Femeia de la „Marianostra”

Tribunalul condamnă la moarte pe Athalie pentru cele şapte încercări de otrăvire cu opiu şi pentru încercarea de asasinat cu premeditare. Prin graţia regelui, pedeapsa aceasta fu comutată în închisoare pe viaţă.

Athalie trăieşte şi-acum.

Au trecut patruzeci de ani şi Athalie are acum şaizeci şi şapte.

Dar nici azi nu pare înfrântă. Are o inimă de cremene, când celelalte deţinute merg la biserică, dânsa e închisă într-o celulă, pentru că-i în stare să tulbure rugăciunea celorlalte.

La început, când au silit-o să meargă la biserică, s-a ridicat chiar în mijlocul predicii ţinute de preot şi a strigat: „Minţi!” şi a scuipat drept în faţa altarului.

Amnistii au fost acordate de nenumărate ori. Cu prilejul unor sărbători naţionale, dregătorii ţării s-au arătat îndatoritori şi au eliberat sute şi sute de deţinuţi. Dar Athalie n-a fost niciodată propusă de către supraveghetori pentru a fi eliberată. Celor care căutau s-o convingă să se pocăiască pentru că astfel ar putea fi graţiată, le răspundea:

— Daţi-mi drumul, dar să ştiţi: imediat ce scap, o ucid pe femeia aia!

Şi-acum spune la fel.

Deşi aceste cuvinte nu-şi mai au rostul deoarece femeia aceea a devenit de mult pulbere după ce, ani de-a rândul, cu inima bolnavă, s-a chinuit din pricina ultimei lovituri a Athaliei.

Într-adevăr, Timea n-a putut să fie niciodată cu totul fericită, amintindu-şi mereu cuvintele Athaliei: „Timar trăieşte şi-acum!” Acest gând a însoţit-o ca o stafie de gheaţă umbrind bucuriile sale. Sărutul ei de soţie fusese otrăvit pentru totdeauna. Iar când a simţit că i se apropie sfârşitul, a cerut să fie dusă la Levetinc, ca nu cumva după moarte să fie înmormântată în cavoul acela în care cine ştie ce om zăcea sub blazonul lui Timar. A căutat acolo un loc liniştit pe malul plin de sălcii al Dunării, cât mai aproape de locul unde-şi pierduse tatăl, de locul unde zăcea în fundul Dunării Aii Ciorbadji. Atât de aproape de „Insula nimănui”, de parcă ar fi atras-o o presimţire tainică!

Piatra de pe mormântul ei şi stânca eratică a insulei stau faţă în faţă şi se privesc.

Bogăţiile pe care i le-a lăsat Timar parcă au fost blestemate! Cu cel de-al doilea soţ Timea a avut un băiat foarte uşuratic şi risipitor; ajunsă pe mâinile lui, averea aceea uriaşă s-a topit ca prin farmec, dispărând la fel cum apăruse. Iar nepotul Timeii trăieşte acum din acea ofrandă caritabilă pe care a lăsat-o Timar drept fundaţie pentru rudele sărace. Asta-i tot ce-a rămas în urma lui.

Până şi pe locul unde a fost casa lui din Komârom s-a înălţat o altă clădire acolo unde a fost cavoul familiei Lcvetinczy, s-au construit fortificaţii. N-a rămas nici o urmă din vechea strălucire şi bogăţie.

Dar pe „Insula nimănui”, ce-o mai fi acum?