Capitolul VIIRăzboiul cu Franţa revoluţionară şi cu imperiul napoleontan

Anglia suferise o grea înfrângere în 1783. Dar nu de na tură să-i zdruncine puterea mondială, nici să-i opreasi raţiile îşi posibilităţile de a continua expansiunea. Pierd coloniilor americane era compensată ide impetuoasa dezvolt industriei sale. Fiind prima ţară în care s-a petrecut „revo i industrială” – trecerea de ia manufactuiră la producţia i în ionul imaşinilor – Anglia realizase, da sfârşitul secolului VII] ilea, o distanţă şi mai mare între potenţialul ei indult i tflJ ' i al al oricărei alte ţări din (lume. În vreme ce Franţa, uoare la 1783, ise. zbătea îm dificultăţi financiare, la care din plin agravarea deficitului ei bugetar 'din cauza războiului, Anglia învinsă, era mai puternică din pun” i di edere economic deciât înainte de război şi pornea la.1 pieţelor lumii întregi, ou noua armă pe care o ţinea ioturile ieftine ale produselor sale industriale. Dupfi i; izboiul de şapte ani, comerţul englez a progresat decât cel fraricez, iar după pierderea coloniilor csul economic al Angliei s-a accelerat, în loc.i.i.l. i '.

Abil deci faptul că înfrângerea din 1783 n-a între finul b) Anglia un climat durabil şi general de pesimism, ci dimpotrivă. <. iivcrnarea lui Pitt-junior este semnalul unui nou reviriment aJ politii ii de dominaţie mondială.

Poeoul WiIIi. mii BJake punea în gura unui personaj al dramei sale luluard al III-lea, apărută în chiar anul fatidic, 1783, aceste cuvinte despre viitorul Angliei: „Fiii noştri vor stăpâni imperiul mărilor.

Aripile lor puternice se vor întinde de la răsărit la apus.

Cuibul lor e pe mare, iar ei se vor roti Ca vulturii, după pradă” *.

Mai precaut, dar încrezător totuşi, un literat dublat de un politician, Horace Walpole, nota peste câţiva ani, la 1791, într-una din scrisorile sale: „Această mică Britanie, numită de obicei Marea Britanie, vrea să dicteze la Petersburg şi în Bengal şi să acopere Constantinopolul sub aripile sale, care se întind de la Polul Nord ipână în Extremuil Orient! Suit adânc îngrijorat de asta şi sper că nu ne vom dovedi o cioară care pretinde să se împodobească ou penele vuitorilor imperiali” 2.

Cu o tenacitate implacabilă şi cu o forţă mult mai mare decât a Franţei de după 1763, Anglia pregătea, la rândul ei, nu numai o simplă revanşă, ci încheierea definitivă a „celui de-al doilea război de o sută de ani” cu rivala ei.

Izbucnirea revoluţiei iân Franţa a însemnat pentru burghezia engleză una din cele mai grave primejdii în calea intereselor sale. O Franţă burgheză, în care forţele de producţie, neîncătuşate de relaţii feudale, se puteau dezvolta liber, avea să devină pentru Anglia un concurent mult mai puternic decât rfanţa feudalo-absolutistă.

Zugrăvind motivele angajării Angliei în acest lung con-flict, Engels scria: „…Războiul a fost început de aristocraţia înspăimântată şi susţinut de plutocraţie, deoarece amândouă au găsit în el o sursă inepuizabilă de profituri prin împrumuturile repetate şi prin creşterea datoriei publice, prin posibili- 43* * tatea de a pătrunde pe pieţele Americii de Sud pentru a le inunda cu produsele lor industriale şi de a cuceri acele colonii franceze, spaniole şi olandeze pe care le considerau cele mai indicate pentru a-şi umple buzunarele; ele au căutat să instau-dominaţia absolută a Britaniei asupra mărilor, ca să poată ' 1 oiinerpul oricărei alte naţiuni a cărei concurenţă ar. putea fi o piedica în calea îmbogăţirii lor; în sfârşit, ele au căutat confirme dreptul la realizarea unor profituri enorme, Thtir mighty wings shall stretch from cast to west. 1 nest is în the sea, but they shall roam cagles for the prey”. Citat ciupi Brie, op. Cit., p. 79. 1 I lupi ' HBE, II, p. 13.

