Capitolul VIII De la „Vechiul” la „Noul” imperiu

Istoriografia Imperiului britanic admite, în general, că în perioada dintre sfârşitul războiului de independenţă al coloniilor americane şi încheierea războaielor cu Napoleon are loc transformarea lui profundă, trecerea de la „Vechiul” la „Noul” Imperiu.

Problema a fost şi rămâne încă în discuţie, aducându-i-se completări şi emiţându-se multe puncte de vedere interesante. Ele tind să demonstreze că această perioadă de trecere a avut limite ceva mai largi. Se accentuează, pe de o parte, faptul că războiul de independenţă al coloniilor americane n-a determinat o schimbare relativ bruscă în structura Imperiului britanic, n-a îngropat cu totul elementele sale vechi, nici n-a l. i iveală altele, complet noi. De pildă, pe plan politic, revoluţia americană n-a dus la o subită convertire a guvertţilor englezi în favoarea unor mai largi libertăţi pentru colonişti, ci, dimpotrivă, la o accentuare temporară a strinţei controlului exercitat de metropolă 1. Concluziile „lec-ţ, ic-i americane” pe acest plan au fost trase de Anglia şi apli-(.mc în practică abia începând cu anul 1840, în uânma unor noi experienţe periculoase pentru coeziunea imperiului2.

Şi pe tărâm economic există părerea că modificări decisive în structura imperiului, în sensul deplasării hotărâite a axei sale comerciale în spre Oceanul Indian şi Pacific, au survenit abia după 18323. Se recunoaşte, pe de altă pairte, că ideile de bază ale noii structuri economico^politice a imperiului erau prezente înainte de apariţia cărţii lui Adam Smith (1776).

Norr, op. Cit., p. 212. < li c v a 11 i e r, op. Cit., I, p. 29.

XXVI, p. 442. Aceeaşi părere, cu privire Ia prelungirea metodelor mi n u. iili ir în sistemul colonial britanic, metode care „au dispărut, gradat, I lecenii de după războaiele napoleoniene”, la Kenneth Ro-

— 1; r e d e r i c k M a d d e n, Essay în Imperial Government, pre-'l. irgery Perham, Oxford, 1963, pp. 23-24, 43.

Un foarte serios cercetător al problomi i, ini i ni 1 Lir. low, consideră că nu numai ideile, ci înseşi condiţiili materiale au dus la tramsfarmarea imperiului npu!

Războiului de şapte ani. Cuceririle săvJrţite atunci, turile dezvoltării industriale, supariorkai< au constituit baza căutării de noi pieţe, în spi itul

Asiei. Imperiul axat pe comerţul oriental – qpuiu' el s-ar fi realizat şi fără divorţul anglo-american din 1783, oi iglnili fiind anterioare1. Deşi n-a fost singurul factor care i mi' ţat această evoluţie, independenţa americană a avut tom rol de netăgăduit – recunoaşte acelaşi autor, într-o altă Iu crare. Ea a modificat circumstanţele „comerţului triungl itul practicat de Anglia în Atlantic, cu Indiile de Vest şi coloniile din America de Nord. Canada, pe atunci încă foarte puţin dezvoltată, nu putea constitui unul din cei trei piloni ai acestui comerţ. Relaţiile comerciale cu S. U. A. Trebuiau menţinute, în caz contrar dezechilibrul economiei britanice ar fi fost mult prea greu. Dar faptul că S. U. A. Erau acum un stat liber făcea imposibilă aplicarea pe mai departe a normelor mercantiliste în reglementarea comerţului transatlantic. Anglia a trebuit să admită un comerţ fără restricţii cu S. U. A., ceea ce a reprezentat o breşă în sistemul închis al comerţului ei exterior. Creşterea volumului schimburilor, în aceste noi condiţii, a confirmat anacronismul vechiului mercanitilism rigid şi optimismul cu care unii, ca Adam Smith, priviseră comerţul liber 2. Ezi-tând destul de multă vreme îân recunoaşterea acestui adevăr, cercurile de afaceri engleze au pus un accent sporit pe expansiunea în Oceanul Indian, mai ales în India, în care vedeau o sursă permanentă de produse necesare metropolei, exploatabile în spiritul vechiului „pact colonial” mercantilist.

