Pisica albă

Cei cinci marinari din luntrea zvârlită de valuri într-o parte şi-n alta se sfătuiau cum s-o scoată la capăt.

Unul era de părere să se facă o spărtură în peretele morii sub nivelul apei; luând apă, moara se va scufunda.

Dar asta nu ajută la nimic. Moara, chiar scufundată, ar fi fost târâtă de curentul puternic şi izbită de corabia încărcată.

Altul era de părere că moara trebuie prinsă cu căngile şi apoi, cu ajutorul cârmei din luntre, să fie împinsă astfel încât să nimerească drept în vârtej.

Dar nici soluţia asta n-ar fi fost lipsită de primejdie deoarece apele ar fi prins şi luntrea în vârtejul lor.

Timar dădu ordin cârmaciului să îndrepte luntrea spre capătul insulei Perigrada, deasupra căreia, ca o coroană, se ridica „Stânca îndrăgostiţilor”.

Când ajunseră aproape de cascadă, el ridică ancora grea de un chintal şi-o zvârli în apă. Luntrea nici nu se clătină măcar. Timar dovedea că, deşi subţiratic, avea muşchi de oţel.

Ancora trase după sine o bună bucată din colacul de frânghie, semn că în locul acela apa era adâncă.

Apoi Timar dădu ordin cârmaciului să-ndrepte de îndată luntrea spre moară.

Cât ai clipi, toţi îi înţeleseră gândul: voia să prindă moara de ancoră.

„Proastă afacere!” îşi ziseră ei. Moara o să se oprească de-a curmezişul canalului şi o să închidă calea corăbiei, iar parâma de ancorare fiind, lungă cât toate zilele, o să plesnească. Doar de! Moara-i grea, nu glumă.

Când Trikalis Euthym, care stătea pe punte, înţelese ce voia să facă Timar, zvârli cât colo ciubucul si, înspăimântat, alergă de-a lungul punţii spre provă, strigând timonierului să taie imediat odgonul care-i lega de caii ce remorcau vasul şi să lase corabia s-o ia la vale în voia curentului.

Fabula habar n-avea de limba greacă, dar văzând gesturile acestuia pricepu ce-i cerea. Sprijinindu-şi umărul de timonă, răspunse calm:

— Nu vă pierdeţi cu firea! Timar ştie ce face!

Îngrozit şi în acelaşi timp furios, Trikalis îşi scoase hangerul de la brâu, gata să taie el însuşi frânghia; dar timonierul îi făcu semn să se uite spre pupa. Ceea ce se zărea acolo avu darul să-l potolească de îndată pe Euthym.

Dinspre miazăzi, plutind în mijlocul fluviului urca un vas. Deşi corabia care venea era la cel puţin o milă depărtare, un om cu ochii ageri putea recunoaşte câteva detalii de construcţie: vasul avea un catarg pe care pânzele erau strânse, pupa înaltă şi 24 de vâsle.

Aşadar, o canonieră turcească.

Când o zări, Trikalis vârî hangerul de unde îl scosese. Dacă priveliştea de la provă îi împurpurase obrajii, priveliştea de la pupa îi făcu galbeni ca ceara.

Grăbit, se îndreptă spre Timea. Fata privea prin ochean culmile stâncoase ale Perigradei.

— Dă-mi ocheanul! Ceru Euthym, răguşit de spaimă.

— Ţii! Ce drăguţi sunt! Zâmbi Timea; întinzându-i obiectul cerut.

— Despre ce vorbeşti?

— Colo, pe stânca aceea, sunt nişte pinţe1 mititele care se hârjonese ea veveriţele.

Euthym îndreptă ocheanul spre vasul care venea din josul fluviului şi încruntă sprâncenele şi mai tare; pe chip i se întipări o paloare cadaverică.

Reprimind ocheanul, Timea începu din nou să privească pinţele ce populau stâncile Perigradei, în timp ce Euthym îi cuprinse talia cu braţul.