Aprovizionând pieţele europene în pofida listcmului continental al lui Napoleon” *.

După ruperea, de fapt, dacă nu oficial, l re] iţiiloi diplomatice în decembrie 17922, Anglia declară rS boi Franţei revoluţionare la 1 februarie 1793. „Cel mai primejd în care am fost vreodată angajaţi – spune. i fcdmund Bu şi care se anunţă a fi îndelungat” 3.

Războiul în Indiile de Vest şi America

Un factor esenţial a pledat însă de la început pentru nuarea previziunii sumbre a lui Burke: superioritatea navalS a Angliei. La adăpostul mării şi al „zidurilor de lemn” – i răbiile – Anglia s-a dovedit inexpugnabilă. Marile sale resurse productive, interne şi coloniale, au scutit-o de primejdia epuizării prin înfometare, iar forţa ei financiară a fost capabilă să închege noi şi noi coaliţii de state continentale, îngenunchind, în cele din urmă, Franţa.

Superioritatea flotei a permis Angliei să întreprindă, metodic, acapararea posesiunilor coloniale ale Franţei şi ale aliaţilor acesteia. În Indiile de Vest e cucerită la 1793 insula To-bago, iar în 1794 Martinica, Santa Lucia şi Guadelupa.

Ultima fu pierdută din nou în iulie 1794, când o mica escadră franceză apărută în apele insulei reuşi să încurajeze pe negri şi pe mulatri – Franţa revoluţionară decretase libertatea sclavilor din coloniile sale – la o revoltă împotriva englezilor.

Purtarea neomenoasă a englezilor în Santa Lucia dezlănţui şi aci o răscoală republicană, obligându-i să evacueze insula, în 1795.

Către trimisul francez la Londra, Chauvelin: „Sunt obligat a vă ruga să-mi permiteţi să evit onoarea de a vă vedea”. Cf. L a v i s s e-R a m b a u d, Histoire generale du IV<? siecle a nos jours, ed. A Ii-a, voi. VIII, Paris, f.a., p. 249.

În San Domingo, englezii ocupară câteva puncte, dar nu reuşiră a completa cucerirea. De altfel, din iulie 1795 până în ianuarie 1796, atenţia lor în Indiile de Vest a fost absorbită de noua mare răscoală a maroonilor în Jamaica, încurajată tot de măsurile liberale ale Franţei în coloniile ei1. Ştiri despre ele pătrunseseră şi în coloniile engleze, chiar în rându-rile sclavilor.

Superiorităţii navale a Angliei i se ridica în faţă voinţa de libertate a celor exploataţi. Cuceririle ei erau ameninţate de virusul revoluţionar.

Eforturile Angliei însă n-au slăbit. În 1796, flota sa recuceri Santa Lucia, St. Vincent şi Grenada 2. În acelaşi an, pro-fitând de faptul că Olanda fusese ocupată de francezi în 1795, englezii puseră stăpânire pe Guyana olandeză. La 17 februarie 1797 ei debarcară prin surprindere în Trinidad, colonie a Spaniei, care intrase în război contra Angliei în 1796. În Trinidad, englezii în frâinseră rezistenţa populaţiei de culoare şi oferiră proprietarilor de plantaţii spanioli asemenea avantaje comerciale, încât aceştia, în 1801, în preajma încheierii păcii, iii toate demersurile pentru ca insula să nu fie restituită Spaniei, ceea ce s-a şi întâmplat3.

Cu ocazia încheierii păcii de la Amiens (25 martie 1802) fntre Anglia şi Franţa (unde între timp se instaurase consula-iul lui Napoleon Bonaparte), englezii renunţară la aceste cuI).ir războiul reîncepu după un an şi Anglia trebui să ia totul de la început. O făcu, cu toată conştiinciozitatea. În 1803 ocupă iarăşi Tobago şi Santa Lucia. Între 1803 şi 1806, Guyana olandeză (Surinam). În 1806, o escadră comandată de comodorul Popham încercă o debarcare în coloniile spaniole Buenos Aires şj Montevideo, dar fu respinsă.