Toate aceste discuţii, angajate în istoriografia Imperiului britanic, nu infirmă limitele anilor 1783-1815, pe care le considerăm ca mai potrivite pentru a fixa perioada de trecere de la Vechiul la Noul Imperiu. Ele vădesc doar faptul, indiscutabil, că orice proces istoric are origini mai îndepărtate şi consecinţe prelungite dincolo de perioada în care el se manifestă cu deplină intensitate.

I, pp. 1-3.

Vechiul Imperiu a fost cel bazat în primul rând pe posesiunile tropicale, pe sistemul plantaţiilor lucrate ou sclavi, alături de care s-au ridicat şi coloniile de pe coasta răsăriteană a Americii de Nord, întemeiate şi populate de britanici, dar în parte având şi ele caracterul de plantaţii. Economia şi întreaga lui administrare erau dirijate în funcţie de concepţia mer-cantrlistă, care preconiza un „despotism comercial” din partea metropolei asupra coloniilor. E vorba aci în special de raporturile cu coloniile de emigraţie. Faţă de celelalte, mercantilismul apărea în forma unui jaf abuziv, facilitat de monopolurile comerciale ale unor companii, ducând la înrobirea şi chiar exterminarea unor populaţii indigene. Se relevă astfel corespondenţa dintre geneza şi raţiunea de a fi a Vechiului Imperiu, cu perioada acumulării primitive a capitalului.

Apogeul Vechiului Imperiu a fost atins, am văzut, la mijlocul secolului al XVIII-<lea.

E cert că revoluţia americană, interpretată îndeobşte pe noi în Anglia ca o consecinţă a unor greşeli, a unei politici injuste: i metropolei faţă de colonii, a constituit un puternic nmliil de reconsiderare din partea burgheziei engleze a prinilor şi metodelor sale colonialiste.

După cum e tot atât de cert că în explicarea procesului trebuie avuta în vedere o cauză mai profundă: revoluţia industrială, transformarea Angliei în cea mai mare putere industrială a lumii.

Criticile care se aduc, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, vechilor metode colonialiste britanice vizează şi greşelile politice, dar şi insuficienţa, caracterul lor necorespunzător cu noile realităţi economice ale Angliei.

Adaim Smith, în celebra sa (lucrare Avuţia naţiunilorl a criticat practicarea faţă de colonii a unei politici pur comerciale, faptul că Anglia n-a văzut cum coloniştii înşişi, prin punerea în valoare a resurselor locale, sporesc patrimoniul naţional, indiferent de natura acestor produse, indiferent dacă ele i nevoile de consum ale metropolei, sau, dimpotrivă, îi iză producţia. Aceasta cu condiţia de a se renunţa la în idirile comerciale, la mercantilismul îngust, la „poli-ili l>h, mi”, cum o numeşte Smith, şi a permite o largă iii circulaţie a mărfurilor, un schi ml) lib ile. „Am creat un mare imperiu – spunea Smitli f&ră aii soop decât a creşte o naţiune de clienţi”.

Blamul asupra mercantilismului, aruncai de Smith, era expresia noului raport de forţe economice dintri şi restul lumii. Din faza de dezvoltare, i gleză era Mică subordonată oareoum comerţului1, revoluţia industrială determină relativ brusc o covârşitoare ii a capitalului industrial faţă de cel comercial.

Vechiul Imperiu căuta în colonii surse de produse di con suin şi de materii prime. Noua economie engleză, t ei nismului şi a formidabilei creşteri a producţiei industi caută cu febrilitate debuşeuri. Masarea produselor devin problemă vitailă, fără rezolvarea căreia importul de mai prime iişi pierde sensul, sufocă economia, duce la crize. In Io unui curent comercial al cărui debit major şi sens principal era dinspre colonii către metropolă, se impunea acum stabilirea unui circuit dublu, în ambele sensuri.