— Şi ce se mai joacă! Ţupa-ţupa! Uite, una le fugăreşte pe celelalte. Vai, ce frumos e!

Timea nici nu bănuia că braţul care îi cuprinsese mijlocul era cât pe-aci s-o ridice şi s-o arunce peste bordul vasului în valurile spumegânde.

Noroc că ceea ce văzu Euthym în partea dinspre prova îl linişti, redând chipului său culorile fireşti.

Când fu atât de aproape de moară, încât putea s-o ajungă cu uşurinţă, Timar prinse cu mâna dreaptă o bună bucată din parâma cu care era legată ancora. Parâma avea la capăt un cârlig de fier.

Plutind în mijlocul puhoiului întocmai ca un monstru antediluvian, moara fără cârmaci se apropia vertiginos. Roata cu lopeţi se învârtea ca o sfârlează în curentul vijelios. Sub coş, deasupra sitelor, pietrele se învârteau şi ele scrâşnind şi bocănind înspăimântător, lucrând în gol, de parcă ar fi măcinat o covată întreagă de grâu.

Nu se vedea ţipenie de om pe această construcţie sortită pieirii; numai sus, pe acoperişul de şindrilă vopsit în roşu, o biată pisică albă mieuna jalnic.

Ajungând aproape de moară, Timar roti cu repeziciune deasupra capului parâma ce-avea la capăt cârligul de fier şi o arunca între lopeţile roţii.

Cârligul de fier se prinse de una din lopeţi şi roata, învârtită de şuvoiul apei, începu să depene parâma; încetul cu încetul, moara se îndrepta către insula Perigrada, ducându-se astfel, cu ajutorul propriilor sale mecanisme, spre sinucidere, spre stânca de care se va izbi.

— Spus-am eu au ba că Timar ştie ce face?! Murmură satisfăcut Fabula Janos, în timp ce Eutliym exclamă bucuros: „Bravo băiete!” şi strânse cu atâta putere mâna Timeei încât fata, speriată, încetă să mai privească pinţele.

— Uită-te acolo!

Timea privi în direcţia morii. Nu-i mai trebuia ochean, deoarece moara ajunsese atât de aproape încât, din cei cincizeci de stânjeni cât măsura canalul îngust, abia dacă rămăseseră vreo zece între corabie şi ea.

Tocmai atât cât trebuia ca vasul să poată trece neatins de periculoasa maşină infernală.

Timea nu văzuse nici primejdia şi nici salvarea; din toată priveliştea, ea zărise doar pisicuţa.

Biata de ea! Văzând că se apropie o corabie pe care erau oameni, începu să sară şi să alerge pe marginea acoperişului, smiorcăind şi miorlăind, măsurând mereu-mereu distanţa dintre moară şi corabie, parcă întrebându-se: „Oare voi putea sări?”

— Oh, biata pisicuţă! Se vaită Timea. De-ar avea noroc ca moara să se apropie şi să poată sări pe corabia noastră.

Dar corabia fu ferită de un asemenea noroc de sfânta ce o ocrotea şi de parâma care, înfăşurându-se din ce în mai strâns în jurul roţii cu lopeţi, trăgea moara lot mai aproape de stâncă, eliberând astfel drumul corăbiei.

— Biata pisicuţă albă! Ce frumoasă e!

— Nu-i duce grija, fata mea – căuta s-o liniştească Euthym – când moara o să ajungă aproape de stâncă, pisica o să sară pe mal. Iar dacă, aşa cum ziceai, acolo trăiesc pinţe, apoi o s-o ducă împărăteşte.

Dar pisica albă nu voia să vadă insula ce se găsea de partea cealaltă a morii, şi continua să alerge pe marginea acoperişului dinspre corabie. În timp ce corabia trecea cu bine pe lângă moara buclucaşă, Timeea îi făcu tot felul de semne cu năframa, ba începu să-i şi strige când pe greceşte, când pe limba pisicilor:

— Du-te în partea cealaltă! Întoarce-te! Sări pe mal! Şiţ! Pst! Zât!; dar bietul animal, îngrozit, nu o înţelese.

