CAPITOLUL I         ÎN CĂUTAREA FORMEI (1815)

După victoria asupra lui Napoleon, de-a lungul vc. k ulm. ii XlX-iea, motivele care împinseseră Anglia la expansiuni lonială subzistă cu toată vigoarea. Desăvârşirea revoluţiei în dustriale, marcată prin momentul în care, după 1850, maţi nile înseşi încap a fi construite cu ajutorul maşinilor, impune Angliei necesitatea unei cantităţi cresciânde de materii prim., a unei clientele tot mai numeroase, a unui teritoriu tot mai întins pentru emigranţi '.

Expansiunea continuă prin urmare în veacul al XIX cu aceleaşi metode, comportând în majoritatea cazurilor agresiunea directă, războaiele. Se poate remarca însă o deosebire desitul de sensibila între războaiele colonialiste engleze din acest secol şi cele din epocile precedente. Înainte, colonialismul englez îşi croise drum într-o teribilă rivalitate cu alte puteri: Spania, Olanda, Franţa. Rând pe rând, ele au fost scoase din competiţie, în perioada dintre sfârşitul „Invincibilei Armada” (1588) şi prăbuşirea Imperiului napoleonian (1815). Dintre celelalte mari rpuiteri învingătoare asupra lui Napoleon, Rusia îşi concentrează eforturile, în secolul al XlX-laa, spre Asia centrală şi Extremul Orient, în spaţii care se întindeau până în vecinătatea celor vizate de Anglia, dar fără să le încalce. Prusia şi Austria nu erau capabile de un efort colonialist.

Până spre sfârşitu! secolului al XIX-tlea, câind intrarea capitalismului în faza imiperiallismului va arunca marile puteri în febra reîmpărţirii lumii, expansiunea colonială engleză se va desfăşura fără a întâmpina altă împotrivire decât a populaf „ilor indigene, pe care superioritatea mijloacelor sale militare va îngădui să o înfrângă relativ uşor. Timp de mai multe acenii, Marea Brkanie via fi liberă să aJeagă unde, când şi dacă să întreprindă un act de expansiune 2.

O altă trăsătură specifică a expansiunii coloniale engleze în perioada 1815-1850 este relativa sa „moderaţie”, o oarecare rezervă a burgheziei britanice faţă de noi cuceriri şi chiar faţă de păstrarea imperiului colonial, faţă de utilitatea sa.

Atitudinea aceasta deriva din convertirea burgheziei engleze de ila idogma mercantilistă Ja cea a iliberului-schimb, considerat acum drept panaceu universal pentru dobândirea prosperităţii. Introducerea ilibeimfoi-schimb în economia engleză a început, ca efort conştient, pe ila 1820, ileguidu-se de numele lui William Huskisson, ministrul comerţului din acea perioadă. El a făcut primele reduceri şi unificări de taxe vamale, cunoscută fiind mai cu seamă atenuarea restricţiilor importului de igrâme, (prevăzute de „Legea cerealelor” 1. De asemenea, a permis, pe bază de reciprocitate, accesul corăbiilor străine în porturile coloniilor britanice. Măsurile lui Huskisson „au transformat imperiul monopolist, înitr-umul preferenţial”. Ele răspundeau unor cereri repetate ale cercurilor comerciale lon-doneze, sprijinite de partidul whig, pentru o reformă a sistemului de reglementare a comerţului exterior englez. Asemenea reformă era. considerată necesară, pentru a combate consecinţele depresiunii economice oare se instalase curâind după în-i războaielor napoleoniene. Din 1840 începe reducerea 11 „r 'de import pe produsele străine -

Ezitările guvernanţilor englezi în problema expansiunii coloniale s-au putut datora însă şi situaţiei bugetare. Războaiele napoleoniene făcuseră să crească datoria publică de la 250 la peste 850 de milioane lire sterline. Pentru acoperirea ei se impunea o politică de economii, urmărită mai cu seamă după 1830, când whigii au preluat puterea politică. Reprezentanţi ai burgheziei industriale şi comerciale, aceştia se opuneau sporirii impozitelor asupra producţiei sau venitului, preferind economiile bugetare şi preconizând, în consecinţă, abţinerea de la războaie şi cuceriri coloniale costisitoare. Dar aceasta nu însemna că cele două partide – cât şi clasele dominante engleze – nu erau tentate de anexiuni care promiteau a fi ren-tabile pentru industria şi comerţul Angliei. De aci caracterul qUiirtcrul, Huskisson a redus acea”t5 prevedere ta Mima de 66 de şilingi, li u y 1 e r, op. Cit., pp. 97-99; K n o r r, op. Cit., p. 317; Gr iii' I. Op cit., p. 38.

Oscilator al politicii coloniale britanice, în cele trei patru decenii de după victoria asupra lui Napoleon '.

Liberalismul economic se impune o data cu abolirea legii cerealelor, cu abrogarea actelor de navigav 1853, a celui dintâi buget bazat pe principiile l. n ilitării li m. i ximum a circulaţiei mărfurilor, prin reducerea taxc-lm iar din 1860 chiar prin ştergerea tarifelor diferenţiate, renţiale şi egalizarea taxelor la care erau. supuse importul coloniale şi cele străine 3.

Noul Imperiu este aşadar „în căutarea” fonmuilei proprii a vieţii sale economice, până pe la 1850; o va găsi în liberul schimb' şi va deveni „Imperiul liberal” dintre 1850 şi 1874.

Comerţul liber, intensificarea circulaţiei mărfurilor, bazată, de fapt, pe creşterea producţiei în urma revoluţiei industriale, valul de prosperitate care i-a urmat au îndemnat burghezia engleză să reflecteze din nou asupra „lecţiei americane”: să cântărească sacrificiile enorme impuse de ambiţiile coloniale, disproporţia dintre aceste ambiţii şi rezultatele lor practice.

Ce sens mai avea să cucereşti şi să păstrezi iun 'imperiu colonial, încărcându-ite cu toate cheltuielile militare şi administrative, atunci câind nu sistemele economico-ipolitice închise, ci, tocmai dimpotrivă, libertatea relaţiilor economice între toate ţările se dovedea formula cea mai avantajoasă pentru interesele britanice?

        „în epoca celei mai mari înfloriri a liberei concurenţe în Anglia – scrie Lenin – între anii 1840 şi 1870, conducătorii politici burghezi ai acestei ţări erau împotriva politicii colonialiste, considerând eliberarea coloniilor, despărţirea lor cornpletă ide Angilia ca un lucru (inevitabil şi folositor…” 4.

Desigur, această concepţie derivată din noile condiţii ale economiei liberale n-a evoluait brusc şi n^a dus la consecinţa radicală a renunţării la imperiul colonial. Dar ea a dus la o lărgire a sistemului autoguvernării cdloniilor, la acordarea dreptului de a-şi alege guverne responsabile în faţa propriilor

South-African Frontier, 1834-1854, Berkeley şi Los Angeles, 1963.

Pp. 26-27, 64-66.

În Opere complete, voi. 27, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 382.

Lor instituţii legislative, trecând astfel în sarcina coloniştilor înşişi sarcinile financiare ale administraţiei. Aplicată la început coloniilor de emigraţie, această formulă politică va da, treptat, o nouă structură Imperiului britanic, pregătind trecerea viitoare spre „Commonwealth”, spre ceea ce burghezia engleză se va flata să numească „asocierea” coloniilor într-o „comunitate de naţiuni libere”.

        „Coloniile – spunea Richard Cobden, unul din liderii dociurmei liberalismului alasic, aşa-zis „maniohesteriain” – nu trebuie luate în considerare dacât pentru mişcarea comerciala pe care ele o prilejuiesc”. Prin urmare, spunea tot el, „să se dea coloniilor autonomie şi, în acelaşi timp, să se pună în sarcina lor cheltuielile de guverinăm'ânt” 1. Până şi conservatorul Disraeli va declara în 1852: „Coloniile sunt nişte pietre de moară pe grumazul nostru” 2.

Un grup ide politicieni liberali, în frunte cu lordul John Russell, va fonda „Societatea pemtru reforma colonială”, ou

        : h 11 de a promova noua concepţie a autoguvernării depline luniilor.

Un alt lider manchesterian, John Bright, considera că „va li ii zi fericită aceea în care Anglia nu va mai posada niciun i ile pământ pe solul asiatic” 3. Iar istoricul Macaulay ia, în acelaşi spirit: „Poate India, instruită de Europa, va reclama în viitor instituţiile europene. Qriicând se va înitâtnpla laata, va fi cea mai glorioasă zi din istoria noastră” 4. Nu numai desţpre India, dar despre toate coloniile se exprimă în Anglia convingerea că „dobândirea autoguvernării este tendinţa şi necesitatea lor naturală, curentul normal al istoriei coloniale” 5.

Un timp oarecare, această availanşă de declaraţii generoase parc a-şi avea corespondentul în realitate. Ambiţiile coloniale par stinse. Anglia respinge unele anexiuni ce i se oferă. E dezavuat un comandant de navă care, la cererea unor mi-ocupase Tahiti; în 1834 se enunţa la anexarea ţării cafrilor, din Africa de Sud; tot acolo, în 1852 şi 1854, e reI I.i i (1 y, op. Cit., p. 54.

         (., p. 5”., III, p. 1.

L e n i n, op. Cit., p. 382. I > | in. i ii g e o n, op. Cit., p, 170. I I.i i.1 v, op. Cit., p. 55. /, II, p. 678 -

cunoscută independenţa noilor republici bure TransvaaJ şi

Orange; sâmt evacuate chiar unele punci ate în Sumatra (1824), Bender Bushir iân Gol'fui] Pmu (1857), mărunte 1.

Acordarea autoguvernării ia proporţii în ritm foarte ra pid după 1840, an în care Canada înceţpc prima I noului sistem.

I fii alt factor nou în existenţa Imperiului britani* ii perioadă este apariţia şi dezvoltarea proletariatului în dtutriaJ modern. Prezenţa sa va deveni un element de o pon li nexcepţională în imperialism, cânid şi în colonii se va li COrutiituit o industrie proprie, generând o burghezie naţională m proletariat numeros. Acest fapt va ridica pe o treaptă i i lupta *lc eliberare de sub dependenţa colonială. În prima

Ce a secolului al XlX-ilea, singură metropola avea un numeros şi organizat. Deşi, pană aproape de zilele noastre, exploatarea coloniilor a permis burgheziei engleze să jure linei mici părţi a muncitorimii un nivel de viaţă mai ridicaţi Mrlgând-o politiceşte îin orbita ei, totuşi, în linii m. ii i. I Lmi muncitoare britanică a idenitifiaat în mod just co-ininuii. iie. i dintre interesele ei de clasa şi cele ale luptei po-poaroloi asuprite din colonii.

I | IS-I (>, în ziarul „Northern Star”, mişcarea chartistă – ire politică organizată a munoitorimii din Anglia litreaga lume – publica o declaraţie, în care se puteau ita uimitoarele rânduri privitoare la colonialismul britanic: „Nn exiltl nu i un petic de pământ, atât în Britania cât şi în colonii, pi care tu, clasă muncitoare, să-1 poţi numi proprietatea i. i… l'j tăi, vor lua pământul, vor ocupa toate func-

        :1 militare, în noile colonii, iar ţie îţi va răinâne sii t, i ele în bătălii şi să primeşti o plată pentru cucerirea, şi păstrarea celor cucerite. Cei ca>re populează de fapt pământul ţi îl lucrează sunt posesorii legitimi ai acestui pământ şi ei trebuie să aibă libertatea deplină de ansi alege propria Iot 'formă de guvernare 'şi propriile lor instituţii” 2.

Et capitalisme, 1848-1860, ed. A II-a, Paris, 1948, p. 389 [Col. „Peuples et civilisations”, voi. XVI].

Iar poetul Ernest Jones, membru activ al aripii de stânga a chartismului, scria în 1851 despre Anglia: „In coloniile sale soarele nu apune niciodată, dar nici sângele nu se usucă vreodată” 1.

Problema abolirii sclavajului „ni în prima jumătate ia veacului al XlX-lea, Anglia a fiinţat sclavajul în coloniile sale. Mişcarea engleză în favoarea abolirii sclavajului a fost generaită, în primul rând, de conştiinţa faptului că existenţa marilor plantaţii, lucrate masiv prin muncă forţată, frâina dezvoltarea pieţei coloniale pentru desfacerea produselor manufacturaite engleze. Pe măsură ce industria lua un avânt tot mai mare, generalizarea raportu-riilor de muncă salariată se impunea, în toată sfera dominaţiei politice engleze, atât ca premisă a unei superioare rentabilităţi a muncii în colonii, cât şi ca modalitate de lărgire a pieţei pentru metropolă.

Începuturile mişcării aboliţioniste engleze coincid cu avân-tul revoluţiei industriale. Decizia judiciară din aşa^numka.1 facere Somerset2 – care spunea că orice sclav venit pe teritoriul Angiliei devine liber – şi o propunere în parlament privire la lichidarea comerţului ou sclavi (1776) sunt primele ei semne. Acestea au fost urmate curând de campania susţinută împotriva comerţului cu sclavi, dusă de gruparea „filantropilor”, amici ai lui Pitrt-junior, în frunte cu Wilberforce. În 1787, ei pun bazele „Societăţii pentru abolirea comerţului cu sclavi”. Propun parlamentului o lege „pentru uşurarea suferinţelor negrilor în timpul transportului”. În 1789, wilberforce pronunţă în parlament un elocvent discurs contra comerţului cu sclavi. Tot el susţine şi proiectul înfiinţării unei colonii populate ou sclavi eliberaţi, proiect din care se va'naşte i oloni. i Sierra Leone.

        < ii toate că însuşi Pitt, ca şi principalii lideri whigi – l'ox, lUirke – împărtăşea acest punct de vedere, în Anglia o x, op, cit., p. 118.

        „ m l. iv adus în Angli. i Iu. C o u p 1 a n d, The Britisb v Movcment, pp, 54-56.

Mercantilistă ele rămâneau simple i îţi, atâta timp cât împotriva lor erau coalizate inten ele puternice ale plantatorilor şi cercurilor burghezi ml ou Aiiitifolc şi ooastele Africii1. „Filantropici” Im Wilbcirfurcc i se apunea argumentul zdrobitor al ruinării imad iloniilor taţii, în cazul desfiinţării sclavajului. Ai fi foii

M-nea, interesele unei părţi însemnate i armato i iimcrciale s.

Ivajul devine tema înfruntării între valii şi imn m, i economico-socială a Imperiului britanic: ml ochiului capital comerciali şi cele ale noului i apitaJ I, între concepţia ce rezerva coloniilor rolul <l<- fui Ic materii prime şi produse alimentare şi aceea cai le, în primul rând, debuşeuri pentru industria metropolei, ol varea problemei sclavajului nu depindea de imbolduri m 11,1 a>re, ci de raportul de forţe dintre aceste două tendinţe. I >in olipa în care balanţa a început să încline rapid în avantaclei de-a doua, sclavajul a fost abolit, ca expresie a unor interese economice determinate ale burgheziei industriale; oze.

La aceasta s^a adăugat însă şi un alt factor important: potrivirea negrilor, revoltele lor tot mai ample, ipe măsura l dezvoltării sistemului plantaţiilor şi a concentrării unui mare număr de sdlavi. Semnalate încă din secolul i lea, revoltele negrilor străbat întreaga istorie a coloplantaţii. În perioada de care ne ocupăm, Jamaica, la

Barbados, la 1804, au fost teatrul unor asemedc eliberare. Ultima, cu caracter general, a fost isacrarea a peste 1000 de negri 3.

În I i. I i. i (iuyana britanică), între 15 mai 1823 şi iamjuarie 1832 în 1807, |ui 1.111n 11111.1 britanic adoptase legea de interzicere a comerţului cu n u,. iteritoriile de sub dependenţă engleză în general şi penti u n. ivcliengleze în special.

Măsura era incompletă şi semnifica începuturile unui compromis, tipic în cad>rul burgheziei engleze, între plantatori şi comercianţii cointeresaţi de ei, pe de o parte, şi industriaşi împreună cu restul burgheziei comerciale, pe de îiltă parte. Iruterzieându-se comerţul cu sclavi, dar nefiind abolit sclavajul însuşi, însemna că Anglia transforma doar un comerţ legal într-unui ilegal, că rezolva chestiunea formal, pe plan juridic (dar şi pe acest plan, numai la suprafaţă, în aspectul ei derivat), lăsând-o neatinsă, în fond. Era mai degrabă un avertisment, un preaviz cu scadenţă foarte îndepărtată, dat plantatorilor, pentru a avea tot timpul să-şi ia precauţiile necesare, să-fi lichideze fără pierderi vechiul sistem de organizare a. plantaţiilor.

Abia în 1833, legea Stamiey a suprimat sclavajul în toate coloniile engleze. Dar, pe lângă faptul că legea s-a aplicat treptat în. diverse colonii, între 1834 şi 1839, prevederile sale, examinate în detaliu, relevă că ea a avut mai cunând rolul de a salva pe proprietarii de sclavi, de a-i ajuta să-şi transforme metodele de exploatare, sau să-şi plaseze capitalurile în alte sectoare productive.

