„Nimeni”

Au trecut patruzeci de ani de când Timar a dispărut din Komărom. Eram copil şi buchiseam în abecedar când am fost duşi la înmormântarea acelui domn bogat despre care mai târziu se zicea că poate nu murise ci se ascunsese pe undeva; poporul era încredinţat că Timar trăieşte şi că o dată şi-o dată va reapărea! Poate că această credinţă se născuse din cuvintele ameninţătoare ale Athaliei; adevărul e însă că opinia publică şi-o însuşise.

Chipul nespus de frumos al doamnei pe care o admiram în fiecare duminică dimineaţă stând acolo sus, la balcon, lângă orgă, e şi-acum viu în faţa ochilor mei. Ea stătea în banca din faţă, la capătul rândului, lângă altar. Era nespus de frumoasă şi părea nespus de blândă.

Îmi aduc aminte de groaza care a străbătut tot oraşul ca un val fierbinte în noaptea când doamna de companie a încercat s-o omoare pe doamna aceea frumoasă; ce vâlvă a fost!

Am văzut-o şi pe femeia condamnată la moarte în timp ce o duceau spre locul de execuţie, într-o căruţă deschisă; se zicea că va fi decapitată. Era îmbrăcată într-o haină cenuşie, cu panglici negre. Stătea în căruţă, cu spatele spre vizitiu, faţă-n faţă cu preotul care ţinea o cruce în mână.

Precupeţele aflate în piaţă o blestemau şi scuipau în timp ce căruţa trecea; ea însă privea fix undeva, înainte, şi nu lua nimic în seamă.

Oamenii se buluceau în urma căruţei iar copiii, pâlcuri-pâlcuri, se grăbeau să ocupe locuri la spectacolul acela înfiorător de rostogolire a unui cap atât de frumos. Eu priveam cu teamă în urma căruţei, nu îndrăzneam să deschid fereastra. „Vai, să nu cumva să se uite la mine!” mă gândeam.

O oră mai târziu, oamenii s-au întors însă bombănind. Erau nemulţumiţi că femeia aceea frumoasă condamnată la moarte fusese graţiată.

O duseseră la locul execuţiei numai pentru a-i spune acolo că pedeapsa i se comutase.

Se spune că la anunţarea acestei vesti, preotul i-a pus crucifixul la buze, dar femeia, ieşită din minţi, în loc să-l sărute, l-a muscat pe Mântuitorul de amândoi obrajii, aşa încât urmele dinţilor ei au rămas întipărite acolo. Mult timp, după această întâmplare, în fiecare duminică am văzut-o la biserică pe doamna aceea frumoasă şi palidă; avea o cicatrice sângerie de-a lungul frunţii şi an de an părea mai tristă şi mai palidă.

Circulau fel de fel de vorbe despre dânsa; copiii auzeau astfel de vorbe de la mamele lor, iar la scoală şi Ie spuneau unul altuia.

Apoi timpul a aşternut peste toate uitarea.

Mai anii trecuţi, un prieten – bătrân naturalist – o somitate în materie, colecţionar de plante şi insecte, cunoscut de către oamenii de ştiinţă nu numai în ţara noastră ci şi peste hotare, mi-a povestit despre ţinuturile acelea ciudate care se mai află şi azi între Imperiul Austro-Ungar şi cel Otoman – teritorii care, neaparţinând vreunei ţări, nu sunt nici proprietatea cuiva; de aceea ele sunt adevărate mine de aur pentru un pasionat cercetător al naturii; acesta găseşte acolo o floră şi o faună cu totul deosebite. Bătrânul meu prieten obişnuia să colinde în fiecare an prin aceste regiuni şi petrecea acolo câteva săptămâni de-a rândul făcând cercetări pasionate.

Într-o toamnă m-a convins să-l întovărăşesc. Ştiinţele naturale – specialitatea lui – mă pasionează şi pe mine. Aveam timp liber; aşa că l-am însoţit pe bătrânul savant spre Dunărea de Jos.

