Capitolul I Spre încheierea împărţirii lumii (1874-1895)

Ultimele decenii ale veacului al XlX-lea marchează in-i relativ bruscă a politicii colonialiste a marilor puteri într-o fază de intensă virulenţă. Până la sfârşitul secolului aproape întreaga lume va fi împărţită între aceste mari puttri, fie sub forma dominaţiei politice directe, fie sub urci a zonelor de influenţă economică şi politică, adică a dominaţiei mascate.

La 1878 teritoriul african era în posesiunea unor pu 11. line în proporţie de aproximativ lO°/o; Polinezia, ceva ni. ii puţin de 50%, iar Asia cam jumătate. Peste un sfert de Africa era ocupată în proporţie de 9O°/o, Polinezia i 56% K

Ateste cifre pun în evidenţă şocul expansionist în poliţii i marilor puteri, având ca obiectiv principal Africa. Impei ml britanic are partea sa importantă de contribuţie ila această curii Colonială. La începutul perioadei el avea o întindere < ' milioane de kilometri pătraţi; la sfârşitul ei, atinmilioane de kilometri pătraţi.

Num. ii între 1884 şi 1900, Anglia a acaparat teritorii în luprâfaţS de aproape 9,5 milioane de kilometri pătraţi, cu 0 populaţie de 57000000 de locuitori2.

I o adâncă schimbare de concepţii şi metode în cadrul în Cobre colonialiste. Nu mai sunt ocupate doar ţinuturi muie, ci se pătrunde adânc în interiorul continentelor. Nu acaparează puncte care prezintă un interes econoiau strategic vizibil, direct, ci şi teritorii aparent fără valoare, numai în speranţa că în viitor s-ar putea ivi acolo ' M.iurice Baumont, L'essor industriei et l'imperialisme co-/ (IH7S-1904), Paris, 1937, p. 56 [Col. „Peuples et civilisations”, ti]

I L n i n, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismu-' >pere complete, voi. 27, Editura Politică, