XXXIV

ÎN CURTEA FABRICII era linişte. Nu se auzea decât dinspre Canal, când bătea vântul, foşnetul apei şi rar de tot, de sub streaşină, ciripitul unor rândunici. Din cauza fumigenelor nestinse, fabrica părea învăluită în ceaţă. Nu i-a fost greu Pistruiatului să se strecoare în clădire; un timp se târî printre lăzile de muniţii goale, apoi se ridică şi fugi cu paşi mari până la atelierul mecanic. Frânghia din pod, mişcată de curent aducea cu un şarpe imens. Pistruiatul se urcă pe banc, se agăţă de frânghie şi se căţără spre pod. Numai când se văzu proptit de buza deschizăturii se linişti: avea senzaţia ciudată că îl urmăreşte cineva. De aceea n-avusese curajul să-l strige pe Andrei. Mai aruncă o privire jos în atelier, nu văzu nici o mişcare şi răsuflă uşurat.

În pod era întuneric, numai ici-colo, prin nişte ţigle sparte, răzbătea o lumină lăptoasă, opacă. Prima dată îl văzu pe Dobre: stătea culcat pe spate, cu mâinile desfăcute de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze pe cineva. Când ajunse aproape de el, descoperi o pată de sânge pe piept. Pistruiatul se cutremură. Simţi cum îi creşte un nod în gât, aerul i se păru puţin şi, pe frunte, îi apărură broboane de sudoare. Dobre ţinea ochii deschişi, şi ochii mari, albaştri, îşi pierduseră luciul: păreau de sticlă.

— Andrei!. strigă cu voce sugrumată Pistruiatul, fără să-i pese că ar putea fi auzit. Linişte… Andrei!. izbucni din nou, şi numele prietenului se lovi de ţigle, se fărâmiţă apoi se stinse ca un ecou.

Privindu-l atent, descoperi că avea pumnul strâns.

— De câte ori ţi-am spus că şi în asta e o regulă, mormăi fără lacrimi Pistruiatul. Îi împinse degetul mare în palmă. Aşa ar fi trebuit să-l ţii!.

Andrei parcă a schiţat un zâmbet.

Prin luminator se vedea până în curtea fabricii. Lângă zid, în jurul lăzilor de muniţii erau câţiva soldaţi germani. Pistruiatul îşi simţi cerul gurii uscat, îşi strânse fălcile, îşi propti umărul de minerul mitralierei şi începu să tragă…

SFÂRŞIT