Legea obliga pe sclavii eliberaţi să continue a consacra vechilor stăpâni, vreme de câţiva ani, cea mai mare parte a timpului lor de muncă, iân calitate de „ucenici” 1. Proprietarilor li s-a acordat ca despăgubire suma de 20 de milioane lire line, care întrecea valoarea totală a sclavilor eliberaţi2.

Im felul acesta, legea din 1833 ar fi permis plantatorilor să continue producţia pe baze capitaliste propriu-zise. Daca după 1833 coloniile de plantaţii au decăzut, faptul nu se datorează legii desfiinţării sclavajului, ci conjuncturii create de liber-schimbism, care a dispensat Anglia de o parte a importurilor idin Antile, deschizându-i alte surse, mai avantajoase.

Coloniile din Antile au prosperat în cadrul specific oferit de sistemul economic închis, de protecţionismul mercantilist. Prosperitatea lor a încetat o dată cu perimarea acestui sistem, dovedindu-şi astfel caracterul din totdeauna întrucâtva artificial, funcţionarea lui fiind asigurată, în parte, prin legile i I a r d y, op. Cit., p. 47.

Jliei şi prin forţa marinei sale, care %.; -li< i l. i aplicarea ora.

I) c altfel, comerţul cu sclavi practii.it Llii ii tn teritorii de influenţa engleză, sau chiar de v iun eme oât sclavajul a pansistait în partea de md i fnite ale Americii. Abia la 7 aprilie 1862, după izfa l ilni civil din Statele Unite, s-a încheiat între Angli

Uniunea statelor de nord, prezidată ide Lincoln, o co uliire a comerţului cu sclavi, care prevedea dreptul i al celor două părţi de a percheziţiona vasele ulităţile de tragere la răspundere penală a echipajeloi inovate. Marx a apreciat pozitiv această convenţie, rând că „a dat o lovitură de moarte comerţului mi

INDIA

Compania Indiilor ii procesului general de reconsiderare a structurii ilui, pe calea noului echilibru aştaptait din partea libe-iii iDiiomic, cea mai importantă instituţie supraIiiului sistem mercantilist, Compania Indiilor, iele decenii de decdin.

Tn 1813, monopolul ei comercial fusese foarte mult liminiri I lirarea termenului de reînnoire a cartei lonopol nu numai că a fost complet desfiinţat, dar „puni Lndiiilor, [prim statutul prevăzut în cairta reînnoită i ii n i-i pil. I pe Mică douăzeci de iani, îşi pierdea până şi ml ei de instituţie comercială, îi era interzisă orice ac tivitate de i trebuia să-şi lichideze toate stocurile de mărfuri. Comp d i 6-a atribuit în continuare sarcina tic administrări-i Indiei, ca un Iul de mandatair aii coroanei britanice. În consecinţă, a fo”t întărit consiliul de control creat de legea lui Pitt din 1784 şi lărgite prerogativele sale.

Compania nu mai avea dreptul de a initerzice supuşilor britanici işederea în India. Întrudât, până la 1833, dividendele acţionarilor erau plătite din veniturile comerciale, acum suprimate, noua cartă, precum şi un act parlamentar adiţional, au dat companiei dreptul de a plăti aceste dividende din impozitele percepute de ea în India, în baza atribuţiilor sale administrative. Capitalul social al companiei a fost dublat, nominal, de la 6 la 12 milioane lire sterline, iar dividendul redus de la 10 la 5%. Ceea ce însemna că interesele fiecărui acţionar în pante nu erau cu nimic atinse, doar că dividendele încasate proveneau acum direct din exploatarea fiscală a poporului indian, iar nu indirect, prin comerţ. „în felul acesta, spune Marx, datoria Companiei Indiilor Orientale s-a transformat, cu ajutorul unei scamatorii parlamentare, într-o datorie a poporului indian” 1.

În 1853, carta companiei a fost reînnoită pentru ultima dată, dar fără precizarea duratei. Ea putea fi, deci, revocată oricând. Controlul guvernamental asupra administraţiei Indiei a fost lărgit şi mai mult, schimbându-se compoziţia consiliului di rectorilor companiei şi redueându-i-se prerogativele. Puterea vă şi jurisdicţională în India a fost atribuită exclusiv iirnatorului general. Pentru a fi ajutat în exercitarea aces-tor largi prerogative, s-a creat pe Imgă el un consiliu legislativ, numit. Funcţionarii administrativi aveau să ocupe de acum îii, linte posturile pe bază de concurs2.

Legea din 1853 a redus aproape cu totul rolul Companiei Indiilor, prevestind apropiata ei desfiinţare. Rostul ei încetase, o dată ou ultimele războaie de cucerire, oare, pe la mijlocul secolului al XlX-lea, aduseseră întreaga Indie sub controlul Angliei. „Guvernul britanic, scria Marx, a purtat timp de două secole o serie de războaie, eamuflâmdu-se sub numele companiei, până, dând, în cele din urmă, a atins hotarele naturale ale

Friedrich Engels, Opere, voi. 12, p. 381; Compania Indiilor Orien tale, pere, voi. 9, p. 162; Guvernarea^ Indiei, în Opere, voi. 9, pp. 18919 Iî de notat că această lege, ca şi aceea de desfiinţare a sclav. iânliii, era opera whigilor, a liberalilor, cum se vor numi ei de acum înainte. Ei se întăriseră pe plan politic în urma adoptării reformei parlamenl < din 1832, care desfiinţase o sumă de mici feude electorale tle al partidului tory ţi lărgise reprezentarea oraşelor în parlament. P o u t h a s, op. Cit., p. 314.

Indiei. Înţelegem acum de ce, în i ie a fost încurajată de toate partidi i ' incluIc care hotărâseră să asurzeasi i ipocrită, după ce Imperiul britanii din Irotunjit graniţele. Ele trebuiau mai întâi pentru a o putea transforma tr-un obi filantropiei lor sâcâkoare” 2.

Comerţul între Anglia şi India

Studierea raporturilor comerciale dintre Anglii, i [adia în i) importanţă multiplă. Ea dezvăluie un aspect deosebii de i niv al mecanismului exploatării Indiei, devenită nai preţioasă a coroanei britanice”. Explică în bună tentă. Ajută la înţelegerea evoluţiei structurii

Indiei supuse de englezi şi, în fine, la întrevederea

H11.1 i Im i. iu/ele declanşării marii răscoale din 1857, cel mai nnpJu |i im. 11 dramatic episod al luptei de eliberare a poporu lui hm Ii veacul al XlX-dea. Comerţul cu India este noua tobrală a Imperiului britanic, preluând, în veacul ului central pe care în secolele precedente M avu-i îmi cu Antileile.

I suferă o profundă transformare, cantitativă şi de icn. 'I Itoricî „evoluţiei industriale engleze. Până în primele lot olului al XIX-iea, India era, în raport cu Ainglia, i ţar2 i | iiu.ne, şi încă, în mare proporţie, exportatoare de produ* mi v jugăarefti, textile sau alte articole3. În 1814, oiml ii [i iftturi de bumbac din India depăşea, cantitativ, cu 50”/o, ! ok aloxaişi produse din Anglia îin India 4.

        'Karl Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, p. 160.

Din 1822, pe piaţa indiană au pătruns produsele industriei moderne de bumbac engleze. În scurtă vrame, India a devenit o ţară importatoare de produse manufacturate britanice. În contextul desfiinţării monopolului comerciali al companiei şi instaurării regimului libertăţii comerţului cu India, prin legile din 1813 şi 1833, volumul schimburilor anglo-indiene a crescut în proporţii fabuloase.

În 1780, valoarea produselor engleze exportate în India reprezenta (inclusiv aurul şi argintul) aproximativ 400000 de lire sterline. În 1850, valoarea acestui export se ridica la circa 8000000 de lire, din oare articolele de bumbac însumau 5220000 lire, adică un sfert din exportul de bumbac aii Angliei şi o optime din exportul ei total. În 1837, ţesăturile engleze, inexistente înainte cu două decenii, pe piaţa indiană, o invadau acum ou o cantitate de 64000000 de iarzi1. „Pe măsură ce industria bumbacului, observă Marx, devenea o ramură de importanţă vitală pentru întreg edificiul social al Marii Britanii, Indiile Orientale deveneau o piaţă de importanţă vitală pentru 'industria bumbacului din Marea Britanie” 2.

În acelaşi timp, de pildă între 1814 şi 1835, importurile de textile indiene în Anglia au scăzut de patru ori. Efectele sociale ale acestei răsturnări totale a sensului circuitului comercial anglo-indian au fost din cele mai grave.

Meşteşugurile indiene au fost ruinate complet, în câteva decenii. Oraşe întregi cunosc un proces de (decădere. Dacca3, de exemplu, având la sfârşitul secolului al XVIII-<lea 150000 de locuitori îşi un excepţional irenume pentru măiestria ţesătorilor ei, ajunge până pe la 1840 la vreo 20000 de locuitori, iar meseriile aproape nu se mai practicau. India a fost împiedicată a se dezvolta armonic în economia ei. Perspectivele industriale, întemeiate pe solide tradiţii, i-au fost retezate. Concurenţa indusitiriei engleze a fixat pentru multă vreme caracterul agrar al Indiei, care a mers agraviându^se: dacă pe la 1850 în agricultură erau ocupaţi 55% din locuitorii marii pcsninsule, în ajunul celui de-al doilea război mondial pro-porţia lor crescuse lla 74% 4. Dată (fiind slaba dezvoltare, în

K a r 1 Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, p, ti delta Gangelui (Pakistanul de Est). 4 N e li r u, op. Cit., p. 328.

iubiţi, a forţelor de producţie ^i fenomenul suprapopulării iii<>r regiuni, această ruină a i in. vniitiaistrofice, asemănătoare eu a. unKm de foamete, „PăuI era înălbit de oasele ţesătorilor utfl li 1834!

Dul Benirinck, guvernatorul general al Indici.

Întreg procesul n-a fost o simplă urm prin nţă a unei industrii cu o bază tehnică inf< lui i unuia ajunse la un grad înalt de m i ieftinătate a produselor ei. Dominaţia politii

1 accelerat efectele liberei concurenţe – „liberă” numai

Ic, fiindcă ţesăturile de bumbac manufactura ic în Indii ui în Anglia o vamă de 30% „ad valorem”, pe loi le era fixată în India o taxă de intrare <l<- nu „(i '. Industria engleză a (bumbacului, sprijinită pe i viul debuşeu care era India, s-a născut şi s-a dezvoltat rificarea industriei indiene. Dacă India ar fi fost in-lulntitii, oa şi-ar fi putut salva industria de la pieire, prin i act lioniste.

Ii cu India a cunoscut însă curând o serie de difiIV măsură ce industria Angliei devenea tot mai dei ilc piaţa Indiei, industriaşii englezi şi-au dat seama

11>iIiitrttea de a inunda la infinit o ţară cu produsele aceasta să aibă de oferit îin schimb alte produse.

I>ui|u vrea industriei indiene s-au înregistrat momente de desfacere a piroduseloir textile engleze în India, din I Miipr. ipirodiincţiei relative de mărfuri pentru această piaţă mi|>lii în 1845). Faptul era determinat de slaba putere de i mu, i maselor indiene. În vreme ce, de pildă, în ludul' >i. Klontale şi America Latină, ţări de asemenea cu un i/nt, valoarea anuală a consumului de mărfuri i|> Ac Jocuitor era între 5 şi 14 şilingi, în India valonei im am consum era de numai 9 penioe 2. Între 1846 şi 1850, comerţd Ajigliei cu India a scăzut, şi la export şi la import, cu 3-7B/”.

Industriaşii englezi, vărând îmceputuJ acestui regres comercial, au pledat pentru remedierea lui prin măsuri de dezvoltare a forţelor de producţie în India, care să ridice capacitatea de

        * în sistemul monetar englez, actualmente pe punctul de a fi înlocuit cu cel zecimal, 1 liră sterlină = 20 şilingi; 1 şiling =12 pence.

Consum şi de plată din partea acesteia. Obiectivul lor direot era creşterea producţiei de bumbac. Dar atât acest plan, cât şi alte investiţii în India s-au lovit de impedimente din partea administraţiei companiei, apărând interesele rutinare ale vechii oligarhii comerciale. „India, constată Marx, a ajuns o arenă de luptă între capitalul industrial, de o parte, şi plutocratic şi oligarhie, de cealaltă parte. Conştienţi de influenţa lor crescândă în Ainglia, fabricanţii cer acum suprimarea acestor forţe, ostile lor, în India, distrugerea întregului aparat vechi de guvernare a Indiei şi lichidarea definitivă a Companiei Indiilor Orientale” l. Acesta era fondul împrejurărilor în care s-a votat în 1853 ultima prelungire a cartei companiei, stabilindu-se o serie de condiţii în care, îtatr-adevăr, ea „nu mai fiinţează decâit cu numele şi numai în măsura în oare este tolerată” 2.

Un autor recent constată că, deşi confuză la suprafaţă, politica britanică în India s-a mişcait constant în direcţia impusă de dezvoltarea economiei engleze. Revoluţia industrială şi răsturnarea provocată de ea în balanţa comercială dintre Anglia şi India au determinat o schimbare a scopului dominaţiei britanice: în loc de a-şi propune doar asigurarea venitului pe urma unei avalanşe de impozite, puterea engleză va urmări, în prima jumătate a secolului al XIX4ea, crearea condiţiilor necesare pentru cucerirea vastei pieţe indiene de către industria britanică. De aci un nou reviriment agresiv şi expan-oare s-a soldat cu completa cucerire a Indiei, de aci masiva acţiune de „asimilare”, prin introducerea forţată a legilor, instituţiilor şi normelor de viaţă ale societăţii occidentale, întreprinsă sub stindardul „liberalismului” şi al „misiunii civilizatoare” a Angliei, căreia Macaulay i-a dat o abilă şi chiar patetică motivare, într-un faimos discurs rostit în Camera Comunelor, la 10 iulie 18333.

Comerţul anglo-indiam a suferit fluctuaţii şi privit sub aspectul mijloacelor de plăţi pe care el le reclama. Până la 1825, mijlocul legal de plată în India era aurul. În acest an s-a adoptat o lege care fixa argintul drept etalon exclusiv. Totuşi, dat i r 1 Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, a. Im m, Guvernarea Indiei, în Opere, voi. 9, p. 190. Toi e s, op. Cit., p. XIII; George Bcnnett, The Concept „/Empin Burke to Attltt, 1774-1947, Londra, [1953], pp. 71-75.

Fiind că pe piaţa mondială cursul. un ulm faţă dl al. umilitului, compania a continua! pi chiti a p ie aurul ca mijloc de plată, pinii după i rea zăcămintelor aurifere din California perspectiva devalorizării aurului, iapi oare a <l< ti raninat să revină brusc la etalonul argint. Cursul argintului bl India era mai ridicat decât în alte ţări, el fiind, aici, mijloi li ii de plată. Aceasta i-a făcut pe comercianţii en st metal îm scopuri speculative, realizând totod ture a posibilităţilor de cumpărare pe piaţa indiană. Nu-in. ii din portul Southampton s-a exportat în India, îl argint în valoare de 21000000 de lire sterline, în ii i i ure o cantitate foante mare a mai fost exponat. i difl ftllr i >i i ni i '.

Efectele sociale ale comerţului englez. Proprietatea funciară

Pânl Ifl începutul veacului al XlX-lea, cu toate schimbările politiei prin care a trecut în milenara ei istorie, relaţiile din India au rămas relativ stabile. Unitatea de bază indiene o formau comunităţile familiale, unităţi,. i puteau satisface singure cerinţele, datorită i. I' 11111 lor a industriei casnice – torsul şi ţesutul ni. inn.il odele manuale de cultivare a pământului.

        „Războiul iu. iiiii.il de ţesut şi roata de tors – spune Marx – unei armate uriaşe de torcători şi ţesători, iruicturii societăţii indiene” 2.

Comerţului anglo-indian, la: Karl Marx şi Friedrich Engfll, A treia cronică internaţională, în Opere, voi. 7, Editura Politi I'>60, p. 461; Karl Marx, Pauperismul ji libertatea comerţului. Crix” comercială în perspectivă, în Opere, voi. 8, Editura Politica, Bui uri |”i "„>0, PP- 395-396; Stăpânirea britanică în Inân Opere, voi. 9, p. 138; Compania Iltdiilor Orientale, în Opere, voi. 9, pp, 162-164; [Criza financiară din Europa.

— Din istoria circulaţiei I; inilor], în Opere, voi. 12, p. 71; D e m a n g e o n, op. Cit., pp. 13, 230-231; N e h r u, op. Cit., pp. 327-328; Jacques Arnault, Proctsul colonialismului, Bucureşti, 1960, p. 73 (citând pe H. H. Wil-”o n, Story of British Industry).

Karl Marx, Stăpânirea britanică în India, în Opere, voi. 9, B 138.

Nimicirea, prin concurenţa industriei engleze, a industriei indiene de tip casnic, manual, a distrus legătura tradiţională dintre agricultură şi producţia meşteşugărească, ducând la destrămarea şi dispariţia acestor vechi relaţii sociale de tip comunitar, cu. excepţia anumitor regiuni (în sudul peninsulei şi în nord, în Kaşmir), unde agricultura bazată pe irigaţii, în funcţie de periodicitatea musonilor şi de debitul nurilor hima-layene, a impus menţinerea comunităţilor săteşti.

