„Sfânta Barbara” şi călătorii ei

În vremea când s-au petrecut cele ce vom istorisi, pe Dunăre nu circulau încă vapoare. De la Galaţi şi până la Canalul Mein, peste nouă mii de cai trudeau de-a lungul malurilor pentru a urca vasele în susul apei. Pe Dunărea turcească se întrebuinţau şi velele; pe cea ungurească nu. În afară de vasele trase de cai, vasele mici ale contrabandiştilor, mânate doar de braţele vâslaşilor, roiau într-un continuu du-te-vino smălţând apa dintre cele două ţări. Pe atunci era la modă contrabanda de sare. Statul vindea sarea pe malul turcesc cu un forint ⁵ şi jumătate – preţul ei de acasă fiind de cinci forinţi şi jumătate; contrabandistul o readucea pe malul unguresc unde o vindea cu trei forinţi şi jumătate. În acest fel era în câştig şi statul, şi contrabandistul, şi cumpărătorul. Nici nu-ţi poţi închipui raporturi mai prieteneşti decât acestea! Statul părea totuşi nemulţumit de partea sa de câştig si, drept urmare, pentru apărarea intereselor sale înfiinţase de-a lungul malului pichete de grăniceri, obligând bărbaţii din satele mărginaşe să păzească hotarul cu puştile, în consecinţă, fiecare sat avea atât grăniceri cât şi contrabandişti. Astfel, singura măsură necesară era să se ţină cont ca atunci când tinerii unui sat făceau pe grănicerii, bătrânii acelui sat să lase la apă bărcuţele lor de contrabandă; ceea ce, fără îndoială, era o frumoasă manifestare a legăturilor familiale.

Dar statul urmărea şi alte scopuri mai înalte punând străji atât de severe: stăvilirea ciumei.

Îngrozitoarea ciumă orientală!

Noi nu ştim prea bine cum a fost şi ce a fost cu această molimă, deoarece au trecut mai bine de 150 de ani de când în ţara noastră, la Zimony, o văduvă frumoasă s-a îmbrobodit cu năframă ciumată şi a murit ca trăsnită înainte de a ajunge la biserică. Dar, deoarece în fiecare an citim în ziare că ciuma orientală a izbucnit ba în Siria, ba la Brussa, ba în Pera, ci bine, trebuie să admitem că această boală mai există şi să fim recunoscători cârmuirii că a ferecat uşile şi ferestrele în calea ei, nelăsând-o să intre în ţară.

Nu de alta, dar contactul cu fiecare popor străin ne-a dăruit câte o molimă nouă, încă necunoscută. Scarlatina am primit-o din China, gripa de la ruşi, vărsatul de la arapi, frigurile galbene de la sud-americani şi holera de la hinduşi; iar turcii ne-au blagoslovit cu ciuma.

Iată de ce, de-a lungul fluviului, legăturile locuitorilor de pe cele două maluri sunt cu putinţă şi îngăduite doar cu respectarea unui regulament profilactic, fapt care face ca viaţa lor să fie foarte interesantă şi amuzantă.

Şi cât de severe sunt aceste regulamente! Îndată ce la Brussa sau aiurea izbucneşte ciuma, orice lucru însufleţit sau neînsufleţit de pe malul turco-sârb este considerat în mod oficial ciumat şi oricine se atinge de acel lucru este „suspect” şi trimis în carantină pentru zece, douăzeci sau patruzeci de zile. Dacă parâma de remorcare e a unui vas de pe malul drept, întreg personalul vasului devine „suspect” şi trebuie să zacă zece zile în mijlocul Dunării – căci ciuma poate să treacă de la o frânghie la alta şi să contamineze întreg echipajul!

Totul este vegheat cu străşnicie. Pe fiecare vas se află un organ al oficialităţii: „curăţitorul”. Înfricoşătoare făptură! Obligaţia lui este să te urmărească pas cu pas, să vadă cu cine vii în contact şi de ce te atingi; iar dacă pe malul turco-sârb un călător atinge doar cu poala pelerinei un străin sau vreun obiect din păr, lână sau cânepă (acestea transmit ciuma), „curăţitorul” se grăbeşte să-1 declare imediat „suspect” şi, o dată ajuns la Orşova, să-l smulgă din sânul familiei pentru a-1 preda carantinelor; De aceea se şi numeşte „curăţilor”.