El m-a condus pe „Insula nimănui”. Prietenul meu, savantul, cunoştea aceste locuri de aproape douăzeci şi cinci de ani, de pe vremea când cea mai mare parte a insulei era încă neumblată şi când toate erau într-un stadiu primitiv. Azi, cu tot stufărişul care şi acum o înconjoară şi o ascunde, insula este o adevărată gospodărie model.

Întreaga insulă împrejmuită cu un dig de piloţi este ferită acum de orice inundaţii. În afară de asta, e străbătută de canale de irigaţie care sunt umplute cu apă cu ajutorul unor dispozitive acţionate de cai.

Dacă un grădinar adevărat ar descoperi insula, cu siguranţă că nu l-ai putea smulge de-acolo. Pomii fructiferi, plantele de ornament, produsele necesare traiului, totul te face să crezi că eşti într-un mic paradis. Fiece colţişor de pământ sau îţi aduce vreun folos material, sau îţi încântă privirea. Tutunul ce se cultivă aici are o aromă deosebită şi, preparat cu pricepere, e o marfă de calitate superioară. Prisaca insulei, văzută de departe, pare un adevărat orăşel construit pentru nişte liliputani, un orăşel cu tot felul de bordeie şi case etajate, într-o pădurice împrejmuită cresc păsări de curte din speciile cele mai rare, obiect de invidie pentru orice crescător de orătănii: houdame minunate, cu pene care le acoperă tot capul, găini din Cochinchina albe ca zăpada şi ale naibii de frumoase, creve-coeur negre, cu creasta dublă, prince Albert de culoarea cucuvelei, cârduri întregi de curcani argintii, păuni aurii şi albi, iar în jurul lacului artificial se plimbă specii rare de raţe colorate, gâşte şi lebede. Pe izlazurile cu iarbă grasă pasc vaci fără coarne, capre de Angora, lame cu păr lung, negru şi lucios.

Mi-am dat repede seama că pe insulă locuieşte un om obişnuit cu luxul, deşi acest om n-are niciodată nici o lăscaie. Banii nu pătrund aici, în acest paradis.

Cei care au nevoie de produsele insulei ştiu prea bine ce vor în schimb locuitorii ei, de aceea le aduc grâne, ţesături, unelte, fire vopsite.

Prietenul meu, savantul, obişnuia să aducă seminţe de plante necunoscute pe insulă, ouă-de păsări domestice rare şi, pentru ele, primea insecte rare şi plante uscate pe care apoi le vindea unor muzee din străinătate sau unor institute de ştiinţe naturale realizând astfel un câştig frumos; asta pentru că ştiinţa nu-i numai pasiune ci şi un mijloc de trai.

Ceea ce m-a surprins plăcut vizitând această insulă a fost faptul că locuitorii ei vorbeau limba maghiară, lucru foarte rar în regiunile mărginaşe ale ţării. Toată colonia e compusă dintr-o singură familie şi, drept urmare, oamenii au numai prenume. Cei şase băieţi ai primului colonizator şi-au adus neveste de prin împrejurimi, iar acum numărul nepoţilor şi al strănepoţilor este aproape de patruzeci. Şi pe toţi îi hrăneşte această insulă; nimeni nu ştie ce-i nevoia. Ba le şi prisoseşte.

Fiecare locuitor se pricepe la câte ceva şi, chiar dacă vor ajunge să fie de zece ori mai mulţi decât sunt acum, munca va înlesni traiul tuturor.

Străbunicul şi străbunica învaţă pe fiecare nepot sau strănepot să muncească: străbunicul îi învaţă pe băieţi, străbunica pe fete.

Bărbaţii învaţă grădinăritul, tâmplăria, olăria, cultivarea tutunului, creşterea vitelor; unii dintre ei devin dulgheri şi morari; femeile ţes covoare turceşti, pictează şi brodează, fac dantele, scot mierea din faguri, pregătesc brânzeturile, apa de trandafiri. Şi munca e în aşa fel organizată încât nu mai trebuie spus nimănui ce anume să facă. Fiecare îşi cunoaşte îndatoririle şi îşi vede de treabă muncind cu drag, fără să fie îmboldit să facă acest lucru.