Destrămarea comunităţii familiale hinduse a însemnat cea maii mare şi singura revoluţie socială prin care a trecut Asia, până la mijlocul veacului al XlX-lea. „Provocând o revoluţie socială în Hisndustan, Anglia a fost călăuzită de cele mai josnice scopuri şi a dat dovadă de obtuzitate în maniera în care şi le-a realizat. Dar nu aceasta importă. Problema este de a şti dacă omenirea îşi poate îndeplini menirea fără o revoluţionare fundamentală a condiţiilor sociale din Asia. Dacă nu, atunci, cu toate crimele pe care le-a săvârşit, Anglia a fost unealta inconştientă a istoriei, atunci când a provocat această revoluţie” '.

Destrămarea vechilor relaţii sociale a fost grăbită de asemenea prin engleze pe tărâmul dreptului de proprietate, cum fusese aceea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin care s-au pus bazele marii proprietăţi funciare a zamin-dariioE, în Bengal. Către mijlocul secolului aii XlX-lea, aceasta era deja într-un declin accentuat. Negustori speculanţi, favorizaţi de Compania Indiilor, puseseră mâna pe o bună parte a moşiilor din Bengal, exploatându-le prin intermediul unui soi dejnari arendaşi ereditari, creaţi de ei, numiţi patnidari şi sub-pafinidari. Asupra ţăranului indian apăsa deci o nouă ierarhie socială, în ale cărei elemente de legătură se împleteau puternic rămăşiţele feudale cu metodele de exploatare capitalistă.

În prezidenţiile Bombay şi Madras, deci în vestul şi sudul peninsulei, administraţia companiei a încurajat dezvoltarea altui-tip de proprietate. Edificată asupra insuficienţelor sistemului marii proprietăţi (zamiinida>rat) ul) din Bengal, atât în pri-rinţl. r, ii mi rării strângerii impozitelor cât şi a dezvoltării pro-ducţiei agricole, compania a cedat sugestiilor unor funcţionari indieni mai clarvăzători, care au sfătuit-o să favorizeze soarta mu ului cultivator – rayat-ul – mai apt a deveni proprieI tar şi mai cointeresat în producţie. Dupii sie două prezidenţii amintite a început a se de nitul sistem rayatwari; (c)1 consta în declararea t&rwuluii CI proprietar al lotului pe care-1 muncea şi răspunzând personal de umpoziiDul funciar după proprietatea sa 1.

Zamindarii şi rayatwarii, mari proprietari

         (ori independenţi, au format două clase de i în mijlocul unei societăţi până atunci organizate pe I nu uitare sau ierarhic-icondiţionate. Este rezultatul marii Iuţii agrare” petrecuse în India în secolul al XIX-K i

Şi sistemul rayatwari, introdus nu în interesul ţăranului ci doar ca formulă mai eficientă în strângerea ini, degenertat repede. Pe de o parte, rayaţii înşişi au ajum (Xiplio; iiteze pe cultivatorii fără pământ şi fără niciun dd moscut prin lege. Pe de altă pante, impozitele plătite de ii, toarte ridicate şi recalculate des în funcţie de recolti. Mulau în fapt poziţia sa legală de mic proprietar, făcându-il un detontor, în stare de semişerbie, faţă de administraţia com-I >.1111< -1 Dacă zamindairatul a fost o parodie a laindlordismului „ i; I < sistemul rayatwari a fosit – o spune to, t Marx – o parod istamuiui francez de propriecate ţărănească. La rânIiil său, chiar un politician englez era obligat să recunoască, pe l. i mijlocul veacului trecut, că, sub administraţia engleză, i lonne de proprietate funciară existente în India – nul. ii. imiJ, rayaitwari şi comunităţile săteşti – au devenit t”i atiâve. i lonme de exploatare fiscală în folosul oompaaiei 2.

Administraţia Indiei

Structura sclavagistă sau feudală despotică a statelor asia tice a WXpmtW din cele mai vechi timpuri activităţii admi nistrative ii numai trei preocupări: finanţele, adică

        * Despre proprietatea funciarS şl revoluţia agrară în India: K a r 1 Marx, Reformele lui Charles Wood în Indiile Orientale, în Opere, voi. 9, p. 132; Stăpânirea britanică în India, în Opere, voi. 9, pp. 138- 141; India, în Opere, voi. 9, pp. 227-228; [Proclamaţia lui Canning şi problema proprietăţii funciare în India], în Opere, voi. 12, pp. 486- 488; M o r a z e, op. Cit., pp. 188-189.

Departamentul specializat în exploatarea propriului popor; războiul, departamentul însărcinat cu jefuirea altor popoare, şi lucrările publice, activitate indispensabilă pentru civilizaţiile asiatice, a căror agricultură din bazinul marilor râuri pretindea amenajări pentru irigaţii pe scară întinsă, realizabile numai prin coordonarea lor de către stat.

Englezii, consecvenţi cu metoda substituirii administraţiei lor în formele calei vechi, au preluat preocuparea pentru finanţe şi război, dar au neglijat lucrările publice, fapit care a dus – după ruina meşteşugurilor – şi la o degradare a agriculturii.

Din venitul total net pe care administraţia companiei îl realiza în India, ea cheltuia peste 80% pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor, pentru plata dividendelor acţionarilor şi a dobânzilor datoriei publice. In schimb, din acest venit, cifrat pe la 1850 în jurul sumei de 20 milioane de lire sterline, enau afectate lucrărilor publice în medie cam 1-2%. În unii ani, dividendele acţionarilor erau de patru ori mai mari dci îi suma destinată efectuării unor lucrări publice.

         (u o asemenea administraţie, care „a cultivat despotismul european pe terenul celui asiatic”, fiind preocupată numai de area stoarcerii bogăţiilor Indiei şi de asigurarea aces-i'i. i, e explicabil faptul că bugetul guvernului Indiei prezintă un deficit anuail cronic, iar datoria publică, grevând poporul mdian, a crescut între 1805 şi 1850 de la 25 la 47 milioane ilc lire sterline x.

Exploatarea fiscală se baza în primul rând pe impozitul funciar, reprezentând 3/5 din totalul venitului net al guvernului Indiei. Opiul şi sarea erau apoi, în ordine, impozitele cele mai productive, aducând, împreună cu pământul, 85% din încasări. Cu toate că suma nominală a impozitelor revenea, pe cap de locuitor, la mai puţin decât în ţările europene, ea era suficient de mare pentru a constitui o dificultate, în condiţiile nivelului de viaţă extrem de scăzut al poporului indian. De altIcil, în afara impozitelor propriu-zise, el era exploatat i r 1 M a r x, Stăpânirea britanică în India, în Opere, voi. 9, pp I 16 I 18. Reformele lui Charles Wood în Indiile Orientale, în Opere, vnl i |i, 134; Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, p. 164; Indit, In < >l>cre, voi. 9, p. 226; [Veniturile englezilor din India], în Optrt, rol I.1, pp. 283-286; [Impozitele din India], în Opere, voi. 12, PP. 5 printr-o sumă de metode indirecte, cura era de pildă mono polul companiei asupra sării şi specula l difi riţi i la vânzarea ei, care făcea ca indianul să plăiti ilocuri a articol de 30-36 de ori mai scump dedft în A

Administrarea Indiei păstra ficţiunea recunoajti rii IUI taţii eminente a urmaşului Marilor Moguli, ou reşedinţa la

Deliii. Din 1835, în Bengal acest artificiu a încetai mia guvernând provincia în chip suveran2. Pe o treaptă imediat inferioară, englezii au păstrat suveranitatea principâloi indieni asupra statelor lor, căutând chiar să-i atragă. - să l.u. i din < > nu element de sprijin al dominaţiei străine în India, în mare parte le-a reuşit.

Pe la mijlocul secolului trecut, statale principilor va Angliei prin 'intermediul companiei 'Cuprindeau un teritoriu de I S'OO 000 km2, cu o populaţie de aproximativ 53000000 d locuitori. Pentru a asigura permanenţa dominaţiei principi->i i totodată colaborarea cu aceştia, care îi scutea de o obligaţii administrative, englezii au îngăduit, de pe l. i începutul secolului aii XlX-lea, desemnarea unui moşteni-ioi prin adopţiune, în statele a căror dinastie locală era pe cale i mviimge8. De asemenea, multor (principi li se plăteau iloi ate din veniturile realizate în India. Ele se ridicau, Li aproape 2,5 milioane lire sterline. În schimb, [>i trebuiau să plătească un tribut, reprezentat fie <!

I numerar, fie de întreţinerea trupelor engleze, fie, i >, i rea şi întreţinerea unor detaşamente militare propria, puie la dispoziţia englezilor. Ei nu aveau dreptul la n 11. i, j „.11.111 f statului lor, la relaţii diplomatice de sine stătă toare ţi nu puteau rezolva conflictele cu alte state fără a face ape] l. i mii i i arbitrajul guvernatorului general englez.

K.i|xh-iiii ile bl HMidice cu Compania Indiilor erau nuanţate tn Opere, rol. 9. P 134 | India, în Opere, voi. 9, pp. 226-229; {Impozitele în India], n <„/”„'. Voi. 12, pp. 517-521.

Pouthas, op. Cit., p. 311. In 1827, compania proclamase încetarea calităţii ei de vicar a Marelui Mogul. G. Mondaini, La colo-nisation anglaise, II, Paris, 1920, p. 24.

I vă, iar altora le era refuzat, ceea ce putea implica anexarea lor, la Itincerea dinastiei, cum s-a întâmplat de pildă cu statul Nagpur, în 1853. I f, I' o u t h a s, op. Cit., p. 312.

Prin clauzele diverselor tratate îin temeiul cărora intraseră fie în „alianţă”, fie sub protectoratul britanic.

Din jurul anilor 1820-1830, (lărgirea continuă a posesiunilor engleze administrate direct ide Compania Indiilor a pus problema necesităţii ide a antrena şi pe indigeni în administraţia publică. Um 'guvernator provincial englez exprima, în legătură cu aceasta, părerea că: „Indigenii sunt, în general, mai buni contabili, mai (răbdători, mai muncitori, mai bine informaţi despre starea ţării, moravurile şi obiceiurile locuitorilor” *.

Rezultă, aşadar, ide ia bun iânceput, că numai interesele administraţiei engleze au determinat promovarea indienilor în funcţii publice, deocamdată numai în cele inferioare. Dar, fie şi în aceste limite, apelul la funcţionari indieni deschidea o altă problemă: crearea uiruui sistem de iinvăţănrânt modern, o dată cu alte reforme mai mărunte, în spirit european, care contraveneau pentru prima oară principiului adoptat tacit de dominaţia engleză în India – menţinerea poporului în înapoiere culturali, sub pretextul respectului pentru tradiţiile şi instituţiile sade religioase.

Deşi, încă multă vreme după adoptarea acestei noi linii, ie engleze influente continuau să afirme că educarea indienilor va duce la ruina politică a Angliei, necesitatea pracim. i; i a spus cuvântul. Din 1818 apare la Calcutta, în limba liv. i, primul ziar indian. Istoricul Macaulay, la un moment „l. ii membru al consiliului iguvernatonului general al Indiei, a întocmit un raport în care susţinea cu ardoare înfiinţarea unor colegii de tip european pentru indieni. „Susţinem cu banii publici – scria el, referindu-se la vechiul sistem şcolar din India – doctrine medicale pe care le-ar ridiculiza potcovarii noştri; o astronomie care ar face să izbucnească în râs o şcoală engleză pentru fetiţe; o istorie plină de regi înalţi de trei sute de picioare şi de domnii de câte 3000 de ani; o geografie făcută din mări de melasă şi de unt” 2.

K.iportul său, din perioada guvernării lordului Bentinck (I 828-1835), şi el uin adept aii reformelor pentru India, a avut t. i uz ii, h. H introducerea limbii engleze în şcolile indigene, la 1835, i.ir ulterior înfiinţarea de şcoli europene, mai întâi de

I > I ni i ii g con, op. Cit., p. 233.

        < (o r g e s W c i 11, L'iveil da nationalitts et le mouvement -1848), p. 474.

câtire misionari, iar cu timpul chiar d in. Începând ou anul 1834, numărul cărţilor ei în trece de mii de ori pe al celor arabe ii santi i iti ' poet de limbă bengali, Sudan Batta, debut* din Byran şi scrie o epopee după (modelul] llittdti ' inii<- cutta, Bombay şi Madras.

S-a ivit în această perioadă, în intelectualitatea inul um curent care preconiza emanciparea poporului pun uimi larea culturii occidentale. Promotorul său a fost Ram Mohan Roy (1772-1833). Mişcarea iniţiată de el are meritul dfl fi ridicat împotriva imobilismului social şi intelectual, de Fa< tură feudală, permanentizat de spiritul religios fcrtgu”t-con vator 2. Ea nu a reprezentat însă calea cea mai justă a dezvol tării unor concepţii noi în societatea indiană, coaniportâinl j i de abandonare a tradiţiilor sănătoase ale culturii proprii, în condiţiile efortului britanic ide a crea o pătură funcţionărească indiană, auxiliară a sistemului de menţinere a dominaţiei engleze, um asemenea curent putea deveni, la rându-i, un mijloc de abatere a poporului de ila idealul irecâştigării independenţei, <lc l. i lupta împotriva asupririi străine.

Tot în perioada deceniilor aii treilea – al şaselea din veacul

CKCUt. a abolit pedeapsa cu biciuirea, s-a suprimat, sub pe deapsa ou moartea, arderea văduvelor pe rugul soţului deIiiii. Orice sacrificii umane, în igeneral; s-a ordonat trimi drepturile de proprietate persoana care abjura roii; enă (îm 1850); în 1855 s-a admis remariajul văduvdoi -

Darii” atunci rămânea în vigoare – şi a rămas până aproape de zilele noastre – legea după care un indian putea fi aruncat şi ţinut în închisoare fără judecată, lege care supunea populaţia Indiei unui statut permanent de stare de asediu.

Începuturile unei politici de reforme culturale au pus la dispoziţia englezilor, treptat, cadrele necesare pentru funcţionărimea inferioară, recrutată dintre indieni. În secolul al

XX-4ea ele vor atinge (în administraţie, poliţie, căi ferate, poştă, telegraf etc.) numărul de 10000000 şi chiar mai mult, ceea ce nu trebuie să impresioneze, ţinând scamă de uriaşa populaţie a Indiei.

Aceste reforme au atras după ele şi începuturile unei mişcări naţionale indiene, de emancipare culturală şi economică, de ameliorare a situaţiei Indiei de sub dominaţia engleză. Pornită de cercuri restrânse ale burgheziei din marile oraşe, ea reprezintă punctele de plecare ale unei linii reformiste, cel puţin momentan, în lupta indienilor împotriva stăpânirii Angliei. Nu era singura formă de luptă, în aceşti ani premergători marii răscoale din 1857. Ea marchează însă un moment ce nu poate fi neglijat: intrarea burgheziei indiene în arena luptei politice, legale, organizate.

În 1851, la Calcutta, un grup de persoane, indieni dintre elementele înstărite ale oraşului, au pus bazele „Asociaţiei ie”, militând pentru ameliorarea condiţiei indieni lor i reforme administrative, în scopul realizării unei

Lri mai raţionale şi eficiente. Aceleaşi obiective, precum

        ! clniiterea indienilor în funcţii publice mai numeroase şi unţarea câte unei universităţi în fiecare rezidenţă, erau urmă-de asociaţia similară, fondată la Bombay în 1852. Acti-icestora era sprijinită şi de cercurile reformiste din Anglia, grupate din 1853 în „Societatea pentru reforme în India” (printre membrii săi numărându-se liderul liberal mancheste-rian John Bright). Se mai poate remarca şi faptul că la 1855 s-a înfiinţat prima firmă comerciala indiană în Anglia. Unul dintre societari, Dadabhai Naoroji, debutase pe plan politic participând la înfiinţarea asociaţiei anglo-indiene din Bombay şi venise apoi în Anglia anume pentru a lucra în interesul emancipării Indiei, stabilindu-şi legături printre oamenii de afaceri din industria bumbacului1.

        ' Mary Cumpston, Some early Indian Naţionalist* and their ihc British Parliament, 1851-1906, în „EHR”, 1961, nr. 299, pentru administraţia Indiei în această perioadă: Karl Marx, Probltma lndiilor Orientale, în Opere, voi. 9, pp. 210-212; Weill, „'/' „ pp. 473-474; Pouthas, op. Cit., pp. 313-314; Deman- pp. 233-235; N c h r u, op. Cit., pp. 348-350.

Cucerirea completă a Indici, pânS l. i IS50

Până la mijlocul secolului al XIX i ii rea completă a Indiei de către englezi. Ea a d# ui timp sub forma războaielor de cucerire în direcţii fi lor naturale1 – lanţul Himalaya, fluviul [ndut MU prin felurite eonstrângeri şi tratative, avâaid ca rezultat alipi noi state indiene la domeniul britanic. Pe prima făşuirat o vastă acţiune de „încercuire” a statelor indieni noi posesiuni engleze, bastioane de apărare de-a Lungul fron tierelor naturale. Până şi înspre mare, statale din [india excepţia a două – Sind şi Gudjarat – erau înconjurate de teritorii aflate sub control britanic direct. Calea a doua.1 fost folosită cu precădere pentru ca, exploatând clauzele anumitor tratate, sau dificultăţile financiare ale unor principi, să în poreze teritoriul diferitelor state în domeniul britanic, 01 i le aducă într-o dependenţă mai strânsă faţă de acesta.