Şi vai de el dacă încearcă să tăinuiască vreun caz suspect! Pentru cea mai mică nebăgare de seamă e pedepsit cu cincisprezece ani de închisoare.

Dar se vede treaba că ciuma nu se prinde de contrabandişti, deoarece dânşii nu iau „curăţitori” în bărcuţele lor, şi oricât şi-ar face de cap ciuma orientală la Brussa sau aiurea, contrabandiştii circulă zi şi noapte de la un mal la celălalt. Poate n-ar fi rău să se ţină seama că patronul lor este simţul Procopie.

Doar bora obişnuieşte să tulbure comerţul acesta en-detail în regiunea torentului de la Porţile de Fier, izbindu-le bărcile cu vâsle de malul sudic al fluviului.

Ce-i drept, şi pe corăbiile trase de cai se poate face contrabandă, dar o altfel de contrabandă e, vorba aceea, un comerţ en-gros; iar un asemenea comerţ costă mai mult decât o prietenie frăţească şi deci nu-i de nasul sărăcanilor. Şi-apoi, în acest caz, nu mai e vorba de sare, ci de tutun şi cafea.

Când bora se apucă să sufle, vasele dispar de pe fluviu şi pentru trei-patru zile se restabilesc bunele moravuri şi fidelitatea faţă de ocârmuire în atare măsură, încât nu mai este nevoie de nici o slujbă pentru iertarea, păcatelor. Atunci vasele se refugiază în porturi sau aruncă ancora în mijlocul Dunării, iar grănicerii pot să doarmă în tihnă atâta vreme cât bora face să scârţâie streşinile caselor lor de lemn.

Pe o asemenea vreme, vasele nu circulă.

Dis-de-dimineaţă, caporalului de la pichetul din Ogradina i se păru că aude acel muget caracteristic, acel „ni-tu” al cornului corăbierilor ce răzbate prin şuierăturile vântului, prin vuietul apelor şi care se poate distinge chiar şi când tună. E un urlet straniu, respingător şi trist, stârnit de un fel de bucium lung de lemn.

Să fie oare vreo corabie care dă surugiilor semnale de corn? Sau una căreia i s-a întâmplat vreo nenorocire între stânci şi acum strigă după ajutor?

Iat-o, se apropie, vine. O corabie de stejar de 10-12 mii de chile; după cum se vede e foarte încărcată, deoarece valurile îi mătură bordul de la un capăt la altul.

Corabia e pântecoasă şi vopsită toată în negru; prova e însă argintie şi se termină cu un cioc în formă de melc, ridicat mult în sus şi ferecat cu petice de tablă strălucitoare. Pe coverta vasului se înalţă o construcţie, de forma unui acoperiş de casă, cu scări de ambele părţi, iar sus cu un podium neted ce ţine de la o cârmă la cealaltă. Partea construcţiei care duce spre ciocul răsucit se termină cu o cabină dublă, formată din două cămăruţe cu uşi ce se deschid spre dreapta şi spre stânga. A treia latură a cabinei are două rânduri de ferestre, cu obloane verzi, iar în spaţiul dintre ele se vede, pictat în mărime naturală, chipul serafic al sfintei Barbara, care a avut o moarte de mucenică; sfânta are veşmânt trandafiriu, mantie albastră, un văl roşu pictat pe un fond auriu, iar în mână ţine un crin alb.

Pe bucăţica aceea de punte ce se află între cabină, şi colacii de funie groasă de la prova, se zăreşte o lădiţă de scânduri, lată de două picioare şi lungă de cinci, vopsită în verde şi plină cu pământ negru în care cresc garoafe învoalate şi micşunele parfumate.

Tabloul şi lădiţă cu flori sunt înconjurate de un grilaj de fier înalt de trei picioare; de grilaj stau aninate ghirlande împletite din flori de câmp, iar în mijlocul lor, într-un glob roşu, arde o candelă sub care sunt agăţate buchete de rozmarin şi ramuri sfinţite – ramuri de salcie cu mâţişori.