Familiile s-au înmulţit, casele lor se înşiruie una după alta. Fiecare casă este construită cu ajutorul tuturor, iar bătrânii poartă de grijă noilor căsătoriţi.

Străinii care se abat pe insulă sunt primiţi de actualul cap al familiei, căruia toţi îi zic „tată”; străinii îl cunosc sub numele de Deodat. E un bărbat înalt de statură, cu trăsături frumoase, nobile, trecut de patruzeci de ani. El se ocupă de schimburile cu vizitatorii şi le arată insula.

La sosirea noastră, Deodat ne-a primit cu amabilitatea cu care obişnuia să primească vechile cunoştinţe. Prietenul meu, naturalistul, îl vizita cu regularitate, în fiecare an.

Am discutat probleme de pomicultură, oierit, horticultura, botanică, entomologie – ştiinţe în care Deodat părea să aibă cunoştinţe temeinice, în ceea ce priveşte grădinăritul şi creşterea vitelor, aplica cele mai înaintate metode. N-am reuşit să-mi ascund mirarea. De unde le învăţase?

— De la bătrânul! Mi-a răspuns Deodat, plecându-şi capul cu respect.

— Cine e?

— O să-l cunoaşteţi diseară când o să ne-adunăm cu toţii.

Tocmai se culegeau merele; copiii şi femeile erau ocupaţi cu strângerea minunatelor fructe, aurii, roşii sau de culoarea pielii; fructele acestea splendide stăteau îngrămădite pe pajiştea verde ca nişte piramide de ghiulele în incinta cetăţilor, în toată insula se auzea o larmă veselă.

Când, în sfârşit, soarele de toamnă s-a ascuns după orizont, un clopoţel aşezat pe cel mai înalt punct al insulei a vestit sfârşitul zilei de muncă. Auzindu-l, oamenii s-au grăbit să pună în coşuri fructele culese şi, ţinând doi câte doi de toartele coşurilor, au pornit spre şirul de case.

Însoţiţi de Deodat am plecat şi noi în direcţia de unde se auzise clopoţelul.

Clopoţelul se afla în turnuleţul unei clădiri de lemn. Clădirea şi turnuleţul erau năpădite de iederă dar, privind cu luare-aminte stâlpii cerdacului pe care erau sculptate figuri fantastice, puteai să-ţi dai seama că cel care clădise casa aceasta îşi sculptase în lemnul stâlpilor multe visuri, dureri, bucurii, gânduri.

În faţa acestei case se găsea un platou rotund iar pe el – mese şi bănci. După terminarea lucrului, toţi s-au îndreptat într-acolo.

— În casa asta locuiesc bătrânii noştri! Ne-a şoptit Deodat. Nu peste mult timp bătrânii au ieşit din casă. Era o pereche frumoasă. Femeia putea să aibă şaizeci de ani, bărbatul optzeci. Străbunicul avea o faţă expresivă, de care-ţi puteai aminti chiar după patruzeci de ani aşa cum îţi aminteşti de un tablou pe care l-ai văzut cândva, de mult de tot. Eu am rămas uluit. Chelise, dar puţinul păr care-i mai rămăsese şi mustaţa nu erau cărunte; un calm desăvârşit îi păstrase neschimbate trăsăturile feţei.

Orice s-ar spune, viaţa cumpătată şi buna dispoziţie menţin trăsăturile feţei în această stare.

Străbunica era pe drept cuvânt atrăgătoare. Printre firele de păr odinioară aurii se amestecaseră şi fire argintate, dar ochii ei erau parcă tot ai unei tinere fete şi se roşea ca o mireasă când bătrânul o săruta.

Feţele bătrânilor se îmbujoraseră de plăcere văzând toată familia aceea mare adunată în jurul lor; strigau pe fiecare pe nume şi-l sărutau. Sărutul acesta era fericirea lor, binecuvântarea lor, recunoştinţa lor.

Abia după terminarea acestui ceremonial ne-a venit şi nouă rândul. Deodat, fiul cel mai mare, încheia rândul celor pe care îi îmbrăţişaseră bătrânii. Cei doi ne-au strâns mâna, apoi ne-au poftit la cină.

