I

PRIVITĂ DE DEPARTE, fabrica de hârtie aducea cu o cetate medievală: zidurile scorojite de vînturi şi ploi, roase de leşia zăpezilor şi de ghearele unor plante căţărătoare, sugerau asedii trecute, fapte istorice. Dar fabricade hârtie n-a avut trecut glorios: fusese construită în mijlocul mahalalei ceferiştilor din Arad, aproape de malul Mureşului, de către un comerciant neamţ care socotise că va face avere. Lucrurile însă nu s-au întâmplat aşa: hârtia s-a dovedit o marfă nu prea căutată şi comerciantul a dat faliment.

Un timp clădirea rămase fără stăpân, apoi, printr-o licitaţie publică, devenise proprietatea unui tâmplar. Dar nici acest meşter nu beneficiase de graţiile zeiţei Fortuna; cu mobilele fabricate abia şi-a putut plăti datoriile.

Au trecut ani, clădirile erau de mult degradate când a apărut un nou cumpărător în persoana unui tinichigiu. Acesta era un spîrit inventiv; a început să fabrice cratiţe dintr-un metal alb care nu ruginea: aluminiu. Mai ieftine decât oalele smălţuite, cratiţele de aluminiu erau căutate şi fabrica prospera. Aşa părea la prima vedere, dar la cel dintâi control financiar, tinichigiul fu arestat pentru neplata impozitelor.

După arestarea tinichigiului, nu s-a mai găsit nici un om în oraş care să fi avut curajul să investească bani în „fabrica de hârtie”. Iar timpul şi-a desăvârşit opera: plantele căţărătoare s-au uscat, ploile şi-au găsit drum prin acoperişurile de ţiglă iar vânturile de miazăzi au slăbit giurgiuvelele ferestrelor. Pe urmă, când încăperile de la etaj au fost închiriate de lilieci, clădirea a început să semene cu o cetate medievală.

Cei din cartier spuneau că totul va fi demolat, că un grec din Bucureşti ar vrea să construiască o fabrică de sifoane, dar toate astea nu erau decât zvonuri; izbucnise războiul şi nimeni nu se mai gândea la vechea fabrică, în afară de Pistruiatul, care tocmai atunci hotărâse să „cumpere” clădirile. Cu puţin timp în urmă împlinise treisprezece ani, dar la tratative se purtase ca un adevărat bancher. Il căută pe proprietar chiar în incinta fabricii. Acesta, un băiat înalt, saşiu, cu păr negru ca smoala, îl primi foarte binevoitor.

— Să ştii, Pistruiatule, că mă despart cu greu de această fabrică, dar n-am încotro. Peste câteva zile ne mutăm la Timişoara.

— Deci mi-o vinzi?

— Nu. O scot la licitaţie. Cine dă mai mult.

În afară de proprietarul Niţă, mai erau de faţă încă doi martori: Ghiţă, un băiat venit nu de mult în cartier, şi Mircea Bâlbâitul. Nu erau concurenţi serioşi.

— Şi care e preţul de pornire?

Niţă se pare că învăţase lecţia, încă de acasă. Luă poziţie gravă, ridicându-şi privirile spre norii care alunecau pe cerul opac şi rosti frafea magică ca şi cum ar fi recitat o poezie de Vasile Alecsandri:

— Lume, lume, uitaţi-vă la clădirile astea! Sunt ca şi noi şi nu costă prea mult: douăzeci de bile, o curea de piele – şi, ca să fie mai convingător, îşi arătă pantalonii legaţi cu sfoară de manila. Spun, o curea de piele şi un maculator de o sută de pagini.

Ţinea morţiş ca maculatorul să fie nou.

Ca un adevărat cumpărător, Pistruiatul se aşeză pe iarbă şi-şi etală toată averea, adunată într-o basma ieşită de soare. Aşteptă efectul pe feţele celor din jur, dar nimeni nu schiţă nici măcar o grimasă.

— Uite ce-ţi ofer eu: şaptesprezece bile, din care două de sticlă; un caiet de dictando, aproape nou, şi-n loc de curea, un ceas deşteptător.

Ceasul nu avu efectul scontat: era demontat, pe alocuri ruginit şi-i lipsea cadranul.

Mircea, care nu avea nimic să ofere, îl luă peste picior:

— Aăăăăsta aaa fost ceas…

— Ce vorbeşti, mă! se răsti Pistruiatul la el. Te şi pricepi la ceasuri… Mai bine uită-te la el!

Ceasul nu-i plăcu nici lui Niţă.

— Taci, mă, nu vezi că n-are nici cadran şi nici arătătoare…

Pistruiatul nu se dădu bătut. Luă ceasul în mână şi se uită dispreţuitor spre Niţă.

— E drept, ceasul ăsta n-are nici cadran şi nici arătătoare, dar are o sonerie formidabilă. Nemţească, mă, Junghans. Uitaţi-vă aici, funcţionează perfect. Şi ca să adeverească cele spuse, începu să răsucească cheia soneriei. Mecanismul scrâşni, apoi începu e? zbârnâială metalică, stridentă. Ei, ce ziceţi?. Eu n-am spus că e Doxa sau Omega, dar e ceas. Când îl ţinea încă tata pe noptieră şi-l punea să sune la şase, se trezea toată strada Semaforului. Nu face cât o curea?.

— Neavând alte oferte, Niţă se învoi, cu atât mai mult că ştia că, odată plecat din oraş, fabrica nu va mai fi a lui. Numără cu atenţie bilele, erau într-adevăr şaptesprezece; caietul de dictando nu avea decât două pagini folosite, putea fi considerat ca nou, iar ceasul avea soneria în stare de funcţionare. La cererea Pistruiatului, eliberă un bon, caligrafiat chiar pe o foaie din caietul devenit proprietatea lui: „De azi, 11 iunie 1944, fabrica de hârtie îi aparţine lui Mihai Piesa, zis Pistruiatul”.

Din ziua aceea nici un alt om din mahalaua Semaforului nu era atât de fericit ca Mihai Piesa şi, în drum spre şcoală ori la întoarcere, când trecea pe lângă zidurile scorojite ale fabricii, îşi spunea cu mândrie: „Toate astea sunt ale mele!” şi călca mai ţanţoş decât pe vremuri comerciantul care o construise.

Dar fabrica de hârtie devenea cu adevărat a lui abia după-amiezele când îşi termina lecţiile. Atunci, fericit, o zbughea de acasă, alerga într-un suflet şi nu se oprea decât în curtea mare, năpădită de buruieni.

De obicei, când sosea el, curtea era deja plină de băieţi. Dar joaca nu începea decât odată cu apariţia lui, asta şi din respect pentru proprietar.

Pe atunci Pistruiatul nu se gândise niciodată că fabrica de hârtie îi va pricinui mari neplăceri. Dar să luăm povestea de la început.