La provă se înaltă catargul, de cârligul căruia se află legat un odgon gros de trei degete, întins spre mal, unde 72 de cai se silesc să urce corabia cea grea în susul apei. Pe vreme bună şi jumătate din numărul cailor ar fi de ajuns prin aceste locuri, iar pe Dunărea de Sus ar putea s-o tragă numai doisprezece; acum însă, luptând împotriva vântului, chiar şi cei 72 de cai trebuie îndemnaţi cu străşnicie.

„Tu-tu”-ul acela se adresează căpeteniei cdecarilor.

Glas de om s-ar risipi fără noimă în asemenea clipe. Chiar dacă ar străbate distanţa dintre corabie şi mal, ecoul lui, multiplicat de stânci, l-ar deforma atât de mult încât nimeni n-ar mai putea să înţeleagă ceva. În schimb, glasul cornului îl pricepe şi calul. Din mugetul cornului – mai prelung sau mai scurt, înfricoşător sau încurajator – surugiu şi cal înţeleg când trebuie să se grăbească, când să încetinească, şi când să se oprească. Căci soarta vaporului aflat în acest canal plin de stânci este foarte schimbătoare. Ocolind stâncile şi vârtejurile, vasul trebuie să lupte cu vântul, cu curentul capricios al fluviului şi cu propria sa încărcătură.

Soarta sa se află în mâinile a doi oameni: a cârmaciului, care stă cu mâinile încleştate pe timonă, şi a căpitanului de vas, cel care, cu glas de corn ce domină urletul elementelor naturii dezlănţuite, transmite semnalele cuvenite edecarilor. Dacă unul sau celălalt nu-şi cunoaşte bine meseria, apoi corabia sau e izbită de o stâncă şi aruncată pe malul opus sau eşuează, şi-atunci este pierdută cu oameni, cu şoareci cu tot.

Pe feţele celor doi nu se vede însă nici un semn de spaimă. Cârmaciul este un bărbat vânjos, înalt de un stânjen, cu chipul arămiu; o reţea de vinişoare subţiri îi împânzeşte roşcata obrajilor, brăzdându-i chiar şi albul ochilor. Glasul său e veşnic răguşit, cunoaşte doar două tonalităţi: sau răcnet, sau mormăit dogit. Poate că din cauza asta îi poartă o îndoită grijă gâtlejului său: pe de o parte, îl înveleşte grijuliu cu un fular gros de lână roşie, iar pe de altă parte, îl unge din belşug şi ades cu palinca aflată într-o ploscă ce nu lipseşte niciodată din buzunarul mundirului său.

Căpitanul vasului este un bărbat cam de vreo treizeci de ani, de statură mijlocie, blond, cu ochi albaştri, visători; are mustaţă lungă, iar obrajii îi sunt raşi ca-n palmă. La prima vedere ai zice că-i firav. Vocea se potriveşte şi ea înfăţişării lui plăpânde; când vorbeşte încet, ai impresia că-i glasul unei femei.

Cârmaciul se numeşte Fabula Janos, numele căpitanului este Timar Mihaly.

„Curăţitorul” oficial stă lângă cârmaci şi are gluga de pănură trasă pe cap; deocamdată nu-i vedem decât vârful nasului şi vârful mustăţii, amândouă la fel de roşcate. Numele lui n-a fost imortalizat de istorie. Acum tocmai mestecă tutun.

De uşa grea de stejar este legată o luntre în care sunt şase mateloţi ce vâslesc în cadenţă; la fiecare semnal, aceştia sar cât ai clipi de la locurile lor, fac doi paşi în fugă spre o estradă cu scăunel si, apucând vâsla, o împlântă în Dunăre, apoi se aruncă înapoi pe băncile lor. Când curentul apei este mai vijelios vâslaşii îi ajută şi ei pe edecarii de pe mal. De luntre este legată un fel de barcă mai mică. În uşa cabinei duble se zăreşte un bărbat. Cam de cincizeci de ani care fumează tutun turcesc dintr-un ciubuc. Are trăsături de oriental – mai mult de turc decât de grec – în timp ce îmbrăcămintea – caftan de blană şi căciulă rotundă, roşcată – pare să fie a unui sârb din Grecia. Un observator mai atent ar sesiza repede faptul că partea rasă a obrazului său este mai albă decât restul feţei, semn că până nu demult a purtat barbă, pe care şi-a ras-o.