Intervenţia britanică în coloniile spaniole din America de Sud, i reprezentat probabil, în planurile lui Pitt-junior, primul ministru de atunci, o alternativă precaută, un fel de compenII, pp. 45-51. Foati în insulele Windward. 7,7.11, pp. 64-67.

Pţia Trinidadului fi a insulei Malta, din Marea Mediterană, n ui ni. i ocupată în 1800 ji păstrată, în ciuda acordului de la

Ai saţie anticipată pentru eventualitatea ii politicii continentale britanice, a coaliţiilor antinapoleonienc, pe care Pitt le susţinuse pâmă atunci cu consecvenţii ' în 1807 veni rândul insulei Curacao, din grupul Insulelor de sub Vânt, şi al Antilelor daneze, St. Thom i Ea Cruz, la răsărit de Porto Rico.

Împrejurarea că aproape întreaga Europă pânirea lui Napoleon, sau fusese obligată să i se iliezi de minune intereselor colonialiste engleze. În felul acesta, nu numai posesiunile franceze, ci şi cele ale altor ţări, puteau li considerate drept teritorii aparţinând adversarilor Angliei

Stăpână complet pe mări după victoria navală de la Ti l falgar asupra flotei franceze (21 octombrie 1805), Anglii se ofereau spre cucerire comodă şi cu suficientă acopei legală coloniile tuturor ţărilor europene.

Aşa a fost ocupată în 1807 insula Madera, apoi şi alte colonii portugheze.

În 1808 îi căzură în mâini, tot în Antile, insulele Măria Galanta şi Desirade. Peste un an, Guyana franceză şi Mar-tinica. Tot atunci, colonia spaniolă Buenos Aires, rămasă practic fără legătură cu metropola sa, ocupată de Napoleon, deschise englezilor porţile comerţului ei. În scurt timp, Brazilia, portugheză, imită acest exemplu. Deschiderea legăturilor comerciale cu Anglia şi cu alte ţări se dovedi avantajoasă pentru coloniile spaniole. Veniturile vamale ale Buenos Aires-ului crescuni dintr-o dată de două ori şi jumătate. Burghezia şi plantatorii spanioli traseră concluziile cuvenite. În câţiva ani, tot imperiul colonial spaniol din America Latină era în plină mişcare revoluţionară pentru dobândirea independenţei. O serie de ţări noi se înscriu pe harta lumii.

În împrejurările speciale ale „blocadei continentale”, când Europa era tăiată de orice legături cu ţinuturile de peste mări – Anglia rămânând singură, datorită flotei sale, în relaţii cu acestea – „preţurile ieftine” ale produselor engleze au contribuit, nu în mică măsură, la doborârea „zidului*chinezesc” al monopolului colonial spaniol în America Centrală şi de Sud.

Porturile libere din Antilele engleze au atins apogeul activităţii lor între 1808 şi 1814, facilitând pătrunderea mărfurilor din Anglia în coloniile spaniole1.

În 1810, tot în grupul Anţilelor Mici, Anglia ocupă Guadelupa, St. Martin, St. Eustatius şi Saba 2.

După această dată, cel puţin în Indiile de Vest, campaniile navale engleze se potolesc. Se instaurează o acalmie, întrucât Anglia terminase de cucerit tot ce o interesase în aceste regiuni.

În Asia în teritoriile ocupate de Compania Indiilor mai demult, guvernatorul general, lordul Carnwiallis3, a promulgat 'ân 1793 legea „Cu privire la zamindaratul permanent”. În baza ei, a fost întocmit şi aplicat „Regulamentul funciar al Bengalului”, prin care englezii au pus în India bazele dezvoltării unui sistem demarc proprietate funciară de tip european. Zamin-darii erau un fel de arendaşi generali ai impozitelor; în schim-bul nuci sume de bani, ei răspundeau de strângerea lor pe un. mumii teritoriu.

I şi regulamentul de mai sus i-au declarat pe zamin- < li ii proprietari ai teritoriului de care răspundeau până atunci pe plan fiscal. Aceşti moşieri, nou creaţi, erau obligaţi să plăuvernului un impozit agricol, proporţional cu proprietăţile Iar4.