Străbunica îşi păstrase şi-acum sarcina de a supraveghea pregătirea bucatelor şi ea îi servea pe toţi; străbunicul îngăduia fiecăruia să ia loc alături de acei pe care îi iubea mai mult şi să mănânce acolo. El s-a aşezat la masa noastră împreună cu Deodat; o fetiţă blondă cu părul creţ, frumoasă ca un înger şi care se numea Noemi, îl rugă s-o ia în poală; doar ei îi fu îngăduit să asculte cu gura căscată discuţiile serioase pe care le purtam.

Când mi-am rostit numele în faţa străbunicului, acesta s-a uitat lung la mine şi pe chipul lui a trecut o undă de îmbujorare. Prietenul meu, savantul, I-a întrebai dacă nu cumva auzise pe undeva de numele meu. Dar bătrânul n-a răspuns.

Deodat s-a grăbit să intervină spunând că de patruzeci de ani bătrânul nu citise nimic despre cele ce se întâmplau în lume: singura lui lectură o constituiau cărţile de economie şi de grădinărit.

Eu, potrivit obiceiurilor oamenilor care se îndeletnicesc de multă vreme cu meseria de a spune şi altora ceea ce află – şi asta cât mai repede şi la cât mai mulţi – m-am folosit de acest prilej să valorific priceperea mea la locul potrivit şi i-am povestit tot ce se întâmplase în lume.

Aşadar, am început să-i povestesc despre evenimentele din ţară, arătându-i cum a fost legată Ungaria de Austria cu ajutorul cuvinţelului „şi”1.

Bătrânul scotea mari rotocoale de fum din pipă, fumul parcă spunea: „Insula mea nu aparţine ţării aceleia!”

I-am povestit despre impozitele care ne apasă.

Rotocolul de fum parcă spunea: „Pe insula mea nu se plătesc dări!”

I-am povestit despre războaiele care au avut loc atât la noi în ţară cât şi în lumea largă.

Rotocolul de fum parcă răspundea: „Noi nu luptăm împotriva nimănui!”

Chiar în acea vreme se produseră nişte crahuri uriaşe în lumea finanţelor; firme renumite, se ruinaseră rând pe rând; am căutat să-i dau unele explicaţii în legătură cu asta.

Rotocolul de fum din pipa bătrânului mi-a răspuns parcă şi la asta: „Uite, la noi nu există bani!”

Apoi i-am povestit despre luptele înverşunate pe care le duc partidele între ele. Câtă amărăciune aduc religia, naţionalismul, setea de stăpânire.

Bătrânul şi-a scuturat scrumul din pipă: „La noi nu sunt nici episcopi, nici agenţi electorali, nici miniştri”.

Şi, în sfârşit, i-am arătat cât de puternică va fi odată şi odată tara noastră dacă se va împlini tot ceea ce ne dorim.

Micuţa Noemi aţipise în poala străbunicului ei şi au fost nevoiţi s-o ducă în casă şi s-o culce. Era mult mai important acest lucru decât tot ce înşirasem eu. Copila adormită s-a mutat astfel din poala străbunicului în cea a străbunicii. După ce bătrâna ne-a gărăsit, bătrânul m-a întrebat:

— Unde te-ai născut dumneata? I-am spus.

— Care-i meseria dumitale sau funcţia pe care o îndeplineşti? I-am răspuns că sunt romancier.

— Adică?

— Romancierul e un om care cunoscând sfârşitul unei povestiri poate să ghicească întreaga povestire.

— Aşa? Ei bine, atunci ghiceşte povestea vieţii mele! Mi-a spus el; luându-mi mâna în mâinile sale. A fost odată un om care a părăsit lumea în care era admirat şi şi-a făurit o altă lume în care este iubit.

— Pot să vă întreb cum vă numiţi?