Domnul acesta este trecut în catastiful corăbiei sub numele de Trikalis Euthym şi e proprietarul încărcăturii, în ceea ce priveşte corabia, ea aparţine lui Brazovisc Athanaz, negustor din Komârom.

În fereastra cabinei se zăreşte în sfârşit chipul unei tinere fete care priveşte afară; aflându-se lângă geam; e vecin cu cel al sfintei Barbara.

Fata pare a fi şi ca o sfântă.

Chipul ei, mai mult decât palid, este alb, un alb propriu marmurei sau cristalului, culoare care i se potriveşte de minune, aşa cum negrul se potriveşte abisinienilor, iar galbenul – malaiezilor. E un alb netulburat de amestecul vreunei alte culori, un alb neîntinat nici de roşeaţa pe care o provoacă vântul când bate din faţă, nici de aceea pe care o iscă privirea stăruitoare a unui bărbat.

Ce-i drept, tânăra fată e încă o copilă; abia a împlinit treisprezece ani, e însă înaltă, zveltă, şi are o înfăţişare gravă, cu trăsături sculpturale, perfecte, antice, ca şi cum mamă-sa ar fi uitat să-şi mai ia privirea de pe chipul Venerei din Milo.

Părul des şi negru ca pana lebedei negre are strălucirea metalului. Ochii sunt însă de un albastru închis. Sprâncenele lungi, subţiri şi arcuite aproape că se împreună pe frunte; asemenea sprâncene împrumută parcă feţei un fel de putere vrăjitorească. Aşa cum sunt ele subţiri şi unite – par un fel de aureolă neagră pe fruntea unei icoane. Fata se numeşte Timoa.

Aceştia sunt călătorii „Sfintei Barbara”.

După ce a lăsat din mână cornul şi a controlat cu plumbul adâncimea apei, căpitanul vasului şi-a găsit răgazul ca, întorcându-se spre grilajul icoanei, să vorbească cu fata.

Timoa nu ştie decât greceşte, dar căpitanul vorbeşte curgător şi această limbă.

Începe să-i arate fetei frumuseţile peisajului: înfricoşătoarele, înfiorătoarele frumuseţi.

Faţa ei albă şi ochii ei de un albastru închis nu se clintesc; fata e atentă, chiar foarte atentă.

Totuşi, căpitanul îşi dă seama că ochii fetei nu privesc spre el, ci spre micşunelele înmiresmate sădite la picioarele sfintei Barbara. Rupe deci o floare şi i-o oferă copilei, pentru ca aceasta să asculte mai îndeaproape ceea ce glăsuiesc florile.

Cârmaciul aflat pe postamentul timonei vede gestul căpitanului şi strâmbă din nas.

Decât să rupă florile sfintei şi să le dea copilei ăleia – murmură el, cu glas gâjâit – mai bine ar aprinde un ram sfinţit la candelă; nu de alta, dar dacă Iisus ne împinge spre namila aia de piatră ce se vede acolo, apoi toţi Hristosii nu ne mai scapă. Doamne ajută!

Fabula Janos ar fi ţinut acest discurs chiar dacă ar fi fost singur; deoarece însă „curăţitorul” se află prin apropiere şi-l aude, monologul se transformă în dialog:

— Dar ce vi s-a năzărit să străbateţi Porţile de Fier taman acu, pe o furtună ca asta?

— Păi, pentru că.

— Începe Fabula Jănos şi, după bunul său obicei, precum şi pentru o mai matură chibzuială, trage mai întâi o duşcă din plosca îmbrăcată într-o împletitură de pai. D-aia, că suntem grăbiţi. Avem 10 000 de chile de grâu curat pe bord. În Banat recolta e vai de ea, pe când în Ţara Românească s-au făcut grâne din belşug. Aşa că ducem grâu în sus, până la Komărom. Azi e ziua sfântului Mihail; păi, dacă nu ne grăbim, ne prinde noiembrie pe-aici pe undeva şi rămânem pe drum, înţepeniţi între sloiuri.