În clipa când pupa corăbiei trecu pe lângă moară, aceasta fu întoarsă de vârtejul format în spatele vasului si, deoarece în această poziţie roata fu nevoită să se învârtă în sens invers, parâma înfăşurată se rupse brusc; scăpată de parâma, moara porni nebuneşte către vălmăşagul de valuri format lângă mal.

Pufnind îngrozită, pisica îşi continua fuga pe coama acoperişului.

— Oh!

Moara îşi urma drumul spre pieire. Înapoia stâncii o aştepta vârtejul.

Era unul dintre cele mai faimoase vârtejuri ce pot fi formate deun fluviu uriaş. Locul acesta e însemnat pe toate hărţile marinarilor cu două săgeţi curbe, îndreptate una spre cealaltă. Vai de vasul care nimereşte în acest loc însemnat de săgeţi! În jurul pâlniei uriaşe a viitorii torentul de apă spumegă de parcă ar fierbe într-un cazan uriaş, iar gura vârtejului, de forma unei spirale, se cască printre valuri, adâncă de mai bine de un stânjen. Vârtejul a tăiat în stâncă o prăpastie de o sută douăzeci de picioare; orice obiect târât în acest mormânt adânc este sfărâmat în bucăţi, încât nimeni n-ar putea să-i mai adune rămăşiţele; dacă un om ar cădea aici, apoi nici la Judecata de apoi nu i s-ar mai putea aduna oscioarele.

Şuvoaiele târau moara scăpată tocmai spre această vâltoare.

Până să ajungă însă acolo, moara suferi o spărtură în partea de jos, se aplecă într-o rână iar grindelul roţii cu lopeţi se înălţă drept spre cer ca un catarg; pisica albă se refugie în vârful acestuia şi se opri acolo cu spinarea încovoiată; vârtejul prinse această hărăbaie făcută din scânduri şi descrise cu ea un cerc larg. Apoi moara se roti de patru-cinci ori în loc din ce în ce mai repede, încât îi pârâiau şi-i trosneau grinzile si, în sfârşit, dispăru sub apă.

Dispăru şi pisica albă.

Timea îşi ascunse faţa în salul subţire, zguduită de un tremur nervos.

„Sfânta Barbara” era însă salvată.

Euthyrn strânse rând pe rând mâinile fiecăruia dintre oamenii care se înapoiau pe corabie, iar pe Timar îl îmbrăţişa.

Căpitanul se aştepta la un cuvânt de mulţumire şi din partea fetei.

Dar Timea îl întrebă altceva:

— Ce se va alege acum de moara aceea?

Şi îngrozită, arătă spre vârtej.

— Păi – ţăndări.

— Şi. Biata pisicuţă?

Buzele fetei tremurau şi lacrimile îi umpluseră ochii.

— Păi, s-a isprăvit şi cu dânsa.

— Bine, dar moara aceea e poate singura avuţie a vreunui om sărman! Spuse Timea.

— E adevărat. Dar tot atât de adevărat e că trebuia să ne apărăm corabia şi viaţa; altfel noi am fi fost aceia care ne-am fi scufundat şi ne-ar fi târât vârtejul în adâncuri pentru ca, mai târziu, să ne azvârle pe mal sfârtecaţi de stânci.

Timea îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre bărbatul care rostise aceste cuvinte. Privi prin pânza de lacrimi într-o lume străină, o lume de neînţeles pentru dânsa.

„E drept oare – se întrebă ea – să dăm pradă vârtejului avutul unui om sărac pentru a ne scăpa corabia noastră? Şi-i drept oare să înecăm o pisică, pentru ca astfel să ne salvăm viaţa?”

Astea erau lucruri greu de înţeles pentru Timea. Începu să-1 ocolească pe Timar şi nu se mai arătă bucuroasă să-i asculte basmele cu zâne.