II

PROFESOARA DE ISTORIE, de la şcoala numărul 8, Iulia Prodan, stătea de mai bine de jumătate de oră pe o bancă din centrul parcului comunal. În spatele ei, în mijlocul rondului de flori, cocoţat pe un postament de granit, Vincenţiu Babeş, turnat în bronz, o privea cu dispreţ. Era cald, frunzele prăfuite ale arbuştilor din jur, bătute de un soare nemilos şi toropitor, stăteau nemişcate la fel ca şi aerul rarefiat, uscat. Cu câteva ore în urmă, profesoara găsise în catalogul de clasă un bileţel pe care cineva caligrafiase două rânduri: „Intre douăsprezece şi unu să fii pe banca din faţa statuii lui Babeş, vei primi instrucţiuni14.

La început, profesoara s-a speriat; privi îngrijorată feţele copiilor din clasă, se întrebă care dintre ei ar fi putut strecura bileţelul în catalog şi când anume, de n-a observat nimic. Cel mai mult îl bănui pe Cojan, un elev negricios care a fost scos la tablă cu câteva minute în urmă şi a fost în apropierea catedrei. Il privi insistent, dar Cojan părea indiferent, poate şi din cauza notei pe care o primise. Pe urmă se linişti; catalogul zăcuse vreo două ore şi în cancelarie, era la îndemâna oricui, din corpul profesoral, să facă acest lucru, cu atât mai mult cu cât colegii ştiau cel mai bine când avea să ajungă catalogul la ea.

După oră se duse la directorul şcolii, invocă o durere de cap şi se învoi. Se duse de-a dreptul în parc, dar nu la locul indicat * făcu câteva ture pe aleile alăturate şi când se convinse că nu e nici un cunoscut prin apropiere, porni spre statuia lui Babeş. Înainte de a se aşeza, privi chipul de bronz al profesorului, apoi, ca un om fără treburi, cu mişcări leneşe se apropie de bancă. Inima îi bătea puternic; ei i se părea dăngănit de clopot şi chiar se temea să nu o audă cei câţiva trecători pripăşiţi în parc. Soarele era chiar deasupra capului şi pe cerul sticlos şi îndepărtat nu era nici un nor, dar profesoara nu simţea nici dogoreala lui cuptor şi nici măcar broboanele de sudoare care îi şiroiau pe frunte; era agitată. Nu bănuia despre ce instrucţiuni ar putea fi vorba şi, mai târziu, când nu se apropie nimeni de bancă, se întrebă dacă bileţelul era într-adevăr destinat ei. Totuşi rămase nemişcată şi încercă să ghicească cine ar putea fi omul care venea s-o caute, să-i transmită ordine. Un timp fusese convinsă că bărbatul care stătea pe banca de pe partea cealaltă a aleii, şi care îşi ştergea ochelarii într-o batistă cadrilată, ar putea fi omul cu pricina. Dar bărbatul nu-i dădu nici o atenţie. După câteva minute, după ce-şi verifică transparenţa lentilelor, se ridică de pe bancă şi părăsi parcul.

Cu scurgerea fiecărui minut, profesoara devenea tot mai agitată şi nu ştia ce să facă cu mâinile; le strângea în poală ca servitoarele, pe urmă le întindea pe spătarul băncii şi iar şi le aduna în poală, li părea rău că nu-şi adusese o carte să aibă o preocupare. Tocmai se dojenea că venise nepregătită în parc, când se simţi privită. Întoarse capul, dar în spatele ei nu era decât bustul de bronz al lui Babeş. Sculptorul şi-l imaginase sobru, cu priviri pătrunzătoare, adumbrite, sub arcada sprâncenelor stufoase.

— Îmi permiteţi?.

Profeso'ara tresări: în faţa ei apăru un ofiţer înalt, cu faţa lată, arsă de soare. Nu-şi putea închipui de unde apăruse. Nu întorsese capul spre Babeş decât pentru o clipă. Îngăimă abia perceptibil:

— Vă rog…

Ofiţerul mulţumi cu mâna la chipiu şi se aşeză cuviincios în colţul celălalt al băncii. Profesoara se vru indiferentă, privi frunzele nemişcate ale arbuştilor de peste drum şi aşteptă ca omul de pe bancă să spună ceva.

Acesta însă nu părea vorbăreţ; îşi întinse picioarele să stea cât mai comod, apoi se scotoci după tabacheră şi-şi aprinse o ţigară. Pentru o clipă, profesoarei îi trecu prin minte că ofiţerul se aşezase intenţionat lângă ea, aflase cumva de misiunea pe care trebuia s-o întreprindă şi acum aştepta clipa să apară omul cu pricina şi să-i aresteze. Vru să se ridice, dar era atât de speriată încât picioarele nu-i ascultară comenzile. Când liniştea se păru de nesuportat, ofiţerul se întoarse spre ea:

— E foarte cald astăzi…

Profesoara răspunse mecanic, cu vocea sugrumată:

— Da, e o adevărată zi de vară.