— Ei, cum? Mata crezi că Dunărea o să îngheţe în noiembrie?

— Nu cred – ştiu. Lucrul ăsta îl spune calendarul din Komărom. Du-te să-l vezi. E în cabina mea, agăţat deasupra patului.

„Curăţitorul” îşi ascunde nasul sub glugă şi scuipă în Dunăre un boţ de tutun mestecat.

— Rogu-te, nu scuipa în Dunăre acum, pentru că Dunării nu-i place. Iar ce spune calendarul din Komârom află că-i sfânt. Acum zece ani, prevestise tot aşa că în luna noiembrie o să fie îngheţ. Am început aşadar să mă grăbesc spre casă cu corabia mea; tot pe „Sfânta Barbara” mă aflam şi-atunci. Ceilalţi râdeau de mine. La 23 noiembrie însă s-a lăsat pe neaşteptate un ger năprasnic şi jumătate din corăbii au fost prinse de gheţuri la Apatin şi la Foldvâr; ei. Atunci am râs eu. Doamne ajută-ne! Strânge vâsla aia, hee-ei!

Vântul năprasnic se repezi iarăşi asupra corăbiei. Pe faţa cârmaciului curgeau picuri mari de sudoare, semn că se trudea nu glumă pentru a ţine cârma nemişcată. De altfel n-avea nevoie de ajutor. Pentru tot ce trudea, se răsplătea singur cu câte o înghiţitură de palincă care făcea ca ochii să i se înroşească şi mai tare.

— Uf, de ne-ar ajuta Dumnezeu să trecem cu bine pe lângă piciorul ăla de stâncă! Se ruga el, în timp ce se opintea la cârmă. Înfige bine vâsla, măi băiete! S-avem măcar noroc să ocolim cu bine stâncă aia. Apoi o să vină alta. Ei, o să vină şi-a treia, şi-a treisprezecea, şi tot va trebui să ţinem pregătiţi în gură banii pentru clopotar, căci în fiecare ceas trecem de şase ori peste capacul cosciugului nostru.

— Ascultă.

— Începu „curăţitorul” scoţând din gură ditamai gheomotocul de tutun – cu cred că vasul ăsta al dumneavoastră nu transportă numai grâu.

Domnul Fabula aruncă o privire sub gluga curăţitorului şi dădu din umeri.

— Şi ce mă priveşte pe mine?! Dacă avem marfă de contrabandă pe corabie, avem măcar un avantaj: nu rămânem în carantină, ci trecem ca fulgerul mai departe.

— Cum aşa?

Cârmaciul îşi roti braţul drept pe la spate, descriind un semicerc; celălalt rânji. Înţelesese prea bine ce sugera gestul!

— Na, priveşte şi dumneata – zice Fabula Janos.

De când n-am mai fost pc-aici, apa şi-a schimbat iarăşi cursul; acum, dacă aş lăsa corabia să meargă cum o împinge vântul, am da cu nasul chiar în vârtejul ăsta nou care a apărut sub „Stânca îndrăgostiţilor”. Vezi arătarea aia drăcească ce înoată mereu pe lângă corabia noastră? E un morun bătrân. Cred că are cel puţin cinci chintale. Ei bine, ori de câte ori pestele ăsta răutăcios înoată de parcă s-ar lua la întrecere cu corabia, c semn că ne paşte o nenorocire. Doamne ajută-ne! Măcar de-ar înota mai aproape, să-i pot înfige cangea între coaste. Doamne ajută! Şi căpitanul s-a proptit de cabină şi stă la taifas cu grecoaica aia, în loc să dea semnale edecarilor. Iar pe fata aia tot piaza rea ne-a adus-o pe cap. De când a pus piciorul pe corabia noastră, vântul izbeşte numai din faţă. Ceva-ceva trebuie să fie cu dânsa. Prea e albă ca o stafie, iar sprâncenele i se unesc ca la un strigoi. Domnule Timar, daţi semnal edecarului ăla, hohooo!