Pirin ad doilea deceniu al secolului al XlX-lea, guvernatorul general, lordul Moira, mai târziu marchiz de Hastings, a în-i hi iile de munteni din Nepal, încheind cu ele un tratat de subordonare, însă >respectându-le independenţa. Între 181751 IS23, printr-o ailtă victorie, urmată de tratate cu principii, i dominaţia engleză în Radjputana şi impuse suze-1.mu. ih-i Angliei asupra ultimelor stătuleţe ale principilor ma-raţi, im ir I „30 şi 1843, intervenţia în mai multe principate v.is. ilc (Maisur, Gwalior) le aduse pe acestea sub un şi mai strâns. În 1843 a ifost cotropit Sindul, iar în 1845 -1846, printr-o campanie. înnpotariva războinicului po, po: al il. lnlor, a fost ocupat şi anexat Pendjabul, în nordul Indiei, pânî La Irontiera cu Afganistanul. În 1848, sikhii răsculai. i, dai după un an au fost înfrânţi şi Pendjabul subjugat dcliiniiv. Principatele Nagpur, Berar şi Aud fură xate în 1853-1856, luându-se ca pretext dificultăţi oreate de succesiunea principatelor sau de proasta administraţie internă a acestora. Ultimele cuceriri engleze în India, de după anexarea Sindului, totalizau 432000 kmcu aproape 8600000 de locuitori, „…începând din 1849, spune Marx, fiinţează marele imperiu anglo-indian unitar” l.

ALTE CUCERIRI ÎN ASIA

Războaiele cu Afganistanul şi Persia în parte, expansiunea britanică îm Asia pâmă pe la mijlocul secolului al XlX-lea a fost dictată ide considerentul strategic al protejării graniţelor Indiei. Deşi relativ bine consolidate după cucerirea Sindului şi Pendjiabului, punctul lor nevralgic xămânea nord-vestul, unde Anglia continua a se teme de o posibilă invazie, în eventualitatea unui război cu Rusia.

În cadrul intrigilor reciproce anglo-rase pentru influenţă, Londra şi Petarsburgul s-^au amestecat iân succesiunea la tronul, i au încheiat, în 1834, un acord garantiind indepen-denţa acestei ţări2. Compromis diplomatic prin care Anglia. Se asigure împotriva transfonmăriii Persiei într-o bază. De acţiune în direcţia Indiei. Îm anul următor, 1835, manevra Iu reluată în Afganistan, prin trimiterea căpitanului Alexan-der Bunnes ca ambasador la şahul Dost Mohamed, pentru a-i projpune o. alianţă, însă fără ca Anglia să ofere vreuin angajament precis3. În 1837, izbucnind un conflict între afgani şi persani, ultimii asediară oraşul Herat, important nod rutier între Asia centrală, Persia şi India. Sub presiunea evenimentelor. Afganistanul a acceptat propunerile de alianţă ale unor emisari truşi.

Englezii îl rechemară atunci pe Burnes de la Kabul, pregătiră detronarea lui Dost Mohamed prin pretendentul Shujah ir] Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, p. [60; Problema Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, pp. 209-210; fi Ml.</cit., pp. 472-473; Pouţhas, op. Cit., pp. 311-313;

Dem n, op. Cit., p. 43; Dupuis, op. Cit., pp. 234-238.

Doulatshahi, op. Cit., pp. 15, 18.

R.i i. i după ce în 1834 sprijinise un atac armat împotriva lui Don Mohamed, din partea pretendentului la tron Shujah, care însă x i. - n ii m i' otativa sa. CHBE, II, p. 573.

Şi trimiseră pe de altă parte un corp u îm Golful

Persie, obligâindu-1 pe şahul Iranului. i ridi ni Herat^ului şi să semneze, la Teheran, un tr. iut comercial de avan tajos pentru el, care întărea influenţa engl,< îm Pi i La '. În 1839, în cadrul aceluiaşi obiectiv strategic frontierei de nord şi vest a Indiei – Angli, i ini heie un comercial cu imamul de Mascat, obligă pe emirul Sandului li < cedeze Karaoi şi ocupă prin luptă cu sultanul local portul Aii. N. Din sudul Arabiei. În 1840 fu impusă şefilor somali, di coasta africană a Golfului Aden, obligaţia de a nu închei. i l tate cu alte puteri, fără a informa în prealabil autorităţile vn gleze2. Marea Arabiei, care scaldă coasta de vest a Indiei, înconjura astfel de baze britanice.

Cea mai importantă operaţie îm cadrul acestui plan trebuia să fie supunerea Afganistanului, împotriva căruia englezii începuseră în februarie 1839 o campanie militară. In august, ei ocupară Kabul şi instalară pe tron pe pretendentul Shujah, sub supravegherea unui agent (britanic. În octombrie 1840, $ahul Dost Mohamed s-a predat englezilor, care l-au internat îm India.

        |VnÂihI şi mai departe firele dominaţiei în Orientul Apro piat, Anglia se amestecă în 1840 în conflictul dintre Turcia şi

Egipt, CX upă insullele Bahsrein din Golful Persie şi, ajutând dii iii ti, sili Egiptul să capituleze. E unul din episoadele

        ] >K.i i iontale în veacul al XlX-lea. Drept urmare a ajutorului i< ordat, Anglia dobâmdi de la Imperiul otoman, în 1841, anţia îm kiderii strâmtarilor Bosfor şi Diardanele pentru vasele de răaboi ale tuturor ţărilor, anulâmd astfel favoarea obţinută de Kii.i. i ou qpt ani înainte3, de a avea, în caz de nevoie, liberă trei ere pentru vasele sale, spre Mediterana.

În scurt timp însă, planurile engleze în Afganistan primiră o puternică lovitură. La 2 noiembrie 1841 izbucni o răscoală generală a tribun loi afgane, care se sfârşi cu un veritabil de-

        ! Thomas E. Marston, Britain's Imperial Role în the Red Sea Arect, 1800-1878, Hamdcn Conn., [1961], pp. 62-73. In 1855 va fi din nou ocupată insuliţa Perim, din smmtoarea Bab el Mandeb. Cf. D e m a n g e o n, op. Cit., p. 44. Alte lucrări (H a r d y, op. Cit., p. 232) Jau data 1858.

Zastru britanic. Armata engleză de ocupaţie trebui să capituleze, la 1 ianuarie 1842, plătind o despăgubire de peste 200000 de lire steuline şefilor afgani. şi obligându-se să se retragă din ţară, după ce predase aproape toată artileria şi muniţia, în retragere, această armată de 4500 de ostaşi şi vreo 12000 de oameni, personal auxiliar, a fost complet nimicită de frig, de foame şi de tir alierii triburilor afgane, a căror ură faţă de invadatori şefii lor nu reuşiră să o potolească, spre a-i face să respecte obligaţia de a îngădui retragerea nestingherită a englezilor. Un singur om, un medic, reuşi să scape, întocmai ca în legendele antice despre asemenea dezastre, ajungând în India şi relatând cele întâmplate.

Sub presiunea campaniei de aţâţare a opiniei publice, organizată de cercurile conducătoare engleze, guverna torul general al Indiei, lordul Ellenborough, întreprinse în august 1842 o nouă expediţie împotriva Afganistanului, pentru salvarea, chipurile, a „onoarei naţionale şi a prestigiului armatei britanice”. În septembrie 1842, Kabulul fu cucerit din nou, dar englezii dată decişi să nu mai rişte cele întâmplate în anul pi, dent. În octombrie ei se retraseră, eliberară pe Dost Mo-named şi îi îngăduiră revenirea la tron (Shujah fusese asasinat BJ timpul răscoalei naţionale afgane), recunosoând astfel indeidenţa Afganistanului. Neputând ocupa această ţară, ca acofrontierei de nord a Indiei Anglia anexă, în 1843, l

Conflictele dintre Persia şi Afganistan au servit şi mai târ-ziu Angliei ca pretext de intervenţie în Orientul Mijlociu. În 1856, când persanii au atacat iarăşi Heratul, englezii le-au declarat război, au ocupat insula Charak, din nordul Golfului Persie, au debarcat ila Beinder Bushir şi au înfrânt cu uşurinţă rezistenţa larmatei şahului.

Tratatul ide pace, semnat la 4 martie 1857 ila Paris, impunea Porsiei evacuarea zonei Herat în timp de trei luni de la ratificare şi promitea, cu această condiţie, evacuarea trupelor britanii e din toate posesiunile Persiei2.

        ' Priedrich E n g e 1 s, Afganistanul, în K a r 1 Mar x-F r i e – drich E ngcls, Opere, voi. 14, Editura Politicii Bucureşti, 1963, pp. Wcill, op. Cit., pp. 472-473; CHBE, II, pp. 573-575.

Doulktthahi, op. Cit., pp. 145-148, 155-162, 191.

În amândouă războaiele eu Persia ui folosit şi trupe indiene. Faptul în sine, ca şi ootitribuţiili suplimentare percepute au stâunit nemulţumiri în [ndi*

Frontiera de est a Indiei: Birmuni.i

Dacă războaiele de la frontiera de nord-vest i Indi cal puţin scopul logic al consolidării apărării posesiuniloi gleze din această parte, războaiele purtate împouiv. i Birmi niei nu se pretează la aceeaşi justificare. Dinspre răsărit, [ndia nu era ameninţată de pericolul nici unei invazii. Bengalul despărţit de Birmania printr-o regiune muntoasă, gr< bilă trupelor, iar pe mare superioritatea britanică era atâi dl copleşitoare, încât ar fi fost cu totul ridicolă presupui io Birmaiiia ar fi putut întreprinde ceva contra Indiei, pe ace cale. „Din toate expediţiile militare britanice în Orient – scrie Marx referindu-se la al doilea război – mici una n-a fost întreprinsă pe motive mai puţin întemeiate oa aceea din Birmania” -

Primul război, din 1824-1826, s-a soldat cu anexarea provinciilor Assam, Arrakan şi Tenasserim, irnpumându-se Bir-maniei, prim tratatul de la Yandabo, din 24 februarie 1826, şi o contribuţie de război de 1 milion de lire sterline 3. În schimb, războiul a mărit ou 13 milioane 'de lire datoria publică a Indiei, pe soi oi cil. i căreia a fost el purtat4.

În 1852, sub pretextul lezării drepturilor unor comercianţi englezi,. i început al doilea irăzboi. Pacea încheiată în iunie 1853, i adus Angliei provincia birmană de coastă Pegu şi portul K.nii'oon „. Golful Bengal, la fal cu Marea Arabiei, devenea um Lac britanic.

Pp. 72-73; Fricdrich Iingels, Persia fi China, în Opere, voi. 12, p. 214 Karl Marx, Tratatul cu Persia, în Opere, voi 12, pp. 229-232.

        'Friedrich Engels, Birmania, în Opere, voi. 14, p. 304 şi nota 275; CHBE, IV, p. 559; J o h n V. C a d y, A History of Modern Burma, Ithaca (New York), [1958], pp. 67-68, 73-74.

Continent şi în Anglia, în Opere, voi. 9, p. 302; CHBE, IV, p. 561;

C a d y, op. Cit., pp. 67, 87-89.

Expansiunea engleză, date fiind convenţiile anterioare cu Olanda, m^a mai vizat aproape de loc zona Insulimdei, a acestor Indii insulare dki sud^estu'l Asiei. Totuşi ea a înregistrat în 1841 un mic succes interesant. Un anume James Brooke a abţinut de ia sultanul de Brunei (în nordul insulei Borneo) o concesiune cu drepturi suverane asupra părţii de sud a provinciei Sarawak. El a devenit astfel întemeietorul dinastiei „rajahilor albi” din Sarawak, ce s-au arătat destul de refractari pătrunderii influenţei companiilor capitaliste străine. După ce, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au acceptat protectoratul britanic, „rajahii albi”, îin persoana lui Charles Vyner Brooke, strănepotul întemeietorului dinastiei, vor ceda Angliei principatul lor, în 19461.

În 1846, englezii anexară insula Labuan, de lângă coasta de nord a insulei Bonneo. În felul acesta s-au pus bazele stă-pânirii britanice într-o parte a marii insule, stăpânire completată către sfârşitul secoluikji al XIX-4ea 2.

Războaiele opiumului

Dezvoltarea vertiginoasă a industriei atrăsese de mai demult atenţia negustorilor englezi asupra debuşeului excepţio-ii. iI reprezentat de China, cu populaţia sa imensă. Încercările de i obţine însă din partea împăratului Chinei autorizaţia de a. pătrunde ou mărfurile lor în Imperiul Ceresc se izbiseră de. un invariabil refuz. Cea dintâi interesată în comerţul cu China era, evident, Compania Indiilor. Pe măsură ce dominaţia ei în India se lărgea şi se consolida, pe măsură ce teritoriul tot mai vast stăpânit acolo oferea mai multe resurse, interesul companiei pentru piaţa chineză creştea. Ceea ce ea n-a reuşit să facă pe calea ilegală, a autorizaţiei oficiale din partea statului chinez, a început a practica ilicit.

De pe la 1773, compania a încercat să introducă opiu de oontrabandă în China prin apropierea portului Macao, conpe portughezi, aproape singurii care se ocupau până ' U i ii n s c h w i g, Colonisation britannique. Ocean Paciţique et < i, r. iti Indien, în „Revuc Historique”, an. 85 (1961), tom. CCXXV, if, 5; H a r d y, op. Cit., p. 300. 1 H a r d y op. Cit., p. 300.

Atunci cu vânzarea acestui articol, în Clintii Iţi dcitul <le mo deste.1 Primele încercări n-au porta aviM j ii 1794 însă, 'contrabanda s-a intensificat, de ton. Ea a luat proporţii, încât după doi ani guvernul im rial a introdus pedeapsa bătăii cu nuiele pentru diştii ahinezi de opiu şi expunerea lor In public, CU un jug dl lemn în jurul gâtului.

Compania, din partea ei, a lărgit producţia opiului în India şi la 1798 şi-a instituit monopolul asupra vân/. irn Iul Spre a nu se compromite, compania a interzis, de faranâ, selor sale contrabanda în China, dar în acelaşi timp înch contracte cu vase particulare, care se obligau să introduci în China stupefiantul produs şi iiumizat ide companie.

Cantitatea de opiu strecurată în Imperiul Ceresc; i cretcui în 1800 de zece ori 'faţă de 1773, ilar în 1824 de şaizeci de <>t i. Toate pedepsele guvernului chinez asupra supuşilor săi, to. m-protestele faţă de activitatea negustoriilor străini au irămas fără efect. De la 1824-1837, cantitatea opiului de contrabandă crescu în continuare, de încă trei ori. Alarma guvernului chinez faţă de acest comerţ era provocată mai ales de scurgerea 'necontrolată a argintului din ţară, care începuse a dezorganiza vistieria şi circulaţia monetară. Unul din înalţii demnitari chinezi, arătând considerabilele venituri pe care statul i li încasat din taxele vamale după comerţul cu opiu, propuse legalizarea lui. Propunerea fu respinsă, pe consideâcniiiil i. ii. icterului dăunător al acestui stupefiant. Chinezii se de iiei i. i păşească energic la suprimarea contrabandei şi, în 1 K3*>, nu < omisar imperial sosit la Canton reuşi să confişte şi sa iii. i i ii; i o mare cantitate de lăzi de opiu, pricinuind o pierdere unorciainţilor englezi.

Acest im iden.1 sorvi guvernului Angliei ca pretext pentru a dezlănţui împotriva Chinei primul iră2iboi al opiului. Campania decisiv. i ie desfâţură în anii 1841-1842, terminându-se cu 'ânfrângerea chinezilor şi semnarea tratatului de la Nankin, la 29 august 1842. Prin acest prim tratat inegal impus de o putere europeană Chinei, Anglia îşi însuşi insula Hong Kong, dobândi libertatea comerţului prin cinci porturi chineze cu o taxă vamală de cel mult 5% „ad valorem”, impuse o despăgubire de război şi aşa-zisa „clauză a naţiunii celei mai favorizate” *.

După semnarea tratatului de la Nankin, piaţa chineză a fost asaltată cu mărfuri englezeşti. Volumul comerţului cu China a crescut, valoric, cu peste 75% în 1845, faţă de 1836, ajungându-se repede la suprasaturarea relativă a pieţei chineze şi la o stagnare, sau chiar regres al exporturilor. Pe de altă parte, perturbaţiiile financiare provocate în China de lipsa tot mai acută a argintului, folosit pentru plata (mărfurilor străine, precum şi ruinarea meşteşugarilor chinezi, prin concurenţa textilelor engleze şi ale altor ţări2 au dat loc la. tulburări sociale care au culminat cu marea răscoală a taipi-nilor 3, dintre 1850-1864.