La aceste cuvinte, bătrânul parcă s-a înălţat, devenind cu un cap mai înalt; a ridicat mâna tremurândă şi mi-a pus-o pe creştet, în clipa aceea mi s-a părut că odată, de mult, tare de mult, mâna aceasta se mai aşezase pe creştetul meu care pe-atunci era încă acoperit cu zulufi blonzi de copil, şi parcă mi-am amintit că mai văzusem chipul omului acela, dar la întrebarea mea mi-a răspuns:

— Numele meu este „Nimeni”.

Apoi s-a întors fără să mai spună nimic, a intrat în casă şi n-a mai apărut deloc cât timp am rămas pe insulă.

Iată cum arată astăzi „Insula nimănui”.

Privilegiul acordat de ambele ţări – care îngăduie acestui petic de pământ să existe în afara oricăror hotare – expiră abia peste cincizeci de ani.

Dar peste cincizeci de ani. Cine poate spune ce va mai fi?!

SFÂRŞIT

1 Expresia: a fi între Scylla şi Charybda înseamnă a fi între două pericole greu de evitat.

1 Şoareci de câmp (n.t.).

1 Funcţionar administrativ, contopişi (germ.).

1 Fluviu de foc din Infern.

1 Haină de lână, cu glugă, cum poartă arabii (n.t.).

1 Rege al Ungariei, a trăit între anii 1368-1437.

1 Plantă umbeliferă cu flori galbene.

1 Frumoasă pisică! (gr.)

1 Interpret oficial în ţările din Orient, tălmaci.

1 Veche măsură de capacitate, egală cu circa 500 de kilograme şi întrebuinţată mai ales pentru cereale.

1 Castan de baltă.

1 Vistiernic.

2 Legislator turc.

3 Mic principe cu putere despotică la turci.

4 Guvernator al unei provincii turceşti.

1 Vistierie.

1 Greco-catolic.

1 Noroc! (sârb.)

2 Vmccnz Priessnitz (1799-1851), om de ştiinţă german, fondatorul hidroterapiei.

1 Măsură de greutate egală cu 0,454 – 0,500 kg.

1 Lucru cedat, încredinţat (lat.)

1 Pană de scris.

1 Ordonanţă (gem.).

1 Destinul trage de cel ce nu vrea! (lat.).

1 Minerale folosite ca pietre preţioase.

1 Tablă de ceramică (lat.).

1 Comisia de aprovizionare a armatei (germ.).

2 Fură şi lasă şi pe alţii să fure (germ.).

1 Vaca cea bună (it.).

2 Camera generală de finanţe şi comerţ;

3 Curtea supremă de justiţie.

4 Direcţia politiei şi a cenzurii.

5 Cancelaria secretă.

6 Comisia de aprovizionare (germ.).

1 Cenzura Curţii Imperiale (germ.).

2 Loc de casă. Curte (germ.); joc de cuvinte – aluzie la Curtea Imperială.

1 Proclamare (lat.)

1 cârnat afumat (germ.).

1 Regiune viticolă.

1 Tutun turcesc.

1 Familie croată (sec. XVII), din care s-au recrutat neînfricaţi luptători împotriva turcilor.

2 Cato consul roman, îşi încheia totdeauna discursurile spunând: Şi totuşi, Canagina trebuie nimicită”.

1 Prăvălie, afacere (germ.).

2 Joc de cărţi.

3 Doi-ul din cărţile de joc ungureşti.

1 Aici cu înţeles de leac miraculos.

1 Personaj biblic dăruit cu o forţă supranaturală.

1 Regele Libiei, faimos pentru bogăţiile sale neasemuite.

2 Numele unui cerşetor din Odiseea.

3 Să revenim la… (lat.).

1 Report în urma bilanţului (germ.).

1 la bun început (it.)

2 în cele din urmă (lat.).

1 Doamne miluieşte!

1 Pe dată (lat.).

1 Consiliul de stat (germ.).

1 Miraj, iluzie optică.

1 Zeiţă din mitologia greacă, fiica Iui Saturn, protectoarea căsătoriilor.

1 Muzica orăşenească ce se cânta în pieţe (germ.).

1 Acţiunile întreprinderilor metalurgice şi siderurgice (fr.)

1 Ea poartă, dacă nu mă înşel, un camizol negru (germ.).

1 General roman (114-57 î.e.n.), căruia îi plăceau luxul şi mâncărurile alese.

1 Imitaţie de pietre preţioase (fr.).

2 Eu (lat.). Sensul ultimelor cuvinte: o să cresc în ochii lui.

1 Moartea şobolanilor (franc.).

2 Un fel de scoică marină care îşi scobeşte locaşul în lemnul corăbiilor.

3 Mână liberă (franc.).

1 Domenii ce aparţineau şambelanilor.

1 Ciclon.

1 Muscă columbacă.

1 Sărbători ale evreilor (n.t.).

1 Legenda spune că lui Midas, regele Frigiei, plăcându-i mai mult flautul zeului Pan decât lira lui Apollon, a fost pedepsit de acesta din urmă să-i crească urechi de măgar, fapt pe care regele îl ascundea tuturor. Bărbierul său descoperi meteahna şi, neputând să păstreze taina, sapă o groapă şi încredinţa pământului secretul. Dar de îndată ce o astupă, în acest loc crescură trestii care la cea mai uşoară adiere spuneau trecătorilor: „Regele Midas are urechi de măgar”.

1 Stat în afara statului! (lat.).

1 Dans de salon Ia modă în secolul trecut.

1 Cu Dumnezeu! (sârb.).

1 Diavol (lat.).

1 Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205 – 1235).

1 Regele Pontului (123-63 î.e.n.) se obişnuise încă din copilărie cu otrăvurile, astfel că devenise imun (n.t.).

2 Monstru mitologic. Cel care îl privea era prefăcut în stană de piatră (n.t.).

1 Voluntar grec din răscoala din 1821.

1 Tiran a! Siracuzei: îşi făcuse un dispozitiv ingenios cu ajutorul căruia putea să asculte ce vorbeau duşmanii despre el. A murit asasinat, fiind urât de popor (n.t.).

1 Vorbăreţ (fr.). (n.t.).

1 plantă otrăvitoare din care se extrag tonice cardiace (n. t.)

2 Tiran din insula Samos (557 – 522 î.e.n.) atât de norocos, încât a stârnit invidia zeilor. Ca să-i împace, şi-a aruncat inelul în mare, dar pescarii l-au găsit în stomacul unui peşte (n.t.),

1 Monedă braziliană (n.t.).

1 Bratislava (n.t.).

1 Statui în Egiptul antic care la răsăritul soarelui emiteau sunete melodioase (n.t.)

1 Specie de crocodil din America Centrală (n.t.).

2 Infanterie uşoară, trupe de elită (fr.) (n.t.).

1 Mulţumesc (lat.).

1 Apanaj, drept (fr.).

1 Diâszcgi Samuel (1760-1830), preot şi botanist maghiar, autorul primului tratat de botanică (1807), scris împreună cu poetul Fazekas Mihâly.

2 Societate secretă din Neapole care-l susţinea pe Garibaldi. Mai târziu devenind reacţionară, a decăzut, ajungând o bandă de tâlhari (n.t.).

1 Spadasin, ucigaş (it.).

1 Una din căpeteniile lui Nabucodonosor, ucis de Juditlia, care a vrut în acest fel să-şi salveze oraşul asediat de vrăjmaşi (n.t.).

1 Denumire populară a cancerului (n.t.).

1 Este vorba de un obelisc de 2100 ani, datând de pe vremea Cleopatrei, regina Egiptului

1 Om care dispune oricând de 60 de voturi ale concetăţenilor săi; seminobil (n.t.).

1 Valaicicnnes – localitate în nordul Franţei, renumită pentru ţesături şi dantele.

1 In mitologia germană, curierele lui Odin – zeiţele luptei.

2 Este vorba de Ars amânai (Ana de a iubi) a lui Ovidiu.

3 Poet persan (1320-1389); a scris ode, cântând dragostea şi bucuria de a trăi.

1 Minte, judecată, pricepere (gr.).

1 Aluzie la statul dualist Austro-Ungar, creat în 1867, în urma înţelegerii dintre aristocraţia austriacă şi cea maghiară, şi destrămat în 1918.