Domnul Timar nu se atinse însă de corn, ci continuă să-nşire fetei cu chipul alb basmele stâncilor şi ale cascadelor. Căci, începând de la Porţile de Fier şi până sus la Clissura, fiecare vârf de munte, fiecare peşteră de pe un mal sau de pe celălalt, fiecare stâncă, insulă sau viitoare din albia fluviului îşi are istoria sa, legenda sa, zicătoarea sa populară sau întâmplările sale cu haiduci, despre care vorbesc cărţile de istorie, slovele săpate în stânci, doinele cântăreţilor populari şi poveştile pe care corăbierii le transmit din tată-n fiu. Totul pare o bibliotecă pietrificată; numele stâncilor sunt ca înscrisurile de pe cotoarele unor cărţi şi cel care ştie să le deschidă poate citi romane întregi.

Cât despre Timar Mihaly, ei bine, el se descurca foarte bine în această bibliotecă; asta pentru că trecuse de nenumărate ori prin Porţile de Fier, pe corăbiile ce i se încredinţaseră; cunoştea fiecare piatră, fiecare insulă.

Oare în afară de dorinţa de a istorisi fetei poveşti instructive, căpitanul n-avea şi vreun alt motiv care-1 îmboldea să depene legende? Poate că îl îndemna un gând bun, gândul care-i face întotdeauna pe bărbaţii obişnuiţi cu întâmplări înfiorătoare să abată atenţia unei fiinţe plăpânde ce trece printr-o primejdie de moarte (primejdie în faţa căreia se strânge până şi o inimă călită) şi s-o atragă în lumea încântătoare a basmului.

În timp ce Timoa asculta povestea eroului Mirko şi a iubitei sale, credincioasa Milieva, şi îşi imagina cum se căţăraseră cei doi acolo, în mijlocul Dunării, pe vârful stâncii Lijubigaia; în timp ce se gândea la felul în care viteazul se luptase de unul singur pe creasta prăpăstioasă împotriva mercenarilor fiorosului Asan, cum fuseseră hrăniţi, ei şi Milieva, timp îndelungat, de o pajură care căra iezi pentru puii ei în cuibul din vârful stâncii şi cum îndrăgostiţii împărţeau prada. Atunci, copila nu mai era atentă la zgomotul sălbatic stârnit de valurile ce alergau în jurul stâncii Lijubigaia ce se apropia ameninţătoare; în felul-acesta, fata nu mai avea timp să se îngrozească văzând valurile albe şi înspumate pe care fluviul strâmtorat le aruncă în jurul viitorii, valuri pe care corăbierii le numesc „capre” din pricina coamelor lor care par de lână.

— Apoi cred că n-ar strica să ne mai uităm şi la ce se petrece sub nasul nostru, nu numai înapoi! Bombăni cârmaciul si, deodată, îşi chinui gâtlejul scoţând un strigăt năprasnic. Hohooo! Domnule căpitan! Ce dihanie se năpusteşte spre noi, venind de-acolo, din faţă?

Timar privi peste umăr, dar abia când se întoarse spre provă putu să vadă arătarea asupra căreia cârmaciul îi atrăsese luarea aminte.

Treceau tocmai prin mijlocul strâmtorii Tachtalia, acolo unde Dunărea, lată de numai două sute de stânjeni, are panta cea mai înclinată. Aici fluviul pare un pârâu de munte. Mda, un pârâu, dar e Dunărea în toată puterea ei!

Un bloc uriaş de stâncă, cu fruntea năpădită de muşchi şi tufe, desface în două apele acestui „pârâu”; în partea de sus a stâncii uriaşa apa se îngrămădeşte şi este sfâşiată, despărţită în două braţe; unul din ele se zvârle la vale de pe un platou de stâncă până aproape de malul sârbesc, în vreme ce în albia de piatră a celuilalt braţ apele au tăiat un canal de vreo cincizeci de stânjeni, prin care corăbiile mai mari pot circula în sus şi în jos. Nu-i bine ca tocmai aici, în acest loc, vasele ce vin din sus să întâlnească pe cele care vin din jos, deoarece ocolitul este legat de multe primejdii, în partea de miazănoapte, sub oglinda apei, se ascund numeroase steiuri de care corabia poate să se lovească, iar spre miazăzi se formează o viitoare înspăimântătoare, iscată de cele două braţe care, după ce trec de blocul de stâncă, se împreunează; dacă o corabie apucă să intre acolo, apoi nici o putere din lume n-o mai poate scăpa.