În timpul acestei răscoale, care a paralizat în mare măsură autoritatea guvernului imperial din Pekin, englezii au declanşat al doilea război al opiului (1856-1858), la capătul căruia atât Anglia, cât şi Eranţa, Rusia şi Statele Unite au încheiat l, i Tieintsin noi acorduri, obligând China să le des-iuporturi, să admită la Pekin reprezentanţe diplo-in. iinipormanente şi sa permită străinilor liberă circulaţie prin fără şi dreptul de navigaţie pe căile fluviale chineze4.

În 1859-1860, al treilea război, purtat împreună cu Franţa – în cursul căruia a fost ocupat Pekinul şi jefuit l'il. iinl de vară imperial, una din capodoperele arhitecturii chineze, adăpostind comori de artă – a lărgit şi mai mult posibilităţile comerţului pe baze inegale cu China. În schimb, englezii au sprijinit guvernul imperial în acţiunea de înăbuşire a răscoalei taipinilor. În perioada următoare, penetraţia străină în China şi împărţirea ei în zone de influenţă se vor baza tot mai mult pe conlucrarea cu clasa dominantă şi guvernul imperial chinez. Acestea, incapabile a-şi menţine puterea, în pnjii l>i ii. I iţele Unite, Olanda, Franţa şi Rusia au impus şi ele Chinei, în i ratate comerciale asemănătoare cu cel de ia Nankin. I Pin Tien Kuo = Regatul Ceresc al Marii Păci. Aşa au numit icefti răsculaţi statul întemeiat de ei, cu centrul Ia Nankin.

Condiţiile creşterii nemulţumirilor popul ţârii de apoiere a Chinei, care se răsfAngeau Lbii Lunea apatului de stat, vor încerca, pentru irijinul puterilor străine, prin concesii dui li rea economică şi politică a ţării K

EMISFERA DE VEST

America Latină şi Indiile Apusene

Marele eveniment politic ce caracterizează istoria sferei de vest în prima jumătate a veacului al XIX-4ea a Foii eliberarea coloniilor spaniole şi portugheze, constituirea ilistate independente în întreaga Americă Latină. Prăbuşi, completă a colonialismului hispano-portughez în această parte a lumii a prilejuit Angliei o lărgire a debuşeurilor sale comerciale pe piaţa noilor state independente. Acesta a fost şi motivul pentru care Anglia a acordat sprijin diplomatic mişcării de eliberare din America Latină, opunâindu^se proiectelor de intervenţie contrarevoluţionară ale Spaniei şi marilor puteri reacţionare, grupate în aşa-inumita Sfântă Alianţă. Ailin îiul li cunoştinţa Camerei Comunelor, în ianuarie 1825, n'uşteren oficială din partea guvernului ibritanic a Mexicului, Columbiei şi Argentinei, ministrul de externe George Canming dei Iară cu emfază: „Am chemat la existenţă Lumea Nouă, pentru a restabili echilibrul celei Vechi” 2.

Independenţa fostelor coloniii spaniole şi portugheze, libertatea comerţului cu inoile state, au desfiinţat dintr-o dată comerţul de contrabandă ce înflorase iân Antilele engleze, atâta vreme cât America Latină era supusă monopolului comercial hispano-portughez. Drept urmare, în 1822 fu abolit, ca inutil, statutul porturilor „libere” din Antile 1.

Împrejurările acestea au mai adăugat un motiv la decadenţa accentuată a coloniilor engleze din Antile. Ele devin posesiuni de importanţă secundară, din cauza acaparării de către Anglia a altor colonii, cu perspective infinit mai largi de dezvoltare economică. Sunt grav 'lovite de scăderea continuă a preţului zahărului pe piaţa mondială, afectat de creşterea producţiei de zahăr din sfeclă, ce îşi crease o bază în Europa, în timpul blocadei continentale napoleoniene. Scăderea preţului zahărului a fost marcată de o criză extrem de severă, în anii 1830-1831. Importurile de zahăr din Indiile de Vest au scăzut considerabil după 1830, mai ales în anii 1842-18452. Aşannumkul „Sugar Duties Act” (Legea taxelor asupra zahărului) a stabilit tarife egale ide import între za-lunil. idus în Anglia din Cuba sau Brazilia şi cel din Indiile l<- Vest. Legea a precipitat declinul plantaţiilor, obligând pe proprietari la încercări de ireconversiune a acestora spre noi ii uluiri: cafea, cacao, bumbac3. A survenit, în aceeaşi perioada, legea de aboilire a (sclavajului în coloniile engleze,.mc, deşi alcătuită cu toate menajamentele posibile pentru marii plantatori, a pricinuit totuşi anumite dificultăţi economice, în anii ide tranziţie spre statornicirea relaţiilor de muncă salariată.

Desfiinţarea sclavajului s-a aplicat în Indiile Occidentale cu data de 1 august 1834; conform prevederilor legii, foştii sclavi au fost trecuţi în statutul aşa-zisului sistem de „ucenicie” (apprenticeship). Timp de 6 ani după eliberare 4, sclavii ocupaţi în agricultură erau obligaţi să presteze foştilor stă-pâiii 45 de ore de muncă pe săptămână, numai pentru mâncare, I [ist inc”, an. 85 (1961), tom. CCXXVI, p. 485.

        < Ulii, II, p. 483 et passim.

I i în a 1, op. Cit., p. 58.

        ' IVntru sclavii din alte munci dccât agricultura termenul era de I nu îmbrăcăminte, casă îşi asistenţă mali”.il. i ' In rostui] timpufcii, erau liberi să se angajeze ca salariaţi2. RUi dreptuil să-şi scurteze perioada de „ucenicie”, dacă plât iu untioipal o lumă fixată ca răscumpărare a libertăţii eoni plenRefu ui | celor 45 de ore de muncă gratuită îi ficea pasibili de pe deapsa cu biciuirea, pronunţată însă de ma im <le proprietari.

Poate cel mai important rol al sistemului fost de a ajuta pe plantatori să fixeze salarii cât mai care, prin uzanţă, timp de 4-6 ani, aveau să imn diţie. Intr-adevăir, câtă vreme ei aveau asigurat acul minimum de 45 ore muncă gratuită săptămânal, îşi puteau perrniti ofere salarii foarte scăzute. În Jamaica, plantatorii au < negrilor 1 şiling, până la 1 şiling şi 8 pence pe zi, j><- când negrii cereau de la 3 şilingi şi 6 pence, până la 4 şiling 6 pence pe zi. Refuzul lor de a lucra a făcut ca salariili se stabilească între 1 îşiling şi 8 pence – 2 şilingi şi 6 pipe ai, plată mult inferioară celei a oricărui muncitor alb, fără a mai vodbi de salariile din metropolă 3.

Un alt mijloc de presiune asupra foştilor sclavi şi totodată de exploatare a lor până aproape de limită a 'fost dispoziţia ca ei să mai poată dispune de casa, pe care o ocupau timp de trei luni după eliberarea lor completă, sau cel mult până la 1 iunie 1839, wn caz de boală sau infirmitate. După expira termenului, plantatorii pretinseră negrilor chirie pentru îină la 5 şilingi săptămâmal, atunci când salariul lor, pe acee. îşi durată, de timp, se iridica în genere la 11 şilingi şi 8 ponce. In caz de neplata a chiriei, negrul cu familia sa puteau li evacuaţi cu forţa.

În B.uIkkIos, spre deos'ebire ide Jamaica, plantatorii n-au pretins această chirie foştilor sclavi. În schimb, au introdus sistemul amenzilor pentru lipsa sau întârzierea de la lucru 4.

Din punct de vedere politic, posesiuiruile noi, dobândite în vremea războaielor 'napoleoniene şi confirmate de tratatele

De regulă, ei munceau tot la stăpânul căruia ti prestau cele 45 de ore, nai că primeau salariu pentru orele în plus.

        „ CHBE, II, pp. 498-499.

Nbidem, pp. 501-502.

Din 1814-1815, aveau un regim mai puţin evoluat decât cele vechi, în sensul că puterea ora concentrată în întregime în mâinile guvemator. u'hn şi consiliului său. Numai insula „Iobage, căreia i se acordase deja în 1768 dreptul la o adunare reprezentativă aleasă, dar în 1783 fusese cedată Franţei, a obţinut, după 1815, un statut politic intern asemănător cu al vechilor colonii.

În 1832, insulele Leeward (Antigua, Dominica, Mont-serrat, Barbuda, St. Ghristopher, Nevis) şi insulele Virgine au fost integrate într-o federaţie, în frunte cu un guvernator general, având reşedinţa în Antigua.

La fel s^a procedat un an mai târziu cu insulele Windward (Barbados, Grenada, St. Vincent, Tobago). Reşedinţa guvernatorului general se afla în Bairbados '.

Cu privire la America Centrală, unde singura posesiune engleză era micul Honduras britanic, Anglia a încheiat la

BulwiT2, prin care. ambele părţi se obligau să nu colonizeze > nu încerce a exercita vreo dominaţie de orice fel asupra teritoriu din această zonă3. Deoarece Anglia şi-a ţinut stăpânirea foi Hondurasul britanic, Statele Unite au jinit în schimb, la 1855, venirea la putere în Nicaragua ontuirierului de origine americană, Wa'lken Ambele ţări i acuzat atunci reciproc de încălcarea tratatului ClaytonIVulwcr, iar Anglia a recurs ohiar la o demonstraţie navală pe coastele Americii Centrale. Incidentul s-a aplanat însă în octombrie 1856, printr-o convenţie care declara neutralitatea coastei Mosquitos şi a zonei maritime adiacente.

În America de Sud, după începuturile promiţătoare ale relaţiilor dintre Marea Britanie şi. noile state libere, a intervenit o perioadă de răcire a. raporturilor cu Argentina. Mai întâi, din pricina insulelor Failkland. Pe la 1774, englezii evacuaseră complet arhipelagul, dar fără a renunţa la pretenţiile de posesiune formală asupra lui. Coloniştii spanioli fură eva-'H! i, i. i ci, în 1811, din ordinul juntei revoluţionare de la Montevideo. Între 1820 şi 1828, Argentina căuta să-şi stabi- ' I.imdi) era secretarul de stat al S. U. A., iar Bulwer, ministrul englei la Washington.

I (/; /. II, p. 540.

lească suveranitatea asupra insulelor. Ne n de limbă spaniolă se aşezară aci. Anglia proti cele din urmă, profitând de um incident argentino-amri li reahemarea guvernatorului argentinian, reocupi arhipelagul, în decembrie 1832 – ianuarie 1833. Fu râmlul Argentinei înainteze proteste, dar. guvernul britanic nu le a&du OUfl, în 1841, un act al parlamentului autoriză deportarea de W na|i în arhipelag 1.

Noi incidente surveniră în legătură CU refuzul guvernului argentinian de a permite vaselor străine navigaţia pe fluviul Parana. În 1845, Anglia şi Franţa instituiră o blocadă navală comună asupra Buenos Aires-ului, obligând astfel Argentina să semneze în 1852 un tratat prin care se reglementa 1 fluviu tuturor corăbiilor.

Canada

Blocada continentală, decretată de Napoleon în 1806, a creat dificultăţi, cu începere de pe la 1808, satisfacerii nevoilor britanice de lemn de construcţie, care se procura din ţările limitrofe Mării Baltice. Cererile engleze s^au îndreptat atunci către Canada, determinând un considerabil avânt al. Industriei forestiere, pe baza căruia colonia a păşit într-o perioadă ide prosperitate economică 2.

Colonie tipică de emigraţie, Canada cunoaşte un spor continuu de populaţie, pe această cale. De la cei 60-65000 de râncezi care trecuseră în 1763 sub dominaţia Angliei, s-a ins la o populaţie de 240000 de locuitori (britanici şi fran-: ezi) k 1801, la 500000 în 1815 şi la 1843000 în 1851. Recuimpăinitoare era emigraţia engleză şi îndeosebi scoţiană '. A transformat considerabil caracterul etnic al Canadei, făcând din francezi o (minoritate şi rulkând mult însemn ă-

        ! John Bartlet Brebncr, North Atlantic Ţriangle. The In-terplay of Canada, the United States and Great Britain, ed. A IV-a, New Haven, [1949], p. 81; Mary Quayle Innis, An Economic History of Canada, ed. A IlI-a, Toronto, [1954], pp. 112-113.

tatea Canadei de Sus, care, de la 80000 de locuitori în 1815, ajunge (la 455000 în 1841 K

Noua situaţie avea să ridice din nou problema reorganizării politice a Canadei, separată în două provincii diverse din punct de vedere etnic, prin legea din 1791. Această reorganizare va fi însă şi rezultatul evoluţiei politice interne a celor două provincii. Efectul emigraţiei s^a resimţit, în prima jumătate a veacului al XlX-lea, mu atât în planul contrastului etnic-maţional anglo-f. raneez, cât în cel social-po-litic, înăuntrul fiecăreia din cele două provincii. Alături de pătura dominantă, care, în baza actului constituţional din 1791, deţinea puterea atk la Toronto cât şi ila Quebec, s-au format grupări de opoziţie, reprezentând păturile burgheze nemulţumite de caracterul prea îngust al instituţiilor reprezentative, în locul opoziţiei naţionale dintre francezi şi englezii, rod al luptelor din secolele XVII-XVIII, apare în avanscenă – fără a o acoperi însă pe prima – opoziţia soci. ii polii ii a dintre conservatori şi liberali.

În Canada de Sus, viaţa politică era dirijată de o grupare „taică, reprezentând mai ales înalta funcţionăirime şi inii, i de episcopul anglican John Strachan. Adversarii o ironizau cu denumirea de „Family Compact” 2. Ea a con-Mi mit nucleul partidului tory (conservator) din Canada de '„ir,. Opoziţia, reprezentând restul burgheziei şi denumită părea „malcontenţilor” (nemulţumiţilor), cuprindea în mare majoritate emigranţi de dată mai recentă, mulţi de origine americană. Ea va evolua repede spre constituirea unui „partid al (reformelor”, de inspiraţie combinată whig (liberală) engleză şi democratică americană. Liderul partidului a fost William Lyon Mackenzie, împărtăşind convingeri republicane şi preconizând, în numele aderenţilor săi, introducerea unui guvern responsabil şi a tuturor instituţiilor parlamentare engleze.

În Canada de Jos, nuanţele politice se complicau prin împletirea contradicţiilor sociale şi naţionale. Gruparea conatoare, care acaparase conducerea politică, era poreclită ii i „Scotch party”, fiindcă era formată din negustorime boân mare parte de origine scoţiană, aliată cu proprietarii „ CHBE, VI, p. 251.

Mc familie, clici.

Funciari (mulţi din ei nobili) şi vârfui imii de origine franceză.

Opoziţia, aşa-numitul partid duna i aci interesele majorităţii burgheziei, mai; i Li prin Oi păţii şi franceze prin origine, a adoptat o linie liberali, pro gresistă, îmbibată însă ou o puternică und. i Ar naţionalism francez şi clericalism catolic. Şef aii partidului.1 devenit, dupS 1815, Louis-Joseph Papineau (1786-1871). Revendicarei Iun damantală a acestei grupări era dreptul de control ii adu nării asupra organelor executive, cu alte cuvinte acelftfi prin cipiu al guvernului responsabil în faţa parlamonuili. Anima şi pe liberalii lui W. L. Maokenzie, în Canada de Su Pe nesimţite, conturarea unor perechi de partide poli adverse a dus la sprijinirea reciprocă a conservatorilor şi li ralilor din ambele (provincii, pregătind. astfel apropierea din ele şi semnificând atenuarea exclusivismului naţional engle francez, care siugerase guvernului britanic soluţia administrativă din 1791. Din „englezi” şi „francezi”, cu tradiţiile şi duşmăniile lor, realităţile politico-sooiale, creatoare de noi comunităţi de interese, fac să apară „canadienii”…

Apropierile şi paralelismele fundamentale în evoluţia politică a celor două provincii se profilează mai ales de pe la 1820, când Canada de Sus, printr-o emendare constituţio-n, i lă, obţine o adunare aleasă pe o bază mai largă, devenind "1 urai reprezentativă decât era, de pildă, Camera Comu-; 1 Anglia2. Faptul atrase după sine o întărire a opo-liţiei în <, iM.ula de Sus şi o încurajare a ei în Canada de Jos. Unul 1 mi unintern instituit prin actul din 1791 este tot ui. ii frecvent criticat, în ambele provincii, începând cam cu ii 1829. În acest an, cercurile engleze din Canada de Jos nu înaintat un proiect de uniune a celor două provincii, oom bătut imodi. ii ae Papineau, prin proteste adresate miniştrilor britanici, din ionul cărora reiese sensibilizarea sentimentului naţianal-particul; vrist al firanco-canadionilor. Proiectul a fost respins, muilţumit. i alianţei dintre opoziţia liberală a ambelor provincii. Eşecul acestui proiect, lansai prematur, a determinat probabil şi opinia unui comitet al Camerei Comunelor, însărpp. 207-209, 236 et passim; G i r a u d, op. Cit., pp. 56-64.

cinat să ancheteze situaţia, internă din Canada, în 1828. Comitetul a recomandat să nu se insiste, pentru moment, în direcţia unirii celor două provincii1. Modul în care cercurile liberale din Canada ridicau problema unor organe executive responsabile la faţa adunărilor locale conţinea germenele unei formule noi de conciliere a unităţii imperiului cu autoguvernarea coloniilor 2.