Această necesitate era determinată, sub ailt aspect, şi de consecinţele sociale ale revoluţiei industriale şi agrare. Prin victoria inaşinisimukii şi a macii proprietăţi agrare capitaliste se completa în ritm accelerau procesul ruinării ţărănimii şi a meseriaşilor, proletarizarea unor mase tot mai importante ale populaţiei. Acest proces rămâne propriu capitalismului, în ca-drull căruia domnia liberei concurenţe alimentează mereu fluctuaţiile şi diferenţierea socială. Până şi belşugul duce la crize, la şomaj, ila perioade de creştere a mizeriei maselor. Din nudul celor ruinaţi ori ameninţaţi cu ruina, din rândurile lucrătorilor industriali şi aigricoli prost plătiţi sau rămaşi fără lucru vor recruta mase de emigranţi, de astă dată de ordinul milio nalor şi zecilor de milioane, care în secolul al XlX-lea vor căuta alte condiţii de trai, mergând să îngroaşe rândurile | pulaţiei din colonii. Coloniile de emigraţie vor prevala în cadrul Noului Imperiu, faţă de cele de plantaţii. Ele vor o! în mai largă măsură, datorită creşterii demografice şi dezvoltării lor economice, debuşeurile potrivite pentru industria din metropola, contribuind şi prin aceasta la crearea condiţiilor necesare stabilirii acelui dublu circuit comercial, despre care s-a vorbit mai sus.

Mergând mai departe în această analiză, vom observa că, în Noul Imperiu, intensificarea complexă a raporturilor comerciale metropolă-colonii va fi însoţită şi de „liberalizarea” lor progresivă, de eliminarea exclusivismului mercantilist, a opreliştilor în cădea schimburilor coloniilor cu ake ţări.

Gum se explică acest lucru? Oare concurenţa comercială a altor ţări pe piaţa colonială engleză nu prejudiciază interesele industriei şi comerţului Angliei? Pentru a lămuri faptele dât mai concis şi mai intuitiv, vom spune că liberalizarea relaţiilor comerciale ale coloniilor a însemnat, din partea Angliei, generozitatea celui mai puternic, a aceluia care ştie că o concesie nu-i poate aduce nicio pierdere.

Anglia veacului al XlX-lea a fost, până după 1870, „atelierul kumii”. Nicio ţară de pe glob, nici mai multe la uin loc, nu se puteau compara cu potenţialul industrial englez. În condiţiile unei asemenea diferenţe de nivel al dezvoltării indus-bera concurenţă era un joc cu câştigătorul dinainte cu-nos m învinge cel mai tare, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin, mai repede.

I telozia cu care Anglia, cu începere din veacul al XVTI-lea, ise coloniile de penetraţia comercială străină nu-şi mai istul. Chiar şi fără măsurile protecţioniste sau prohiive cunoscute, Anglia putea doborî orice concurent, pe orice piaţă a lumii.

Liberalizarea comerţului coloniilor nu prezenta deci riscuri, dar atrăgea în schimb avantaje. Lăsând altor ţări posibilitatea de a întreţine relaţii libere, la tarife vamale scăzute (sau chiar complet abrogate), cu ea sau cu imperiul ei, Anglia avea dreptul să pretindă acestor ţari un tratament reciproc. Adică libertatea pătrunderii mărfurilor engleze pe teritoriul lor, în coloniile lor, îin zonele lor de influenţă. Ea îşi deschidea astfel alte şalte pieţe de desfacere, mergâind spre cucerirea economică, i lumii fni regi.

Inund 'Sensul noţiunii de „Noul Imperiu” sau de „Al doilea imiporiu”, constatăm că el reprezintă acea fază de

        : Imperiului britanic, lâm care (pritnci|pada sa bază >1111. i este industria, iar nu comerţul; în care baza sa iri. ulă, mult lărgită, e diseminată pe nm spaţiu mondial, ni iul de gravitate îm Oce. unul [indian, iar nu în Antile; în care predomină, ca valoare şi Imp oloniile <. Kemigraţie, din zonele temperate, iar nu i iţii, din zonele tropicale; în care predomină relaţii! ducţie, relaţiile de muncă salariată, iar ou cale precapitali de salavie sau serbie1; în care libera concurenţi ii Lot ui n cantilismului, protecţionist şi prohibiţionisi.