Strigătul de alarmă al cârmaciului: „Ce dihanie se năpusteşte spre noi, venind de-acolo, din faţă?” arăta deci un pericol, fără doar şi poate destul de serios. Să vină un vas din faţă, tocmai în strâmtoarea Tachtalia, când valurile se zbat înnebunite şi vântul suflă ca un bezmetic?!

Timar luă din mâinile Timoii ocheanul pe care cu o clipă mai înainte i-l dăduse să poată vedea mai bine adăpostul de unde Mirko o apărase pe frumoasa Milieva.

Spre apus, la cotul Dunării, drept în mijlocul apei, se zărea o matahală întunecată.

Timar îşi îndreptă ocheanul într-acolo şi-apoi strigă cârmaciului:

— E o moară!

— Atunci ne-a bătut Dumnezeu!

Adusă de şuvoiul vijelios, se apropia cu repeziciune o moară pe care furtuna o smulsese din lanţul ei; venea deci o corabie ce nu mai avea nici cârmaci şi nici alt om din echipaj, pentru că toţi o părăsiseră înfricoşaţi; iar moara, scăpată din lanţul de ancore, alerga de capul ei, orbeşte, măturând toate celelalte mori ce-i stăteau în cale şi făcând să eşueze vasele încărcate pe care le întâlnea şi care nu puteau să se ferească destul de repede din drumu-i. Iar aici n-ai cum să te fereşti, în dreapta e Scylla, în stingă Charybda1.

Fără să rostească o vorbă, Timar dădu Timeii ocheanul, arătându-i în ce direcţie putea să vadă mai bine cuibul vulturilor al căror străbun îi hrănise pe îndrăgostiţi cu atâta perseverenţă; apoi, într-o clipă, îşi scoase haina, sări în mijlocul vâslaşilor din luntre şi porunci ca cinci dintre ei să-l urmeze în barcă, să ia ancora cea mică şi odgonul cel subţire şi-apoi să dezlege barca din luntre.

Trikalis şi Timea nu înţeleseseră cuvintele lui, deoarece Timar vorbise ungureşte, iar ei nu cunoşteau aceasta limbă. Nu pricepură nici poruncile pe care căpitanul le dădu timonierului.

— Lasă caii de remorcă să meargă înainte, iar corabia să nu cârmească nici la dreapta, nici la stânga!

După câteva minute însă, Trikalis putu să vadă cu proprii săi ochi primejdia ce-i pândea. Moara se apropia cu repeziciune plutind pe apele învolburate, astfel că nu era greu să vezi chiar, şi cu ochiul liber roata ce lovea apa cu lopeţile; matahala aceea ocupa toată partea navigabilă a canalului. Fără îndoială că ciocnirea cu corabia încărcată ar fi dus la scufundarea amândoura.

Cei şase oameni din luntrişoară se sileau din răsputeri să înainteze împotriva curentului ce gonea la vale. Patru dintre ei vâsleau, al cincilea cârmea, iar căpitanul stătea la proră, cu braţele încrucişate.

Ce vor izbuti oare să facă oamenii aceştia? Cu o biată luntrişoară împotriva unei mori? Cu muşchi omeneşti împotriva fluviului şi a furtunii dezlănţuite?

Chiar dacă fiecare din ei ar fi un Samson legile hidrostaticii le-ar zădărnici truda; încercând să împingă moara din drum, ei vor împinge înapoi propria lor luntrişoară. Iar dacă vor vrea să apuce moara, apoi matahala aceea îi va târî după ea. E ca şi cum un păianjen ar vrea să prindă în plasă un nasicorn uriaş.

Luntrişoară nu se opri însă în mijlocul Dunării, ci căuta să ajungă la capătul dinspre apus al colosului de stâncă.

În locul acela, fluviul îşi zvârlea valurile cu atâta furie, încât cei cinci bărbaţi dispăreau din când în când în prăpastia apelor pentru ca în clipa următoare să se înalţe din nou pe sălbatica creastă de spumă, fiind mereu clătinaţi şi zvârliţi încoace şi încolo de curentul dezlănţuit, care fierbea sub colosul de stâncă la fel cu apa când dă în clocot.