Tot prin efectele legii şi regulamentului din 1793, ţăranii de pe aceste proprietăţi, până atunci supuşi fiscului, fură consideraţi de acum înainte arendaşi cu titlu precar, cu contract oricând reziliabil, obligaţi la rentă după bunul plac al zamin- ' Francois Crouzet, op. Cit., în „Revue Historique”, an. 85 (1961), i. nn. CCXXVI, p. 485.

Nu toate cuceririle de după pacea de la Amiens, CHBE, II, pp, Hi! UN, ; I, efeb vre, op. Cit., pp. 314-318.

În 1781.

Iifl. ui Iriul. ilă, djaghir. Beneficiarii acesteia plăteau ca impozit o ililorent de întinderea domeniului. Diaghirul era rSspândit ude rămase sub suvi principilor indieni. Cf. Du^ pui. P. 243.

Darului şi putând fi oricând înlocuiţi <lr mea parcelei lor de pământ.

Aceste măsuri au avut consecinţe sociale complexe. Ai.

Posedat dintr-o dată pe ţăranii din prezidenţia de drepturile lor ereditare asupra pământului, operând „ rai dizolvare a raporturilor de obşte şi a celor feudale, tradii nale. Beneficiarii lor au fost atraşi la complicitate cu oi upai englezi. Măsurile luate au determinat structura viitoare a i prietăţii funciare în Bengal, creând o mare propriei. iic detip european şi clasa socială corespunzătoare. Acest sistem această clasă erau însă numai o caricatură a landlordismului englez, după care au fost inspirate. Caracterul de parodic al sistemului reiese din faptul că, în timp ce pentru orice mo european impozitul funciar reprezenta numai o cotă-parte, mult inferioară sumei totale a venitului, zamindarul era obligat a plăti guvernului, cu titlu de impozit agricol, până la nouă zecimi din venitul moşiei *.

Cuceririle engleze în India între 1793 şi 1815 nu se datorează, direct, decât în mică parte războiului cu Franţa. Unele au o legătură tangenţială cu acesta, el servindu-le ca un fel de pretext, dar în cea mai mare măsură reprezintă simpla tendinţă a Angliei de a-şi consolida şi lărgi domeniul colonial dobândit în 1763.

Ocuparea puţinelor puncte de sprijin franceze de pe coastele Indiei a fost o problemă simplă şi secundară.

Campania lui Napoleon în Egipt, planul său de a efectua un marş spre India, la caire să atragă şi Rusia ţarului Pavel I, intenţia Franţei de a se alia ou Tippu Sahdb, sultanul din Maisur, vechiul şâmdârjitul duşman al englezilor, toate acestea au stârnit o nelinişte oarecare la Londra, iservind Angliei ca pretext pentru lirgirea cuceririlor.

În 1799,. trupele Campaniei Indiilor cuceniră şi transformară îm stat vasail principatul Maisur. Tippu Sahib muri cu acest prilej.

După războiul din 1799 a luat o mare extindere aşa-nu-mkul sistem al subsidiilor (sau al tratatelor de subsidiere), potrivit căruia principii indieni erau obligaţi, să întreţină ori să subvenţioneze trupele engleze staţionate pe teritoriul lor, sau să acorde împrumuturi oneroase companiei. Nerespectarea acestor angajamente atrăgea după sine conifiscarea posesiunilor principilor. Tratatele de subsidiere erau astfel concepute, încât prin interpreitarea diferită a clauzelor lor să se poată oricmd avea un izvor nesfârşit de pretexte pentru noi anexiuni1.

După anexarea Maisurului, guvernatorul general Richard Wellesley 2 lărgi şi mai mult sfera protectoratului „englez asupra princi/patelor indiene. Ţinând seama de posibilitatea, ori-cât de îndepărtată ca realizare practică, a unui atac francez ţi rus în direcţia Indiei, dinspre vest şi nord, Wellesley puse mi li supraveghere frontiera Pendjabului (în nordul peninsulei I mli. i) şi t rimise un agent al companiei într-o misiune la Karaci, în Siml (l. i gura Jndusuiku), cu scopul mărturisit de a obţine permisiunea înfiinţării unei factorii, dar, în fond, pentru a i ţelului politic şi militar, de supraveghere a acestei porţi Lndia3.