Ofiţerul aşteptă să se îndepărteze nişte copii care treceau tocmai în faţa lor şi continuă:

— Andrei a fost condamnat la mo'arte.

Tâmplele profesoarei băteau ca nişte ciocane pneumatice. Andrei, un nume oarecare, banal, şi totuşi rostit de ofiţer, părea un prenume sonor. Desigur că da! În zilele acestea văzuse acest nume tipărit pe primele pagini ale ziarelor: Andrei Bogdan, procesul de la fabrica de vagoane. Era acelaşi om cu care se întâlnise cu câteva luni în urmă când s-au dat instrucţiunile privitoare la Ajutorul Roşu. Înseamnă că ofiţerul care se aşezase pe bancă era omul indicat în bileţel. Se întoarse spre el: purta uniformă de infanterie şi părea foarte degajat ca şi cum ceea ce a transmis ar fi fost tot o frază convenţională ca şi prima, când spusese că e foarte cald. Precaută, profesoara întrebă cu oarecare indiferenţă:

— Şi aţi venit să-mi comunicaţi asta?.

— Da. S-a hotărât eliberarea lui.

Brusc, Iulia Prodan se linişti. Omul de lângă ea avea priviri senine şi în voce ceva liniştitor, cald.

— Şi ce trebuie să fac?

— Il anunţi pe Lepădatu.

— Mecanicul?.

— Da. Te duci chiar la atelier. Îi spui să fie la ora două în dreptul fabricii de hârtie. Şi acum fii foarte atentă! îţi ofer o ţigară. În tabacheră sunt patru ţigări. O iei pe a doua din stânga; înăuntru există un bileţel cu tot ceea ce va trebui să faci. Înveţi textul pe de rost, apoi distrugi bileţelul. E clar?.

— Da!

Ofiţerul îi întinse tabachera; profesoara luă a doua ţigară din stânga, o puse în poşetă, apoi vru să întrebe ceva, dar ofiţerul se ridică, salută cu mâna la chipiu şi porni cu paşi mari, măsuraţi. Profesoara îl urmări cu privirile până ce acesta dispăru la capătul aleii. Socoti că e bine să mai rămână puţin: întoarse capul în toate părţile să se asigure că nu e nimeni prin apropiere. Luminat pieziş, cu umbre alungite, chipul lui Babeş parcă deveni zâmbitor; privit printre gene, acest zâmbet aducea cu zâmbetul obosit al lui Andrei Bogdan. Il întâlnise prima oară la o serbare câmpenească la Poiana Salcâmilor. O invitase o prietenă din copilărie, o contabilă care lucra la fabrica de pastă de dinţi. La început erau numai ele două şi profesoara fusese nedumerită pentru că prietena adusese cu ea două pături mari şi mâncare ca pentru zece oameni. Pe atunci încă nu ştia că fusese organizată o adunare. Primul apăru o cunoştinţă veche, un bărbat mai în vârstă, care se aşezase lângă ele şi povestise o mulţime de lucruri despre pescuitul în apele de munte, apoi apărură doi tineri cu pulovere groase, de lână, care întrebară dacă locul unde se aflau se numea „La Hanul cu tei”. Contabila răspunsese râzând că ea e proprietara hanului iar tinerii, fără să se prezinte, se aşezară şi, fără să fi fost invitaţi, începură să guste din sandvişurile pregătite. Ultimul venise Andrei Bogdan. Nici el nu se prezentase, îi rostise numele unul dintre tinerii cu pulover de lângă ea: „Uite, a venit şi Andrei”. Andrei Bogdan era obosit, părea mai bătrân decât era în realitate şi tot timpul cerceta poiana dacă nu se apropie cineva de ei.

După ce-şi trase sufletul, ceru un pahar cu apă. Spre mirarea profesoarei, după venirea lui Andrei, se făcu linişte. Andrei cercetă feţele celor din jur, părea că îi cunoaşte pe toţi. Când ajunse cu privirile la profesoară, se întoarse spre contabilă, şi ea, fără să fi fost întrebată, dădu lămuriri:

— E învăţătoarea despre care ţi-am vorbit. Iulia Prodan.