Ca un corolar al celor de mai sus, deci nu nuni ii extrasă din greşelile comise faţă de coloniile amei drul „Noului Imperiu” se va impune, ca principiu şi mi I a organizării sale politice, sistemul auitoguveni.ini coloniiiloi dotarea lor cu instituţii legislative aviâmd o competenţă de largă şi cu organe executive proprii, responsabile în faţa adunărilor reprezentative ale coloniştilor.

O dată cu aceasta, coloniile vor asuma şi răspunderea pen tru rezolvarea propriilor lor probleme economice, aa şi aceea a securităţii lor interne şi externe, eu sarcinile financi. i bugetare, care incumbă acestor răspunderi2. Întreţinerea şi apărarea imperiului va deveni astfel mai puţin costisitoare pentru Anglia. Noul Imperiu reprezintă, în ultimă instanţă, şi o formulă care permite Angliei să tragă mai multe foloase de pe urma coloniilor, cu mai puţine cheltuieli.

Dacă apogeul Vechiului Imperiu se situează pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, Noul Imperiu îşi găseşte expresia definitivă pe lla mijlocul celui de-ail XlX-dea, atingându-şi apogeul în cele două decenii următoare.

Începuturile conştiente ale acestei noi orientări în politica britanică faţă de colonii se atribuie, îndeobşte, lui William Pitt-junior. Însăşi venirea la putere a cabinetului său, în 1783, a însemnat sfârşkul ultimei tentative de guvernare personală a unui rege englez – George al III-lea. De la cabinetul lui Pitt, relaţiile Marii Britanii cu imperiul de peste mări vor fi determinate de un minister responsabil în faţa parlamentului:).

Abstracţie făcând de „India Bill” din 1784, prin care Pitit a trasat calea autorităţii şi responsabilităţii guvernului şi parrelaţiile capitaliste şi precapitaliste se împletesc aci puternic, în tot timpul veacului al XlX-lea, fără ca acest caracter să dispară nici în veacul nostru.

Erau exclusiv în sarcina coloniilor. Anglia continuă să contribuie într-o mă sură la ele şi e gata oricând să intervină, la nevoie, cu armata şi flota sa.

Lamemtului britanic faţă de colonii, de „Canada Act” din 1791, care va fi un punct de sprijin pentru dezvoltarea unui constituţionalism colonial englez, în timpul primei sale perioade de guvernare preocuparea directă pentru colonii apare şi în terminologia ministerială 'britanică. La 17 martie 1801 sja reorganizat „Colonial Office”, Departamentul Coloniilor, fiind pus saib conducerea unui „secretar de stat pentru problemale războiului şi coloniilor” *.

        „We prefer commerce to domination” 2 – preferăm comerţul în iloiciuil dominaţiei. Aceste cuvinte, pronunţate de un politician englez whig (lordul Shelburne), în anul venirii la putere a lui Pitt (1783), deşi sunt departe de a corespunde realităţii şi par destinate mai degrabă să o mascheze, reprezintă „lecţia americană” învăţată de burghezia engleză. Me-morizând-o şi căutând să o aplice, Anglia va porni la restructurarea imperiului.

Olonial Office”, Ministerul Coloniilor, se va despărţi de „War Of-Ministcrul de Război, în 1854. După 1858 se va crea şi un „India i >lh'.', Departamentul Indiei, separat de „Colonial Office”, care se ocupa Iunie cu restul imperiului. Cf. Georg'e Bennett, L'Empire Bri-în L'Europe du XIXe et du XXe siecle (1870-1914), voi. II, K-a, Milano, [1962], p. 1079; CHBE, IU, Cambridge, 1959, II, 729. Brunschwig, op. Cit., p. 444