În 1800 a fost instituit protectoratul asupra statelor niza-mul'iM de Haiderabaid, obligându-1 să şi cedeze câteva teritorii. In 1801, folosind posibilităţile oferite de clauzeile întocmite cu abilitate în cadrul tratatelor de subsidiere, Wellesley a anexat o parte din principatul Aud 4. În 1803, în urma unui nou război, maraţii fura siliţi să recunoască protectoratul Companiei Indiilor 5.

După pacea $i alianţa de la Tilsit, încheiate în 1807 de Napoleon cu ţarul Alexandru I, reveniră temerile în faţa eveni r 1 M a r x, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, 1 şi nota 139.

Fratele lui Arthur Wellesley, duce de Wellington, învingătorul lui uli „ii l. i Waterloo. ' I < v, l> v r e, op. Cit., p. 52; Huttenbach, op. Cit., în „EHR”, 'i i i I M a r x, Anexarea Audului, în Opere, voi. 12, pp. 474-475. I.1 i ni, Rezultatele viitoare ale stâ'pânirii britanice în India, în I '/< voi. 9, |'. 230, nota 205; D u p u i s, op. Cit., pp. 213-214.

Tualităţii unei acţiuni combinate Iun i Indiei, pe care cei doi monarhi au discutat-o mai p larg h întrevederea lor din anul următor, la Erfurt, în septembrie oi tombrie 1X08.

Guvernatorul general, lordul Minto, trimise diat o nouă misiune „comercială” în Sind, reluând reJaţiile – întrerupte spre sfârşitul anului 1800 – ou în 1809 ise încheie un acord cu Rânjit Singfa, suveranul din Pandjaib 2.

Se schiţează astfel, ca un preludiu îndepărtat, Jiniaiim politicii engleze în India, în veacul al XlX-lea: asigura dominaţiei, prin lărgirea continuă a frontierelor, către po tot mai favorabile pentru prevenirea şi respingerea uin> tuale atacuri dinafară. Este ţelul pe care îl va defini p şaptezeci de ani, Disraeli, când va voi să stabilească „fron rele ştiinţifice” ale Indiei.

Tn 1813, la termenul de reînnoire a cartei sale, Compania

Indiilor trebuii să accepte o. altă reducere importantă a ve chilor privi/legii. Era şi o urmare a faptului că apărarea unui domeniu atât de întins o făcea să fie tot mai avizată la sprijinul statului englez, dar şi un semn al wemii, al schimbă rilor economice, al dezvoltării puternice a industriei şi comer ţului, a linei burghezii ce nu mai tolerează restricţii tradiţio nal' iude libertatea deplină în afaceri.

         (:<>i111< inici Indiilor i se desfiinţa în acest an monopolul ei comer< i.il; ea nu-1 mai păstră decât asupra ceaiului şi comerţului cu China. Pentru toate celelalte mărfuri, comerţul cu India devenea, cu unele condiţii, deschis oricui3.

În restul Asiei, deci în afara Indiei, cele mai remarcabile succese ale expansiunii engleze sânt reprezentate de cucerirea coloniilor olandeze. CeyJonud fu ocupat la începutul anului 1796 şi trecut su'b controlul coroanei britanice în 18014.

S KarI Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, p. 162; Idem, Bill-ul cu privire la India, în Opere, voi. 12, p. 528; CHBE, II, p. 288; Georges Weill, L'eveil des nationalites et le mou-vement liberal (1815-1848), Paris, 1930, pp. 473-474 [Col. „Peuples et civilisations”, voi. XV].

În 1810, englezii puseră stăpânire pe Moluce şi organizară o expediţie în Java, pe care o cuceriră în septembrie 1811. Ei creară aai un guvernămâmt, subordonat prezidenţiei Bengalului, încredinţat unui administrator priceput în problemele ţărilor tropicale, ca unul ce fusese şi explorator, Stamford Raffles. El organiză în Java un regim de stat, înlăturând administraţia Companiei olandeze a Imdiiilor Orientale *.

Deoarece fusese alungată din Macao, punct comercial portughez pe coastele Chinei de sud, o escadră engleză a 'âncercat în anuil 1808 să ocupe Canton (Guancijou), dar a fost „respinsă de apărarea violentă a chinezilor a.