Andrei întinse mâna spre ea, se prezentă; avea palmele aspre şi nişte priviri pătrunzătoare. Iulia se simţi stingherită, era convinsă că Andrei îi citea gândurile şi din cauza asta se păru insuportabil. Vru să nu-i dea nici o atenţie, dar privirile lui o atrăgeau ca un magnet. Cei doi tineri în pulover începură să cânte: „A ruginit frunza din vii” şi, mascat de acest zgomot, Andrei începu să vorbească repede folosind fraze scurte, precise:

— Începând de azi pachetele se vor depune la depozitul de haine vechi al lui Aurian, iar banii se vor colecta la un om nou. Se întoarse spre profesoară: poate chiar la tine. Gabi, arătă spre contabilă, o să-ţi spună ce trebuie să faci cu ei.

Mai vorbi în şoaptă cu bătrânul despre pescuit, dar Iulia auzi şi o mulţime de cuvinte care nu aveau nici o legătură cu pescuitul: „tinichigeria Ciobanu”, „dinamită”, „pastă de dinţi”, „fluturaşi41. Apoi, brusc.

Andrei făcu Un semn spre cei doi tineri şi aceştia plecară fără să termine cântecul.

În drum spre casă, Gabi vorbi despre o mulţime de nimicuri şi, pentru că ea nu po'meni nimic despre cele discutate la iarbă verde, Iulia nu îndrăzni să pună întrebări. Doar la despărţire întrebă cine e Andrei.

— Andrei?. O să afli tu. A fost foarte bun prieten cu soţul tău…

Soţul Iuliei murise în primele luni ale războiului; fusese trimis disciplinar pe front. Unii spuneau că a sabotat producţia de pontoane destinate armatei, alţii că a condus o celulă de partid, dar despre toate astea Iulia nu ştia nimic, Pe Andrei l-a întâlnit a doua oară într-o cameră întuhecoasă, la marginea oraşului. Dintre cei care au fost la serbarea câmpenească lipsea pescarul; Iulia a aflat în seara aceea că bătrânul fusese arestat şi condamnat la zece ani temniţă grea pentru activitate subversivă. În cele câteva luni care trecuseră de la prima întâlnire, Andrei îmbătrânise şi mai mult, părea obosit, măcinat de griji. Apreciase activitatea Iuliei ca foarte bună şi ceru organizaţiei s-o ajute ca, în caz că lucrurile se vor agrava, casa ei să poată servi ca o a doua linie, de refacere. Era nemulţumit că tuburile cu pastă de dinţi erau puţine, că sarcinile se îndeplineau cu multă întârziere. Atunci a aflat îulia că în tuburile cu pastă de dinţi se transporta trotil, că se pregăteşte o rezistenţă armată. Andrei se interesă de o mulţime de lucruri: de atmosfera din şcoală, de atitudinea corpului profesoral, dacă elevii au auzit de chemările partidului. Pe urmă Andrei a dispărut complet din viaţa ei. Cu o lună în urmă, Gabi o anunţase că Andrei fusese arestat şi-i ordonă să distrugă şi să ardă tot ceea ce ar putea dovedi că ducea o muncă ilegală. Pe urmă, după o lună de linişte aparentă, apăruseră în ziare, cu litere de o şchioapă, amănunte despre proces.

Profesoara îşi şterse transpiraţia de pe frunte, apoi îşi deschise poşeta şi desfăcu ţigara primită de la ofiţer. Citi bileţelul cu atenţie, apoi îl rupse în bucăţi mici, aproape invizibile, şi le risipi pe pietrişul de sub bancă; pe urmă, după ce se convinse că nu o văzuse nimeni, se ridică şi porni spre oraş. Cunoştea atelierul lui Lepădatu: mai fusese odată acolo să-i fixeze o întâlnire cu un om venit de la Bucureşti.

Spre ghinionul ei, Lepădatu nu era singur în atelier: un ucenic mărunt, cu păr creţ, trebăluia ceva la o roată de bicicletă. Lepădatu, de cum o văzu intrând în atelier, îl strigă pe ucenic:

— Mitică, du-te şi cumpără-mi ţigări L” Găseşti banii în sertar…

Ucenicul scotoci în sertar şi porni val-vârtej spre stradă. Profesoara se apropie de Lepădatu.

— La ora două, duba va fi exact în dreptul fabricii de hârtie, unde o căruţă îi va tăia calea. Trebuie să deschizi portiera din spate şi, după ce a sărit Andrei, o închizi la loc. Eu voi trece cu un taxi pe acolo. Fix la două…

— Şi cei din căruţă?.

— Nu te priveşte. Totul e organizat. Eu voi urmări convoiul dintr-o maşină. Lui Andrei nu-i spui decât atât: cuibul e gol. El ştie ce are de făcut. Bineînţeles, îţi asiguri retragerea.

— Altceva?.

— Atât.

— Voi fi la două acolo…