În ambele provincii, intensificarea acţiunilor opoziţiei îndeamnă puterea executivă la felurite acte arbitrare împotriva adunării reprezentative. Ele duseră la izbucnirea unor tulburări ia Montreal, în 1832, soldate cu morţi şi răniţi. În 1834, Papineau redacta programul partidului canadian, denumit „Cele 92 de rezoluţii”, ale cărui puncte esenţiale erau: recunoaşterea drepturilor adunării de a controla actele de guver-nământ şi finanţele şi crearea unui consiliu „legislativ eligibils. Rrin întreg conţinutul său, acest program releva în Papineau un discipol moderat al revoluţiei franceze, un admirator al oon*tfltuţiei americane şi al celei franceze din 1791. Lansate nanifest, într-o campanie populară, „Cele 92 de rezoluţii” nu i unirii. 87000 de semnături de adeziune.

Ldei asemănătoare, dar cu o mai pregnantă nuanţă republicana, care a făcut-o să fie calificată drept o nouă „Declaraţie de independenţă”, cuprindea „Declaraţia reformatorilor din Toronto”, redactată de W. L. Mackenzie.

În Canada de Jos, tulburările ce avuseseră loc şi lansarea celor „92 de rezoluţii” au determinat guvernul britanic să trimită a comisie de anchetă, al cărei raport conchise împotriva oricărei reforme politice esenţiale.

Drept urmare, guvernul din Londra respinse revendicările formulate de Papineau şi ameninţă eu suspendarea regimului reprezentativ, în cazul că opoziţia nu s-ar fi liniştit. De un tratament asemănător avu parte şi opoziţia liberală din cealaltă proviimcie 4.

        „ Mor ton, op. Cit., în „EHR”, 1963, nr. 308, pp. 456-457.

        ' W I'. M. Kennedy, Documents of the Canadian Constitntion,

        /(/: VI, pp. 245, 264-268; Gir aud, op. Cit., pp. 65-66.

La tulburările politice, şi având fără Jmdoială un rol în agravarea lor, se adăugau contradicţiile dintre cultivatorii rurali şi proprietarii funciari francezi, care-şi menţinuseră, cu îngăduinţa regimului britanic, senioriile de tipul veacului al XVII-ilea. Categoriile Turale erau atinse de fluctuaţia preţurilor şi de criza producţiei de grâu, care se datorau sistemului seniorial şi tehnicilor agricole înapoiate pe care el le conserva. Burghezia franco-canadiană, având unele interese comune cu proprietarii funciari, a căutat să dirijeze nemulţumirile ţăraniilor pe un făgaş politic îşi naţional1.

Răscoala din 1837 şi actul de uniune din 1840 în noienibrie-deeembrie 1837, contradicţiile politico-so-ciale din Canada, generate de problema responsabilităţii guvernamentale, atinseră punctul culminant. În ambele provim ii izbucniră răscoale, conduse de partidele de opoziţie. Mai gravă a fost cea din Canada de Jos. Englezii au reuşit să facă faţă situaţiei, prin forţa armelor. Atât Mackenzie, cât şi Pa-piineau, după îinfrângerea insurecţiilor, s-au refugiat în Statele Unite. In Canada s-a reintrodus regimul militar, cu suspendarea statutului constituţional.

O nouă misiune specială de anchetare a stărilor de lucruri din colonie a fost încredinţată lordului Durham (mai-noiem-brie 1838). El ajunse ia concluzia că cea mai bună soluţionare a crizei ar fi introducerea guvernului responsabil. În acelaşi timp, ipropuse unificarea celor (două provincii. În felul acesta, elementul englez ar fi contrabalansat, în cadrul unui parlament unic, separatismul francez din Quebec. Rebeliunile din 1837, deşi înfrânte, şi-au făcut astfel efectul. Ele au contribuit la introducerea guverniului iresponsabil în Canada2.

Ronto, 1952, p. 17. Raportul lui Durham, publicat de Reginald

Coupland, The Durham Report, ed. A II-a, Oxford, [1946], cu apre cieri foarte elogioase la adresa lui: „Magna Charta celui de-al doilea imperiu britanic” (p. XLVI). Cf. Însă şi pp. 150, 158, 161, unde textul însuşi al raportului relevă limpede intenţiile de a-i deznaţionaliza pe franco-canadieni.

Raportul lui Durham a fost violent criticat de unii membri ai parlamentului britanic, iar autorul acuzat de complicitate cu „rebelii” canadieni. În cele din urmă, Actul de uniune a Canadei, promulgat ila 23 iunie 18401, a luat totuşi ca bază recomandările sale. Unificând cele doua provincii, el acorda Canadei uo parlament cu toate drepturile obişnuite ale unei astfel de instituţii, format dintr-o adunare aleasă pe patru ani şi un consiliu legislativ numit de puterea executivă. Guvernul avea să fie răspunzător în faţa parlamentului.

Aplicarea actului a început din august 1840, sub guvernatorul general, lord Sydenham. Francezii din Canada de Jos au arătat multă reticenţă faţă ide unificare. După recenta în-frângere a răscoalei din 1837 nu aveau însă nicio posibilitate de rezistenţă. De aceea, ei au adoptat linia strângerii legăturilor cu liberalii din Canada de Sus, ceilalţi înfrânţi ai răscoalei, constituind împreună un puternic partid liberal. Pe o astfel de bază, francezii sperau ca, folosind libertăţile parla-mentare acordate de actul din 1840, să poara preîntâmpina oi it e tendinţă de asimilare a lor din punct de vedere naţional. 1 dintâi parlament unic al Canadei s-a întrunit în iunie i I, la Kingston, noua capitală, aleasă tocmai pentru a evita optibilităţile care s-ar ifi putut ivi, în cazul opţiunii pentru Toronto sau Quebec 2.

Dacă guvernul britanic a fost destul de expeditiv în aplica uniunii, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea principiului responsabilităţii guvernamentale în faţa parlamentului. Timp de vreo cinci ani, metropola a ezitat. Trebuie avut în vedere şi faptul că între 1841 şi 1846 la putere se afla partidul conservator, pe câtă vreme raportul Durham şi Actul de uniune fuseseră opera liberalilor. Atât guvernatorul Sydenham, cât şi unuil din urmaşii săi, Charles Metcalfe, interpretau actul din 1840 în sensul că primul ministru al oricărui guvern avea să fie însuşi guvernatorul general. Liberalii susţineau însă că acesta reprezintă coroana britanică, prin urmare îi revine acelaşi rol: „domneşte, dar nu guvernează”. Echipa guvernamentală, în frunte cu primul ministru, trebuie să fie o emainaţie a parlamentului, Tepre/onimJ pinului majoritar.

În 1846, liberalii, reveniţi la putere iu trecut prin Camera Comunelor decizia de a (. nudei un guvern format din oameni care să se bueui parlamentului.

Numirea guvernatorului lord Elgin, i Im Ourhwn, a coincis aproape cu o victorie electorală a liberalii (c)!

Dieni (în 1847). La 11 martie 1848, Elgin a încredinţai li taior lor, Robert Baldwin şi Lafontaine, farm ilui

Din acest moment, după cum apreciază un istoric canadian, s-a instituit în Canada o formă de responsabilitate mini riailă mai completă chiar decât în Marea Britanic1. Prin cele dintâi măsuri ale noului guvern s-a înscris lege. i acordării de indemnizaţii pentru pierderile de proprietăţi în timpul rebeliunii din 1837. Ea a stârnit unele tulburări şi proti la Montreal, în primăvara anului 18492. Sub un guvern aceeaşi nuanţă, dar prezidat din 1851 de doi şefi mai tineri, Hincks şi Monin, a fost totuşi votată legea care acorda amnistie „rebelilor” din 1837 şi indemnizaţii victimelor răscoalei. A fost autorizată folosirea limbii franceze în parlament. Actul din 1840 era aplicat astfel pentru prima oară, în spiritul său adevărat.

Din 1848, Canada a cunoscut un regim parlamentar-con-stituţiona'l, întru totul asemănător cu al oricăirui alt stat burghez îlnaintat. Fizionomia sa va fi completată în deceniile nitoare punnr^o serie de reforme, dintre care prima, în i3 nil nsului electoral 3 – semnifică de pe acum r. iiin. i iii imctivă ce apare în cadrul Imperiului britanic: < olani iile „.'are dobândesc guvern responsabil şi deplină autogu-vetin. wc unii ni vor devansa metropola în domeniul reformelor politice şi soiiile, îşi vor constitui un regim cu nuanţe mai democratice ilcrâi. ii Angliei. Fapt de altfel normal, dacă ne gândim că în colonii nu exista nici pe departe o clasă socială i i i-(1 a 1 e Keith, Selected Speeches and Documents…, I, p. 186.

A G i r a u d, op. Cit., pp. 66-73; Z i e h e n, op. Cit., pp. 506, 521; I I i r d y, op. Cit., pp. 316-317; W e i 11, op. Cit., p. 476; P o u t h a s. Op. Cit., p. 345.

cu tradiţii aristocratice şi cu forţă economică de talia celei din Anglia, care a constituit, de la compromisul din 1688 şi până astăzi, un permanent element temporizator al democra-tizării vieţii politice engleze, fie şi îm accepţiunea burgheză a cuvântului. În anul 1854 a fost desfiinţat prin lege regimul proprietăţii senioriale în Canada de Jos1, ceea ce a dat o lovitură decisivă influenţei marilor proprietari funciari, rămăşiţe ale feudalismului de import francez.

Alte provincii canadiene

Actul din 1840 pentru Canada propriu-zisă a atras după sine concesii similare făcute de Anglia şi celorlalte colonii ale sale din America de Nord. La începutul anului 1848 se acordă guvern responsabil Noii Scoţii şi Noului Brunswick, iar în 1851 insulei Prinţul Eduard2. Newfoundland (Terra Nova) primise statutul de colonie, cu guvernator şi adunare aleasă, în I K32: ; an după care a urmat o perioadă de frământări inie inc, mergând şi aci până la mici revolte, pricinuite de antaiiiiu] dintre minoritatea protestantă, conservatoare, care mai mare influenţă în consiliul guvernatorului, şi majo-i iuţea catolică, cu vederi mai liberale. În 1855, în ciuda opo-liţiei conservatorilor, se introduse şi în Newfoundland gu-

        ; nul responsabil4.

În centrul Canadei, aproape de limita teritoriilor concesio-n. ue Companiei Golfului Hudson, lordul Selkirk luă în anul 1812 iniţiativa înfiinţării unei colonii agricole scoţiene. Cu sprijinul său bănesc, se achiziţionară cam 116000 de acri pe Red River (Râul Roşu), punându-se bazele unei mici aşezări, numite Assiniboia. Compania de blănuri a Nord-Vestului voi să distrugă aşezarea, dar Selkirk interveni pe lângă autorităţi

HBE, VI, pp. 357-360; Pouthas, op. Cit., p. 347; J. Bart-I c t H i r li ii r r-Donai d C. Masters, Canada. A Modern History. Ann Arbor, 1960, pp. 179, 201-202.

        ' ('HBE, VI, p. 429.

Şi, cu sprijinul acestora, agenţii comp, Im > liliţi, In 1817, să înceteze hărţuiala lor împotriv.: [jca aşezare a devenit un focar de atracţie în colo a centrului Canadei. Ea a format nucleul statului Manitob mai târziu, parte componentă a federaţiei i sun i'dui n

Pe coasta Pacificului, Compania golfului Hudson rid în 1843, ipe insula Vanicouver, if ortul Viei insula îi fu iân (întregime concesionată, lâin. mul 1849. A foţi > achiziţie de care compania >nu s-a putut bucur, i mu Ii; Ii loarea ei. Coloniştii de pe Vancouver, explorî. nd şi (li continental, au descoperit acolo cărbuni, în 1851. Du lovitura cea mare a venit lân 1858-1859, când s-a descoperii tui râul Erazer şi la locul numit Gariboo. A urmat obiţ [tu vertiginosul „Goldrush” – năvala după aur – ou rapid, i i graţie a tot soiul de oameni şi cu intervenţia guvernulu i care a silit compania să cedeze în 1858 drepturile ei asupri zonei, constituită îin colonie a coroanei, sub numele de Columbia britanică, având la început capitala în orăşelul New West-aninster 2.

OCEANIA

Australia

Evoluţii Australiei wn prima jumătate a secolului al XIX-lea adme vag aminte de aceea a Canadei. Poate mai mult pe baza eoiiuini.i. i f. aptului că ambele erau, prin excelenţă, colonii de emigraţie. Australia a cunoscut şi ea, în acest timp, s-au întins de la un ocean la altul, pe un teritoriu vast cât un continent, iar spre sfârşitul perioadei i a ridicat problema doLa 1821 ea avea, împreună cu Ţara Van Diemen (Tasma-nia), cam 24000 de locuitori, din care aproape 20000 erau deportaţi. La 1848, populaţia sa crescuse la peste 330000, numărul imigranţilor de bunăvoie întrecând pe al ocnaşilor 1.

Din „colonia-mamă”, Noua Galie de Sud, a pornit iniţiativa primei aşezări de colonişti-ocnaşi în Ţara Van Diemen 2, la 1803. Aceasta din urmă, având pe la mijlocul veacului trecut vreo 70000 de locuitori şi cea mai mare densitate a populaţiei, părea a fi destinată celui mai sigur _ viitor 3. La 1835, unuil din guvernatorii ei, King, a sprijinit înfiinţarea oraşului Port Phillip, azi Melbourne, pe coasta de sud a Australiei. De la 1825, Ţara Van. Diemen va avea o administraţie separată de Noua Galie de Sud 4.

La 1824, guvernatorul DairBng, din Noua Galie de Sud, extinse zona posesiunilor engleze de la 135 la 129° longitudine estică. La 1829, căpitanul Freemantle luă în posesiune, în numele Angliei, coasta de vest, declarată în acelaşi am colonie aparte, sub numele de Australia occidentală. La 1834, pe ţărmul de răsărit al Marelui golf australian, aproape de văr-i fluviului Murray, se puseră bazele coloniei Australia meridională şi reşedinţei sale, oraşul Adelaida. În sfârşit, la

1, districtul Poart Phillip, de la extremitatea sudică a Australiei, se desprinse din Noua Galie, iformând colonia Victoria, î.ir la nord de Noua Galie, pe ţărmul nord-estic al continentului, se constitui, în 1859, colonia Queensland, unde aşezările datau de pe la 18245. În jurul anului 1860 fură întreprinse şi călătorii de explorare a interiorului, inclusiv traversarea lui de ila sud La nord, relevâodu-se prezenţa unor imense întinderi de deserturi6.

Până la mijlocul veacului, resursele coloniilor australiene erau aproape exclusiv agricole. Ele au început a fi puse cu adevărat în valoare de pe la 1820, o dată cu impulsurile imigraţiei de oameni liberi. Creşterea oilor şi producţia de lână au devenit în acest timp avuţia naţională a Australiei.

        * K a r 1 Mar x-F riedrich Engels, A treia cronică internaţională, în Opere, voi. 7, p. 474; Nowack, op. Cit., p. 53; CHBE, VII, p. 115.

        ' I >111X53 se va numi oficial Tasmania.

        ' I” o u i li a s, op. Cit., p. 347.

        ' B i i n ard, op. Cit., p. 184; Clark, op. Cit., I, p. 183.

R' II.1 i ii a r d, op. Cit., p. 190.

Nowack, op. Cit., pp. 63-65 j D c m a n g e o n, op. Cit., p. 72.

Primele pături de lână ţesute pe păru ilian au ieşit din mâinile unor femei deportate, deţinui din

Paramatta, în anul 1801. În anii I 794 i

John'Mac Arthur, aduse primele tran i nos în Australia. Condiţiile naturale 'de a” nale pentru creşterea lor. La 1800, lân Australi puţin de 2000 de oi. Peste douăzeci de 300000, iar la 1860 în jur de 20 de mailio

La 17 august 1821 avu loc la Londra prima torva duzini de baloturi de îână australian.i. 1 v atun tul (producţiei a crescut încontinuu1. În 1822, ca un întrezăririi perspectivelor ce se deschideau vieţii economi' s-a înfiinţat „Societatea australiană de agricultura” ' I valoarea lânii australiene este oficial recunoscută; tnti an port al Camerei Lorzilor asupra comerţului britanii constată că lâna australiană a prilejuit confecţion. i i ai bune postavuri produse vreodată în Anglia. În <J> de ani, între 1830 şi 1850, importul de lână din Australia îu Anglia a crescut de la 900000 la 17500000 kg. În Noua Galie de Sud numărul oilor creşte între 1828-1850 de la 536000 la 6784000. Spre sfârşitul acestei perioade, valoarea portului coloniilor australiene începe a depăşi pe aceea a portuluis. Perioada pastorală a istoriei australiene a dat loc tor afaceri extraordinare. Proprietarii de oi devin regii zilei, furie a squatterismului a cuprins coloniile după 1824-1825, ud. i Iom explorat în întregime bazinul roditor al fluviilor, i I (aorliing. Administraţia a căutat, la început, să pună ii. iv. ilci spre interior a coloniştilor liberi. Regulamentele de luan Io posesiune a pământurilor sporesc de patru mi preţul de icbâziţie, între 1831 şi 1840. Cu toate aceste;' priciiiuiii. i de OOnjumctura lânii a învins opreliştile. Între 1856 şi 1840, iquatteriamuil a fost reglementat şi recunoscut oficial. Unul din guvernatorii Noii Galii constata că nici toate armatele Angliei n-ar fi capabile să mai pună stavilă procesului şi să întoarcă turmele de oi de pe pSaninturile pe care se răspândiseră 4.