Orientul Apropiat a intrat şi el în această perioadă în sfera atenţiei imediate a intereselor engleze. Privirile Angliei au fost atrase asupră-i de expediţia lui Napoleon în Egipt şi de prezenţa armatei sale acolo. Egiptul fu recucerit în 1801 de către trupele turceşti şi engleze şi readus sub vasalitatea Imperiu Im otoman. Cu această ocazie se semnalează un element nou şi de viitor în campaniile coloniale britanice: prezenţa unor detaşamente de trupe indiene în armata care a colaborar la <„ uiparen Egiptului3.

Toi în 1801, căpitanul John Makolm fu itrimis de guvernatorul general din India, Wellesley, într-o misiune la Teheran l'agdad, pentru a combate activitatea agenţilor francezi şi pregătirea unui eventual marş al armatei franceze (Spre India 4. Maloolm obţinu, în acelaşi an, un tratat cu Persia, deschizând Angliei comerţul pe coastele Golfului Persic.

În Marea Roşie, englezii ocupaseră în 1798 insula Perim, care controlează. strâmtoarea Bab el Mandeb, şi vor încerca, de asemenea, să obţină 'monopolul de export al cafelei arabe5.

În 1808, în timpul celei de-a doua alarme stârnite de planurile lui Napoleon în legătură cu India, Mailcolm fu trimis din nou (în Persia, dar nu reuşi să obţină autorizaţia de a merge la Teheran. În schimb, la sfârşkul anuilui 1808, un nou trimis, 1 [arford Jones, fu bine primit şi încheie în martie 1809 un alt

Wl I

HBE, II, p. 106; Haidy, op. Cit., p. 299; Brunschwig, în „Kcvue Historiqu<?”, an. 85 (1961), tom. CCXXVI, p. 446.

E, op. Cit., p. 191. IltF., II, pp. 75-76. * Ibidem, p. 73. 1 I t f i b v t e, op. Cit., p. 52.

Tratat, care va fi completat ulterior, în 1814 ' Era momentul în care Napoleon trimisese, la rândml său, în i

Gardane, în speranţa că-1 va deten şahul F*tn invadeze India2. Englezii răspunseră prin misiunii) diploma tice amintite şi prin încheierea unui tratai di Afganistanul. Totodată ei dasfăşurară intrigi, pentru a iiuitJ facţiuni rivale în Persia şi Irak şi a împiedici astfel eventuala folosire a acestor ţări de căitre Napoleon ca puncte de ct; şi chiar ca aliate în proiectatul marş spre India: l.

Stăpânârea drumului spre Indii: Africa

Când armatele franceze ocupară Olanda, la începutul a nu lui 1795, stadhouiderul, refugiat în Anglia, ordonă tuturor coloniilor olandeze să admită debarcarea corăbiilor şi garnizoanelor 'engleze, spre a le proteja contra Franţei. În acelaşi timp, Compania olandeză a Irudiilor Orientale ordonă vaselor sale să părăsească porturile engleze şi să intre pretutindeni în relaţii amicale cu francezii. Împrejurarea, în sine, nu are caracter de excepţie. În perioada expansiunii Imperiului napoleonian se mai întâlnesc exemple de asemenea împărţire a opiniei ţărilor ocupate sau atrase în orbita influenţei franceze, în partide ostile şi favorabile Franţei. În privinţa atitudinii Companiei olandeze a Indiilor, a acestei grupări comerciale oligarhice, se poate preciza doar că nu era vorba de o simpatie principială pentru Franţa şi regimul ei, cât de oistiilitatea faţă de concurenţa engleză, de o parte, şi de temerea faţă de represaliile guvernului francez, de altă parte.

În iunie^septembrie 1795, o escadră engleză încercă să debarce în Colonia Capului, dar fu ţinută în şah de forţele locale, fidele Companiei olandeze a Indiilor, care administra colonia. La 14 septembrie însă, garnizoana olandeză făcu act de supunere. Capitularea fusese determinată şi de izbucnirea unei insurecţii a coloniştilor împotriva administraţiei companiei, declarând-o decăzuta din drepturi şi instituind consilii şi adunări provinciale şi „naţionale”, din reprezentanţi ai burghezilor şi fermierilor localil. Ecouri ale revoluţiei franceze, în Africa de Sud!

