi împrăştiase vorba c-ar fi un prinţ de prin alte meleaguri.

De cum aude unul dintre cei mai mari boieri dregători ai ţării că a venit un asemenea prinţ, trimite un curtean să-l poftească la el în ospeţie.

Pornesc ei spre conac, unde şi aşteptau mesele întinse. Pe mese se aflau bucate şi băuturi cît lumea. Tarafurile cîntau.

Boierii se pleacă în faţa lui Păcală (erau aici, la masă, unii dintre boierii cei mai mari şi mai bogaţi din ţară). Iar gazda îl pofteşte să s-aşeze la unul din capetele mesei, pe care şi-l alege. La celălalt cap urmînd să stea ea.

Păcală însă nu primeşte:

— Eu ştiu o vorbă de la tata, glumeşte. Să te aşezi la colţ de ţară (acolo sînt primejdii mai puţine) şi la mijloc de masă (unde se pun bucatele grămadă)! Şi se aşază la mijloc de masă. Rîde gazda boierilor, rîd şi boierii.

— Se vede viţa, neam străin, nu dintr-ai noştri, mocofani! grăieşte marele boier gazdă.

— Da, da, aşa e! adaugă oaspeţii. Se vede că-i un om ales prinţul din altă ţară.

— Ce nume poartă, înălţimea ta? îl întreabă gazda pe Păcală. Şi din ce ţară ai poposit la noi?

— Mă cheamă prinţul Rîd-de-proşti — spune Păcală — şi vin dintr-o ţară care se află la răsărit de ţara ce se-nvecineşte-n asfinţit cu ţara voastră.

Boierii se uită prostiţi unul la altul. Doar gazda se preface că-nţelege:

— Aşa?... Ce nu me! .. . Tare frumos!... Parc-am mai auzit eu cîndva numele acesta... Şi ţara... cunosc şi acea ţară! urmează.

Se ploconesc cu toţii (aşa se ploconesc boierii în faţa celor care vin din ţări străine), începe masa. Păcală pune mîna pe lingură.

Mănîncă bine. Se satură. După aceea începe să arunce cu lingura mîncare şi pe haine.

— Ce faceţi, înălţimea voastră? Ce faceţi? întreabă oaspeţii şi gazda.

— Le satur şi pe ele, săracele, răspunde prinţul Rîd-de-proşti. De n-ar fi fost ele, nu m-aţi fi primit, poate, cu-atîta cinste... Aci-n conacele boierilor numai haina-l face pe om.

— Se poate, înălţimea ta? sare de colo gazda. Să fi venit şi-n zdrenţe şi noi te cunoşteam că eşti prinţ. Îţi clădeam, oricum, toată cinstea.

— Aşa ar trebui să fie, glăsuieşte Păcală, pentru că pe-un cap bun stă bine şi-o căciulă spartă.

— Ha, ha, ha, ha!... rîd oaspeţii şi gazda.

Da'n ei se minunează. Şi un boier şopteşte către altul:

— Ce tot o vrea să spună prinţul Rîd-de-proşti?

Păcală aude şi răspunde tare:

— Spun că:

Boierii, rîzi şi rîzi... Rîdeau să-i facă plăcere prinţului Rîd-de-proşti, deoarece, la drept vorbind, nu prea ştiau de ce se veselesc.

— Să nu vă-nece rîsul, a zis Păcală. Veselia prea mare aduce după sine necaz. Cel puţin astfel socoteşte poporul.

— Eh, poporul e nevolnic şi prost! spun oaspeţii într-un glas şi rîd mai departe, mănîncă mai departe şi beau. Mai ales beau.

Se veselesc, se ameţesc. Se fudulesc în faţa lui Păcală cu lucrurile şi veşmintele lor.

I-aduc şi lui veşminte noi, în locul celor pătate cu ciorbe şi sosuri din bucate. Iar gazda, ca să nu rămînă mai prejos, i-arată un mărgăritar, o piatră rară, cumpărată de la neguţătorii din partea de răsărit a lumii.

Păcală o priveşte. Murmură printre dinţi:

— Păcat de mărgăritar că e la gît de măgar!

— Ce-ai spus? se mohorăşte gazda.

— Am spus că masa a fost tare bună! Cum se numesc bucatele ce le-am mîncat şi băuturile ce le-am băut?

— Se cheamă talmeş-balmeş, c-au fost de toate amestecate! glumeşte gazda, mulţumită că i-au plăcut mîncărurile şi băuturile prinţului Rîd-de-proşti.

— Cuvîntul ăsta n-am să-l uit, zice Păcală.

Doresc să-l iau cu mine.

— Să-l iei, se încîntă şi mai tare gazda, dar, dintr-o dată, te poftesc să mergem, să-ţi arăt grădinile.

Pleacă boierii şi gazda prin grădină. Se plimbă. Tăifăsuiesc. Gazda şi ceilalţi i se plîng oaspetelui că poporul e sărac, că merge greu cu dăjdiile şi de-aia nu se prea ajung boierii-n ţara asta cum trebuie.

— Mulţi se plîng de bani, nici unul de minte!... rîde Păcală.

— Ce vrei să spui? se cam încruntă gazda.

— Vreau să spun că sînt trei lucruri pe lume care vădesc adevărata fire a omului, mai ales a bogatului.

— Care sînt? vor să ştie oaspeţii.

— Beţia — am băut destul; prostia — cîtă prostie e pe lume, să fiu eu sănătos, şi vremea — vremea trece, trece pe-aicea prin grădină.

— Nu prea pricep! mărturiseşte gazda.

— Nici noi! spun oaspeţii.

— O să-nţelegeţi pe dată!

Tocmai treceau pe-un pod. Sub pod era o gîrlă noroioasă.

Păcală se opreşte pe pod şi strigă:

— Văleu!

— Ce este ? sar boierii.

— Am pierdut!... le răspunse Păcală, facînd pe speriatul.

— Ce-ai pierdut?... Ce?... Ce?...

— Am pierdut... ceva... mai mult decît o pungă cu galbeni!

— Mai mult decît o pungă cu galbeni?...

Să-i fi văzut pe boieri! Fiecare ar fi vrut să afle el comoara pe care-o pierduse prinţul şi s-o ascundă, s-o folosească singur.

Au sărit dar în gîrlă. Au răscolit nămolul pe de-a rîndul. S-au făcut totuna pe haine şi pe faţă, mă rog, mai rău ca rîmătorii.

Pînă la urmă au fost nevoiţi să iasă afară si gazda a rostit:

— Am făcut, înălţate prinţ, noroiul talmeş-balmeş şi n-am găsit punga cu galbeni.

— Nici nu căutam vreo pungă, a dat răspunsul Păcală. Cînd am trecut însă pe punte, am pierdut vorba asta din minte: „Talmeş-balmeş" . Îmi pare nespus de bine c-am găsit-o. Că vorba asta pentru mine face mai mult decît o pungă cu galbeni. V-am spus că vreau s-o duc cu mine, ca amintire des-

pre dumneavoastră, boierii din această ţară. Si-acum vă las cu bine...

— Acesta n-o fi fost Păcală? şi-a izbit fruntea gazda, după ce Păcală plecase.

— Să ştiţi că el a fost!... s-au dumirit şi oaspeţii. Şi-a bătut joc poznaşul de tagma boierească... Să ştiţi că el a fost!...