Lăsat liber şi reglementat prin lege, squatterismul a creat însă o altă gravă problemă agrară: extrema concentrare a proprietăţii funciare formată din păşuni şi frânarea dezvoltării culturilor cerealiere. La 1845, în Noua Galie de Sud, patru mari squatteri ajunseseră să posede 8 milioane de acri (3,2 milioane ha); în Victoria, la 1851, din totalul de 36 milioane de acri al terenurilor cultivaibile 640 de squatteri deţineau 29 de milioane (11,6 milioane ha). Faţă de aceste imense întinderi de păşune, agricultura se practica pe o scară relativ redusă. Pe la 1850 erau cultivate abia vreo 200000 de hectare 1.

Aceste fenomene de ordin economic-social au avut repercusiuni pe plan politic. Începuturile unei „democratizări” a inscituţiilloir din colonii, marcate prin actele din 1823 şi 1828, care limitau prerogativele guvernatorului şi îl obligau să-şi numească un consiliu legislativ2, fie şi cu atribuţii reduse, au fost compromise în faşă. Dezvoltarea marii proprietăţi ducea în realitate la coneentrairea puterii în mâinile unei oligarhii de ni.ni proprietari funciari, alături de care, în oraşe, începe a se ridii. i o pătură comercială şi bancară. Abia în cursul unei noi transformări adinei în viaţa economică şi în structura socială

Australiei, între 1852 şi 1855, parlamentul englez ratifică „încerca guvernelor responsabile; guvernatorul fiecărei oolonii păstra însă dreptul de veto asupra actelor guvernelor iilunărilor legislative3. Această concesie politică era numai nu început. Ea venea îndată după sistarea deportărilor de oc-ji. iş'i şi după descoperirea aurului în Australia, eveniment cu adinei consecinţe, care se vor reflecta în evoluţia destul de rapidă a sistemului politic australian spre sokaţii democratice mai radicale.

Noua Zeelandă

După recunoaşterea amănunţită a ţărmurilor sale de către Jamos Gook, în timpul primei călătorii, Noua Zeelandă a fost frecventată multă vreme numai de pescuitorii de balene ' l'rmangeon, op. Cit., p. 133; Nowack, op. Cit., pp. 132-133.

Gllttin, op. Cit., pp. 124-125; Williamson, A Short

Histot i, II, p. 91; Ch ev tu ier, op. Cit., I, pp. 84-86.

I” ii i li a s, op. Cit., pp. 347-348.

Şi de diverşi aventurieri. Oficial im h ifla lub dependenţa guvernatorului Noii Galii de Sud, d n fel dl administrative permanente nu îl reprezentau [n cel lari insule, asupra cărora suveranitatea ibi; i ra maj mu li < liordinul unei pretenţii teoretice. La sfârşitull. inului i stabilit, pe iinsula de nord, o mică aşezare de m s-au adăugat, mai ales prin 1824-1827, alte câteva, i însă din colonişti obişnuiţi. La 1839 pe insula de noul ie afl iu vreo 1100 de europeni1. Propuneri pentru înfiinţarea „ofi cială” a unei colonii militare, făcute între 1823 şi 1826, n fost luate în considerare de către guvernul britanic 2. Abia din 1832 figurează în Noua Zeelandă un irezident englezi în cadrul problemei tot mai vaste a emigraţiei b care a luat proporţii în veacul al XlX-lea în urma ei sociale ale dezvoltării capitalismului (proletarizarea), cât >i l încurajării punerii în valoare a resurselor din colonii, în scopul lărgirii debuşeurilor şi schimburilor comerciale atât de necesare producţiei britanice, a apărut un curent care susţinea sprijinirea şi organizarea emigraţiei.

Noua Zeelandă a fost printre teritoriile care.au atras atenţia în acest sens. La 1837 s^a format „New Zealand Co-lonization Associatioin”, iar ila 1839 „New Zealand Company”. Iniţiatorul” lor principal a fost Wakefield, teoreticianul colonizării organizate şi finanţate.

Cu încuviinţarea guvernului şi înarmată în 1840 cu o cârtii. i parlamentului, Compania Noii Zeelande intră în tra-t. nivr cu '. rlu i ii In irilor maori – cum se numeau indigenii – şi încline li 6 februarie 1841 tratatul de la Waitangi, prin care aceştia recunoscură, fără a-şi da bine seama ce fac, suveranitatea engleză. În mai 1841 luarea în posesiune în numele coroanei britanice Iu proclamată oficial, iar din noiembrie acelaşi an Noua ZeeJamdă se constitui în colonie aparte 3.

Compania transportă emigranţi şi achiziţiona pământuri pentru ei, dar cu metode care provocrtiră revolta triburilor maori, conduse de şefii Rauparaha şi Hone Heke 4. Unii emiHarrison M. Wright, New-Zealand, 1769-1840, pp. 22-36. Cf. Harlow-Madden, op. Cit., pp. 446-447 şi 519-521. Wright, op. Cit., p. 187; CHBE, VII2, p. 80; K e i t h S i n-r, A History of New Zealand, ed. A II-a, Londra, [1960], pp. 69-70.

Vechile tradiţii păstrate de maori cu privire la originea lor vor-I”. De o imigrare, probabil din insulele Pacificului, a unor triburi care granţi, con&iderându-se înşelaţi tl<- companie, se revoltară şi ei. După lupte care au durat până prin 1845-1846, guvernatorul Fitz Roy şi, după el, George Grcy, reuşiră să înăbuşe răscoala băştinaşilor.

La 1846 s-a schiţat o primă organizare de instituţii reprezentative.

După revenirea la putere a partidului liberal, primul-nii-nistru John Russeld acceptă o acţiune extrem de oneroasă pentru guvern, în favoarea Companiei Noii Zeelande. Cumpără de la şefii maori insula de sud, concesionând-o companiei. Statul a cheltuit cu această ocazie 145000 de lire sterline, din care n-a recuperat decât 52000. În anul 1851, compania fu suprimată, cu o indemnizaţie pentru acţionari, iar Noua Zeelandă deveni colonie a coroanei. I se acordă în 1853 o constituţie, prevăzând autonomia administrativă şi instituţii reprezentative, după tipul obişnuit al coloniilor de stat, pentru irc din cele 6 provincii ale sale l.

Insulele Pacificului în raport cu interesul manifestat de Anglia în explorarea Pacificului în anii călătoriilor lui Cook, acest spaţiu geografic a fost oarecum neglijat de expansiunea colonială britanică, în 1 m una jumătate a veacului al XlX-lea.

Între 1797 şi 1840, misionari englezi (şi americani) s-au stabilit în Tahiti, insulele Cook, Samoa, Tonga, Fiji, arhipelagul Marchizelor şi Hawaii. Cu toate îndemnurile acestora, Anglia s-a abţinut, în genere, de la anexiuni. O tentativă de ocupare a arhipelagului Hawaii, în 1843, a fost zădărnicită de americani. Un episod de oarecare ecou s-a petrecut în Tahiti, ar fi descoperit întâmplător aceste pământuri, numindu-le, poetic, Aotearoa, adică „Ţara norului lung şi alb”, probabil după panaşul de fum al vreunuia din numeroşii vulcani aflaţi acolo. Înainte de maori, cam de prin Iul al X-lea al erei noastre, Noua Zeelandă pare a fi fost locuită de alt! populaţie, tot de origine polineziană. Maorii reprezintă cea mai ludicJ societate umană agricolă, identificată istoriceşte, în timpurile pre-columbicnc. Cf. Keith Sinclair, op. Cit., pp. 13-28.

        ' 1 I it r d y, op. Cit., pp. 306-307; P o ut h a s, op. Cit., pp. 349-350; CHBE, VIL, pp. 94-97; Henri Brunschwig, Colonisation l'iii. niiii'iii, '. Ocean Pacifique et Ocian Indien, în „Revue Historique”, '„ 93 (1961), tom. CCXXV, pp. 461-462.

Iunde misionarul englez Pritchaml, nuli ui în 1837, dobândise influenţă pe lângă regina in.li; - „ < l1 gaţia sa, regina expulza la un moment dai din Tahiti pi tni sionarii francezi.

În 1842, Franţa anexă insulele Mai

Pomare o obligă să accepte protectoratul! I

Pritchard, sprijinit şi pe protestele oficiale britani actului Franţei, făcu tot posibilul ca re protectoratului ce-i fusese impus. O escadră fraro în dată de amiralul Dupetit-Thouars, operă o debarcare, dep pe regină şi proclamă anexarea arhipelagului. Pritchard i să provoace o răscoală indigenă, după eşecul rapid ii citi fu expulzat. Întors la Londra, în 1844, fu primii cu dcstuliJ vâlvă, oreându-se în jurul său atmosfera unui fel de „mart Un an mai târziu, el fu. numit consul în Samoa.

În 1847, priintr-o declaraţie comună anglo-franeeză, sein nată la Londra, cele 'două ţări schiţară un fel de primă împărţire a Pacificului în zone de influenţă: Franţa recunoscu dominaţia engleză în Noua Zeelandă, iar Anglia pe a Franţei insulele Marchize, precum şi protectoratul acesteia asupra irhipelagului Tahiti1.

AFRICA ra

Nici pe continentul african, progresele colonialismului bri-ic n-^au fost deosebite, până la jumătatea secolului trecut. La mijloc şi o rezervă faţă de tipul coloniilor tropicale, al căror cvasifaliment părea a se anunţa prin decadenţa Anti-lelor. Nici bogăţiile Africii nu erau încă îndeajuns cunoscute. Explorarea interiorului ci făcuse paşi destul de puţini. Călătoriile lui Mungo-Park pe fluviul Niger, în 1795-1797 şi 1805-1806, reprezintă începutul explorării sistematice a Africii occidentale, regiune care, până la mijlocul secolului, va fi relativ mai binecunoscută. În Africa de Sud îşi începe activitatea, la 1841, celebrul explorator David Livingstone; cele mai însemnate. rezultate ale călătoriilor sale în această

I

S03 zonă, el Je va obţine însă după 1850. Tot numai după această dată va face progrese mai mari şi cunoaşterea Africii ecuatoriale, în cadrul încercărilor de a descoperi izvorul Nilului şi, ulterior, de a explora bazinul celuilalt mare curs de apă, fluviul Congo.

Africa de Sud

După instaurarea definitiva a suveranităţii engleze asupra Coloniei Capului, cea dintâi problemă pe care a atacat-o noua administraţie a fost aceea a încurajării imigraţiei. Colonia era destul de slab populată. Intre limitele teritoriale asupra cărora se extinsese dominaţia Companiei olandeze a Indiilor, se aflau la 1815 ca-m 90000 de locuitori, din care vreo 10000 de europeni – colonişti olandezi ('buri). Aceştia erau, în covârşitoare proporţie, fermieri *, încă din 1814, la Londra se [deschiseră Jiste de subscripţii, pentru a subvenţiona emigraţia britanică în Colonia Capului. Iniţiativa n-a avut la început succes. S-au făcut apeluri şi pentru atragerea de colonişti germani, rămase cu acelaşi llab ocou 2.

Pe la 1820 se produce prima emigrare mai importantă de colonişti englezi, în număr de vreo 5000. Majoritatea lor s-au aşezat Ja răsărit de Capetowm, ifundând oraşul Port Elizabeth. O caracteristică a compoziţiei acestui grup de emigranţi, ce se va menţine şi pentru. Emigraţia britanică ulterioară, este slaba prezenţa a elementului rural. În Africa de Sud englezii au „exportat”, ca material uman, muncitori, tehnicieni, comercianţi, funcţionari, dar nu vor reuşi niciodată să creeze o pătură masivă de fermieri, ca în Canada, Australia sau Noua Zeelandă. Elementul britanic va ajunge să domine viaţa urbană – comerţul, industria, băncile – cel olandez rămânând precumpănitor în agricultură. Dar europenii, englezi şi buri împreună, vor constitui totdeauna o minoritate faţă de masa populaţiei indigene3.

CUMVrii, pp. 234-235; Ha rl o w-M a d d e n, op. Cit., pp. 466 i rf, 513, documente despre emigraţia între 1817 şi 1823.

Consolidarea dominaţiei britani lului pentru colonizare s-a făcut în primul n. J m dauna acestei populaţii indigene. În ianuarie-febru. inr 1812, vtto 20000 de cafriJ, au fost afangaţi dincolo de lioi. uri. -< ojoniei opului

Io 1819, guvematoruil Somersct – personaj n” tiutit, îmbogăţit, în timpul exercitării funcţiei sale, prin mano] frauduloase – a silit triburile cafre să se retragă m. ii ilcj” de Jinia impusă cu şapte ani (înainte, formându onl „neutră” între ele şi Colonia Capului. Această zon. i va a fi ocupată de englezi de la 1825, iar la 1829 se v. i pr<x lâJHI suveranitatea (britanică asupra ei 2.

O altă problemă dificilă a administraţiei britanice fn lonia Capului a fost aceea a raporturilor cu burai. Se reodil i experienţa complicată ce avusese Joc în Canada: confrun tarea dintre englezi şi o populaţie europeană, care se simţei împinsă pe planul al doilea, (în urma cuceririi britanice. Aici însă, confruntarea avea loc în prezenţa urnei populaţii indigene mult mai numeroase. Raporturile dintre tauri şi aceste triburi erau altele decât cele dintre francezi şi indienii din Canada. Burii înrobiseră şi exploatau ca sdavi la fermele lor numeroşi indigenii. Englezii au avut, prin urmare, şi au folosit posibilitatea de a specula contradicţiile dintre buri şi indigeni, în interesul expansiunii şi consolidării dominaţiei lor. Pe de altă parte, Olanda nu reprezenta pentru (buri, după 1815, sprijinul virtual din partea unei mari puteri, cum rămăsese Franţa după 1763, pentru canadienii francezi.

Din toate aceste motive, administraţia britanică a procedat faţă de buri cu mult mai puţine menajamente decât faţă de francezii din Canada. La. rânduil lor, şi burii s-au dovedit ou mult mai intratabili. Rezistenţa lor încăpăţânată împotriva dominaţiei engleze va avea un caracter permanent şi grav contradictoriu: apărarea propriei libertăţi, care însemna în acelaşi timp apărarea „dreptului” de a aservi şi exploata fără milă masa indigenă. Deşi, în fond, englezii urmăreau aproprierea aceluiaşi „drept”, poziţia de clasă şi mentalitatea oblaţiilor indigene din Africa de Sud. Chiar şi pentru singurul trib de „cafri”, de Ja care numele a fost extins nejustificat asupra mai multora, denumirea sa mai corectă pare a fi „cosa” sau „xosa”.

II

tuză a fermierilor buri le-a permis în repetate rânduri celor dintâi să se erijeze în „apărători” ai populaţiei indigene, atin-gâmdu-şi astfel mai cu uşurinţă ţelurile lor de dominaţie.

Sub stăpânirea britanică, mai mult decât sub vechiul regim, abuziv şi el, al Companiei olandeze a Indiilor, burii au fost la început înlăturaţi din administraţia coloniei. În 1825 s-a înfiinţat pe dângă guvernator un consiliu consultativ, format însă numai din 'funcţionari1. Tot în 1825 se introduse în circulaţie moneda engleză, ceea ce a ruinat pe numeroşi fermieri buri. În acelaşi an s-a introdus engleza ca limbă oficială, în administraţie, justiţie, şcoli; jurnalele editate de colonişti au fost suprimate.

Ordonanţele din (iulie 1828 şi ianuarie 1829 au abrogat „codul hotentot”. S-a interzis, prin urmare, constrângerea acestei populaţii la muncă şi i s-a permis din nou deplasarea dintr-un loc într-altul. Măsura, ilustrând felul în care colonialiştii britanici au ştiut adesea folosi contradicţiile dintre populaţiile supuse, lipsea pe fermierii buri de o parte din mâna ucru ieftină, exploatată de ei până atunci2. Liini. i încăpură pe da 1830 o largă mişcare pentru a dobândi it! H, ii reprezentative şi libertăţi politice. În 1832 se produ-i şi câteva revolte locale. Poate şi sub impresia lor, englezii lărgit 'Consiliul consultativ al guvernatorului, adăugându-i, i cinci membri din afara administraţiei, dar şi aceştia nuni ni. Totodată s-a organizat puterea judiciară, separată de cea executivă, guvernatorul fiind însă instanţa de apel3.

A venit apoi anul 1834: abolirea sclavajului în coloniile britanice. În Afyrica de Sud ea s-a aplicat cu data de 1 decembrie 4. Fermierii buri, proprietari de sclavi, au fost loviţi direct. Diar, pe dângă faptul în sine5, ceea ce na indignat a fost înşelarea lor de către guvernul englez, în privinţa despăgubirilor promise: de la 3 milioane de lire sterline, ele au inm i. uivr

        />'/, VIII, pp. 290-291; Giglio, op. Cit., p. 79. ' </(/, VIII, p. 360; G i g 1 i o, op. Cit., pp. 74, 81.