Cu prilejul păcii de la Amiens, Colonia Capului, la fel cu alte achiziţii engleze anterioare, a fost restituită vechiului posesor. Dar după reluarea războiului cu Napoleon, englezii o ocupară din nou, în ianuarie 18062, inistaurânld administraţia lor şi căutând a se acomoda intereselor coloniştilor olandezi (buri), clasa dominantă în colonie. De pildă, între 1809 şi 1812 englezii au obligat pe membrii triburilor nomade sau semi-nomade din cuprinsul coloniei (hotentoţii) să alba un domiciliu stabil, fapt care a înlesnit fermierilor buri transformarea acestora în sclavi sau şerbi3.

Asigurarea controlului asupra drumului maritim spre Indiile Orientale i-a determinat pe englezi să ocupe şi alte puncte de sprijin, în jurul Africii; acestea, împreună cu Capul Bunei

Speranţe, aveau sa constituie preţioase escale pentru vasele ii le şi de război.

Încă din timpul conflictului anglo-olandez din 1781, conducerea Companiei Imdiilor afirma, într-o scrisoare adresată unui secretar de stat englez: „apare de la sine înţeles şi dincolo de orice îndoială ca puterea care deţine Capul Bunei Speranţe i heia [drumului] către şi dinspre India. Într-adevăr, trebuie să considerăm Capul Bunei Speranţe ca Gibraltarul Indici” 4. În acelaşi ae (1781), o escadră engleză întreprinsese asupra Coloniei Capului o acţiune milita-ră, rămasă fără rezultat 5.

Interesant e faptul că Napoleon, preocupat mereu de aventura auceririi Indiilor, pare a fi visat şi posibilitatea realizării unei atare întreprinderi pe calea mării. În 1804, în proiectele şi ordinale sale împărţite flotei, se găseşte şi indicaţia de a se cuc ori umuil din. aceste puncte de escală: insula Sfânta Eilena… °

HBE, II, pp. 57-59; S i k, op. Cit, p. 183. I I „ livre, op. Cit! p. 315; CHBE, VIII, pp. 172-174, 184- ' Buri li a r d Brentjes, Vraltes Junges Afrika, Berlin, 1963, p ' I I I a r 1 o w-M a d d e n, op. Cit., pp. 599-602. ' 1 I, i 11 o w-M a d d e n, op. Cit., p. 6. HBE, VIII, p. 168.

        „//, /.”; II, p. 97.

Englezii, din partea lor, cuceriră în i ista de vest a Africii, Gorea, iar în 1809 Saint Lou LO, tu sudul

Oceanului Indian, ocupară î'le de Franc*! l i Mum. Iu), cu portul ei excelent, île de Bourbon (azi RAunion), buula I driguez şi, mai la nord de acestea, arhipelagu] Seychclili Erau ultimele colonii franceze care cădeau îm mâinile Anglii

Pacea cu Franţa şi aliaţii ei

La 6 aprilie 1814, după completa sa infnângexe şi iuţi trupelor aliate în Paris, Napoleon a abdicat, retrăgându-sc insula Elba. Întreg sistemul. politic european creat de el prăbuşit. În ziua de 30 mai 1814, la Paris, aliaţii au înche cu Franţa (unde revenise la tron dinastia de Bourbon) un tratat de pace, urmat de o convenţie ansglo-olandeză la Londra, la

Faptul că în intervalul martie-iunie 1815 Napoleon a revenit la putere, pentru „cele 100 de zile” şi că războiul Angliei şi aliaţilor ei împotriva sa a fost reluat, nu tprezintă însemnătate din punctul de vedere al modului în care, după mai bine de două decenii de încleştare reciprocă, au fost rezolvate problemele coloniale, şi în special pretenţiile colonialiste ale Angliei, înfirnigerea de la Watefloo (18 iunie 1815) a pus repede capăt acestei a doua domnii a lui Napoleon, aducând cu sine noua sa abdicare şi exilul definitiv pe insula Sfânta Elena. Congresul de 'la Viena (1814-1815) a confirmat victoria Angliei şi acapararea, din partea ei, a unor noi posesiuni coloniale.

Prin convenţia cu Olanda, Angliei i se recunoscu stăpânkea asupra Coloniei Capului, contra unei indemnizaţii de două milioane de lire istorline3. Dobândi apoi două itraimi din Guyana, restul (Surinam) rămânând olandez. Mai anexă câteva au dezlănţuit o revoltă, înăbuşită şi încheiată cu spânzurarea în împreju rări dramatice, a şase conducători: la prima tentativă, spânzurătorile im provizate s-au rupt, condamnaţii scăpând cu viaţă. O veche tradiţie, invo cată imediat de asistenţă, cerea, într-un asemenea caz, iertarea condamnainsuliţe 111 AntLle, o parte din Sumatra, coasta de nord-vest a insulei Bonneo (Kalimantan), peninsula Malacca şi Ceylon. Toate celelalte colonii olandeze ocupate în timpul războiului au fost restituite vechiului posesor. Pentru cale cedate, Olanda primi de la Anglia o indemnizaţie totală de cinci milioane de lire sterline (inclusiv cele două milioane pentru Colonia Capului).

Danemarcii, Anglia i-a restituit toate coloniile (de altfel de mică importanţă), cu excepţia insulei Helgoland, din largul estuarului Elbei.

Dintre posesiunile franceze, Anglia a reţinut: Tobago şi Santa I ucia în AntLle, insulele Mauriciu, Rodriguez şi Sey-chelles în Oceanul Indian. Primi, de asemenea, din partea Spaniei, confirmarea stăpânirii asupra Trinidadului, iar în Marea Mediterană reţinu Malta şi protectoratul asupra Insulelor Ionice, la apus de Grecia *.

Pentru a avea un tablou final al configuraţiei Imperiului britanic după victoria asupra lui Napoleon, trebuie să mai 11 unele rectificări şi aranjamente ulterioare, pe mar-itatalor idin 1814-1815.

În 1816, englezii anexară în Atlanticul de Sud insulele As-şi Tristan da Cunha, de unde puteau supraveghea nta Elena2.

La 30 ianuarie 1819 ei cumpărară de la sultanul din Jo-hore (iân sudul peninsulei Malacca) insula Simgapur, destinată, după expresia lui Stamford Raffles, „să devină în răsărit, ceea

Malta este în apus” 3, adică un punct strategic (dar şi comercial) de maximă importanţă pentru Imperiul britanic din Orientul îndepărtat.

Ţilor. Englezii însă au rămas neînduplecaţi şi au repetat pe loc execuţia. Cf. S [k, op. Cit., I, p. 239; CHBE, VIII, pp. 214-215. Lucrarea britanică atribuie episodului o cauză minoră, nu una politică.

În 1834 insula Sfânta Elena va fi trecută de sub administraţia Com-Indiilor Orientale sub aceea a coroanei engleze. CHBE, II, p. 576.

Insulelor ^scension şi Tristan da Cunha, cf. Ibidem, p. 128.

HBE, II, p. 600. Tratatul era nelegal. Olandezii au susţinut, şi

I i fost dovedit ulterier, ci nu adevăratul sultan, ci un frate al său ni ii i moscut ad-hoc de Raffles, ; i senin. n acest tratat. Cf. Ibidem, i şi K e n n e d y, History of Malaya, pp. 92-94.

În 1824, printr-un tratat, I m şi

Palembang, în Sumatra, cedând în sohimb i. ibiliini tele care le mai avea în Malacca, I i contra instalării englezilor ila Singapur '.

Cifric, rezultatul victoriei Angliei boaiele ou Franţa revoluţionară şi cu Na în faptul că la 1792 Anglia avea 26 de colonii, iai în I număruil lor se ridica la 432.

Dar, ceea ce era mai important, ea îşi consolid. i nirea, de acum necontestată, asupra mărilor. Îşi „. Ir i pieţe de desfacere. Îşi întărise dominaţia în Indii $i în i Oceanului Indian, până pe coastele Africii de Sud,. ivâiul un sdlid control această zonă a lumii, devenită primord pentru interesele colonialismului englez. Eliminase din corn petiţia pentru stăpânirea mărilor şi coloniilor pe cel mai puternic adversar: Franţa. Sfârşitul războaielor dintre 1793- 1815 a aduis deci Imperiului britanic succese hotăotoare, dublate de o sensibilă transformare a structurii sale interne şi de o excepţională întărire a bazei lui economice.

N e d y, op. Cit., pp. 98-99.