Ii i i es, op. Cit., p. 294.

        „ Nu extrem de grav, deoarece sclavii au fost eliberaţi cu condiţia da, l nu nomadiza”, cu alte cuvinte de a rămâne la locul de muncă l. < I. Ibidem, loc. Cit.

Fost reduse da 1,25 milioane. Num. nul. Ionic, eliberaţi ou acest prilej, a fost de a>] 00'.

Din cauza abolirii codului hotentoi ' a sclavajului, Il i-au decis la o acţiune singulară în istoria i lei iui popor. Au început marele lor exod (grund trek) d est. Vreo 10000 de familii, încăreând pe câniţ* tOfti I mobilă, au părăsit Colonia Capului, trecând dincolo Orange şi Vaal. Burii învinseră triburile maxabele din şi, în iunie 1837, la locul numit de ei Winburg (oraşul riei), adoptară constituţia noului lor stat. Şi-au ales condu cător pe Pieter Retief, iar după ce acesta a fost ucis în 18 în cursul unor tratative cu zuluşii, pe Andries Pitu>i Lut, în frunte cu. noul lor şef, burii învinseră pe zuluţ pară teritoriul şi încercară să constituie acolo republica I Im ti, a cărei stăpânire le-a fost însă imediat contestată de engli care voiau să-i izoleze pe buri de legătura directă cu oceanul, După lupte cu Pretorius, Colonia Capului a anexat Natalul, în 18432.

Între timp, în 1834-1835, guvernatorul d'Urban atacase triburile cafre de vest, confiscându-le pământurile pe care le foloseau, anume pentru a-i sili pe indigeni, rămaşi fără mijloace de existenţă, să se angajeze la lucru în colonie. E drept că guvernul englez a dezavuat acţiunea lui d'Urban, restituind cafrilor, în 1836, întreg teritoriul de la răsărit de Fish River, dar consecinţele ei asupra indigenilor n-au putut fi şterse atât de uşor. În acest veritabil masacru, ei pierduseră de la 2000 la 4000 de oameni şi 30000 de vite 3.

Triburile din Africa de Sud erau ceva mai evoluate decât altele, din cuprinsul „Africii Negre”. Dacă unele au ajuns şi practice nomadismul pur, şi primele observaţii ştiinţifice asupra lor au consemnat acest fapt, el era numai urmarea împingerii lor de către buri, englezi, sau alte triburi indigene, în terenuri mizerabile, ce nu le permiteau alt mod de viaţă.

În general, pentru majoritatea acestei populaţii, se admite că ar fi migrat în Africa de Sud din regiunea marilor lacuri

African FrUntier, 1834-1854, p. 34.

Weill, op. Cit., p. 477; Galbraith, op. Cit., pp. 112-113, 123-135.

est-africane. O ipoteză mai recen a larg acceptată, înclina însă a-i fixa teritoriul origina.] în Nigeria şi Camerun1. Cea mai mare parte a criblurilor sud-afirieane – zuluşi, matabeli, cafri, basutos, deşi fuociarcnente pastorale, cunoşteau şi cultivarea pământului. În cazul cel mai rău, 'ele practicau un fel de seminomadism, dictat de necesităţile creşterii animalelor. Acest mod de viaţă le permitea să-şi păstreze coeziunea şi să creeze, mai ades la nevoie, confederaţii de triburi care se apropiau de organizarea şi forţa onor veritabile state. Diferenţierea lor după tmodul de viaţă – nomad sau sedentar – era deci minimă. De aceea şi conflictele între triburi cu nivel diferit de dezvoltare economico-socială, obişnuite în alte părţi ale Africii şi servind admirabil interesele intervenţiei Angliei sau altor state, îm Africa de Sud nu s-au prea înregistrat. Aşa se explică faptul că, fără a fi fost gailvanizate de forţa de atracţie a unei religii ca islamul, de pildă, triburile indigene din aceasta zona a continentului negru au putut forma în calea albiilor iun ibloc durabil de rezistenţă *.

Du N.ttal, englezii instaurară o administraţie mixtă, exer-i. i direct de şefii de triburi zuluşi, controlaţi de funcţio-n.it i britanici, în frunte cu un secretar special al guvernatorului din Capetown. Buni stabiliţi în Natal preferară să emise la confraţii lor de dincolo de Vaal şi Orange. În schimb, prin acest regim administrativ ales cu iscusinţă, englezii au atras în Natal un mare număr de indigeni, islăbindu-i implicit pe buri, prin lipsirea lor de mâmă de lucru. La 1855, în Natal mai erau abia 6600 de albi, în vreme ce numărul indigenilor crescuse la vreo 150000. Un an mai târziu, provincia fu separată de Colonia Capului şi declarată colonie de sine stătătoare, cu un guvernator şi un consiliu legislativ ales. Sistemul autorităţii locale cointrolate î şefilor de triburi a rămas pe mai departe în vigoare 3.

În 1846 a izbucnit iun nou (război mntre englezi şi cafri *. Înviugându-i, guvernatorul din Capetown, Harry Smith, fonda în decembrie 1847, între Colonia Capului şi teritoriul burilor, ' G al b r a i t h, op, cit., p. 45 şi nota 34. II i i d y, op. Cit., p. 207.

I

I

        „Cafreria britanică”, adică oin mic stat indigen sub control englez. Ca şi în cazul Natalukd, scopul „ niţiattve era de a-i izola pe buri, de a le larea greutăţi prin atragerea indigenilor şi incitarea lor icontara huriilor şi de a extinde dominaţia britanică spre interior.

În februarie 1848, burii, sub conducerea lui Pretorius, atacară pe englezi, pentru a-i sili să renunţe la înaintarea spre nord. Ei fură aninaţi la Bloomplaats, la 29 august 1848, şi respinşi dincolo de Vaal. Pe teritoriul cucerit, Har-ry Smith organiză o colonie: „Orange River Sovereignty”. Aceasta atrase însă în 1850-1851 o nouă şi igravă revoltă indigenă, pricinuind înfrângeri şi pierderi serioase britanicilor. „Ultimele fapte eroice ale forţelor armate engleze – scrie Engels – n-au fost prea strălucite. În Ţara Capului, cafrii au înregistrat continue victorii…” 1.

Guvernul Liberal din Anglia, în faţa acestei situaţii difi cile, a dezavuat acţiunea lui Smith, care se dovedea atât il> costisitoare, şi a hotărât să aplaneze 'conflictul cu burii. 1. i 17 ianuarie 1852 a fost semnată convenţia de la Sand River, prin care Anglia recunoştea independenţa Transvaalului. Spre a lichida şi războiul cu triburile indigene, la 14 martie 1852 englezii evacuară „Orange River Sovereignty”, iar prin convenţia cu burii, încheiată la Bloemfontein, la 23 februarie 1854, ei recunoscuseră statul liber Orange, care se organiză în formă de republică.

În felul acesta, profitmd în parte de lupta dusă de indigeni pentru a-şi apăra libertatea, şi-au cucerit burii independenţa. Statele lor, Transvaal şi Orange, au format la 1858 o federaţie, al cărei preşedinte a fost ales Martin Vessels Pretorius, fiul lui Andries2.

Colonia Capului, la extinderea căreia englezii au renunţat pentru ckva timp, a înregistrat până pe la mijlocul secolului o dezvoltare economică foarte moderată. Valoarea ei era apreciată de englezi mai. mult din punct de vedere strategic şi ca escală în drumul spre India. Ea n>u se compara, până către 1870, cu focarele ide viaţă din Canada sau Australia. Imigraţia s-a menţinut în limite modeste. Populaţia, apreciată la în deceniile al cincilea şi al şaselea, creşterea oilor intră într-o perioadă de avânt. Pe la 1861-1862, numărul oilor depăşea 8 milioane, iar exporturile de lână se ridicau la 9- 11000 tone anual2. Pe la 1845, exportul de lână brută acoperea o treime din comerţul coloniei, pentru a creşte la jumătate în 1850 şi la două treimi în 1855.

Consecventă cu politica sa generală de a aplica o nouă formă de guvernare imperiului colonial, Anglia a acordat coloniei, la 11 martie 1853, o constituţie, organizând un parlament compus din două camere, alese pe baza votului censitar. Formal, în exercitarea dreptului de vot nu se prevedea nicio restricţie pentru populaţia de culoare. În fapt, censul electoral <> punea în netă inferioritate faţă de albi – englezi sau olanei ivernatorul păstra toată puterea executivă.

Întâiul parlament al coloniei, întrunit la 30 iunie 1854, a ut imediat lărgirea constituţiei şi a sistemului autogunarii, prin trecerea puterii executive în atribuţiile unui minister iresponsabil. Revendicarea n-a fost însă aceptată decât în 18723. Chiar în această formă incompletă, începuturile autoguvernării Coloniei Capului au marcat din partea guvernului britanic un pas către concilierea eu elementul olandez, care era masiv reprezentat în parlament. Constituirea statelor bure independente obliga pe englezi la această politică, de teama forţei de atracţie pe care independenţa bură ar fi putut-o exercita asupra olandezilor din Colonia Capului.

Africa occidentală şi ecuatorială >idtm, pp. 769-771. A P o u t li a s, op. Cit., pp. 351-352.

Nistrativ, având centrul în Sierra Leotv I numele de „Colonia aglomeraţiilor din Africa occidental.!' In i

Gambia redeveni o colonie de sine mai veche dintre toate)1, iar la 1850, aâml toriile daneze de pe Coasta de Aur, şi aceasu fu oi în colonie aparte 2.

Penetraţia engleză spre interior a fosi tnultS vilită şi chiar dominaţia britanică asupra coastei a fosi timp în primejdie de puternicul şi războinicul popoi tşanti După un război greu şi cu mari pierderi, englezii au învingă pe aşanti la Dodowa, în august 1826, şi au in, hei li în 1831 cu regele lor, Kwaku Dua, un tratat prin care I cunoşteau independenţa, cu condiţia să renunţe la incursiunii asupra litoralului3.

În timpul conflictului, în 1827, guvernul britanic a ho evacuarea forturilor de pe Coasta de Aur. Comercianţii b resaţi în această zonă se opuseră şi obţinură permisiunea nun ţinerii forturilor, sub administraţia unui comitet privat, pe timp de 15 ani. În 1843, coroana britanică îşi reluă drepturile asupra lor 4.

Expansiunea engleză pe ţărmurile Golfului Guineii a avut ca obiectiv principal, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, delta fluviului Niger. Pretextul stabilirii de aşezări britanice în această zonă a fost prohibirea negoţului cu sclavi. În 1827, la ordinul guvernului englez, căpitanul Fitz-William Owen ocupă în acest scop insula Femando Poo. După ce o cumpăraseră de la portughezi în 1778, spaniolii o abamln nară, practic, pe ila anul 1800. În 1843, spaniolii revendi cară din nou drepturile asupra ei şi o reocupară. Printr-un 'ratat, încheiat la 6 martie 1843, Anglia recunoscu Spaniei isula Fermando Poo şi posesiunea micii colonii de pe coastă, lio Muni (Guineea spaniolă). Coloniştii englezi din Sierra ie au fost aceia care au insistat ca Femaindo Poo să fie repp. 586, 649-654, 667; H a r 1 o w-M adden, op. Cit., pp. 501-502;

F y f e, op. Cit., p. 152 şi urm.

Trocedată Spaniei şi, astfel, navele engleze să continue a frecventa porturile coloniei.

La 1832, englezii îtitcreprinseră în delta Nigerului o expediţie împotriva negustorilor de sclavi, dar ea se sfârşi dezastruos1. Atunci, Anglia institui blocada deltei fluviului, reuşind să suprime comerţjuil cu sclavi, către 1840. Totodată, englezii începură a dezvolta pe „Coasta Sclavilor”, cum era ea numită de obicei, comerţul ou fructe şi seminţe oleaginoase 2.

Negustorul Beecroft, numit în 1849 consul pentru zona golfurilor Benin şi Biafra, practică amestecul sistematic în treburile indigene, stabilind în fapt, dacă nu în drept, influenţa engleză în delta Nigerului şi pregătind astfel ocuparea regiunii, care se dovedea tot mai valoroasă sub raport comercial, în decembrie 1851, englezii ajuingând în conflict cu triburile indigene ioruba, bombardară oraşul Lagos, voind să-I ocupe. Ei m-au putut însă supune pe băştinaşi, trebuind să se mulţumească cu venirea la putere în partea locului a unui şef ii liniat ide sentimente mai favorabile dor. „…Pe Coasta Scla-ilor – scrie Engels despre acest eveniment – încercările de Irli.in are ale englezilor, îo ciuda tunurilor şi a tacticii lor europene, au fost energic respinse de către negrii neînarmaţi, care. iu dat inamicului o lovitură (bine simţită” 3.

În Africa ecuatorială de vest, căpitanul englez James King-ttan Tuckey înainta în 1816 pe fluviul Congo în amonte, pâifiă la 277 de kilometri de la vărsare. Expediţia lui suferi grele pierderi din cauza febrei tropicale şi rămase fără urmări pentru colonizarea britanică.

În 1840-1842 fură (întreprinse mici expediţii în Camerun, iar în 1843 s-au stabilit acolo misionari ce părăsiseră insula Fernando Poo, iâm urma. retrocedării ei către Spania 4. Nu s-a ridicat însă din partea Angliei nicio pretenţie de anexiune.

        'Onwuka C. Dike, Trade and Politics în the Niger Delta? 1830-/SUS, Oxford, 1956, p. 63.

        :' Ibidtm. Pp. 57, 97, 128. Uleiul de palmier, care se producea aici din abundenţă, devenise foarte căutat ca lubrifiant.

        '. Sik, </>. Cit., I, pp. 233-235.

Africa orient.il.i

Pe coasta răsăriteană a Africii, e tanică se află de asemenea, până pe la INSO, îmi. > l, !, mie. Este lipsită de consecinţe prezcni,. i un<M Cri în Etiopia, la 1805 şi 1809. In 1822 s-a încfoeiai cu sultaniui idiin Zanzibar, pentru ca acesta să i niilor comerţul ou sclavi1. Prin 1822-1823, căpitanul (I negociază din proprie iniţiativă instaurarea protectoratului bl i tanic la Mombassa, pe care o şi ocupă în 1824, dai guvernul din Londra renunţă la acest avantaj, temându-se de oomplii aţii cu imamul din Mascat, de pe ţărmul Golfului Persic, sub N zeranitatea căruia se afla această zonă de coastă a Al i u ii oi i. N tale. La fel renunţă la aplicarea luinui tratat încheiat în 182 t <l<-acelaşi Owen, cu privire la stăpânirea ţărmului sudic al * „! fului Delagoa 2.

Anglia insistă mai mult asupra apărării intereselor sale comerciale, prin intermediul cărora exercită o influenţă politică, necomplicată cu anexiuni teritoriale. Din 1841 se stabileşte în Zanzibar un consul general britanic, a cărui prezenţă se face treptat simţită după 1844, când Zanzibarul se emancipează de sub autoritatea imamului de Mascat. Creşte, în aceeaşi perioadă, şi influenţa britanică în Egipt3.

În Oceanul Indian, în dreptul coastei Madagascarului şi Africii de sud-est, Anglia dob'ândise la 1815 o importantă colonie de plantaţii: insula Maiuriciu, una din marile producătoare de trestie de zahăr. Şi aci is-a resimţit criza zahărului de plantaţie, care avansează treptat în secolul al XlX-Jet. Nu însă în proporţiile din Antile. Faptul că, din 1825, zahărului din Mauriciu i s-au fixat taxe de import în Anglia, la paritate cu acelea impuse pe zahărul din Antile, a susţinut considerabil producţia. Mauriciu se afla în circuitul principal al comerţului britanic din prima jumătate a secolului al XIX4ea: drumul spre Indii. Exporturile de zahăr din insulă îm metropolă au to the Death of Seyyid Said în 1856, Oxford, [1961], pp. 228-229, 235, op. Cit., I, pp. 265, 276.

crescut, între 1829 şi 1845, ou peste 25°/o, pe când cele din An-tile au scăzut cu aproximativ 30% *.

Desfiinţarea sclavajului, aplicată în insulă cu data de 1 august 1835, a atras după sine eliberarea a circa 60000 de sclavi. Deoarece plantatorii erau în majoritate francezi, ca şi populaţia aşezărilor urbane, administraţia engleză, pentru a disloca această preponderenţă a elementului francez, a permis strămutarea la oraşe a foştilor sclavi. Exodul de pe plantaţii, ca şi decimarea indigenilor de epidemii (&n 1856 nu mai trăiau decât 41000 de foşti. sclavi sau descendenţi ai lor), a provocat o lipsă aoută de mână de lucru. Guvernul britanic a permis, după abolirea sclavajului, imigrarea de lucrători din India.

Ea s-a (desfăşurat în asemenea proporţii, încât în 1856, la o populaţie totală de 229000 de locuitori, numărul indienilor şi al foştilor sclavi se ridica deja la 134000.

Tot datorită covârşitoarei majorităţi franceze a clasei dominante locale, englezii au evitat de a acorda insulei drepturi politice. Abia îin anul 1850 s-a creat o adunare reprezentativă, dar numai pentru oraşul St. Lauis 2.

CHBE, II, p. 488; Pouthas, op. Cit., pp. 340-341.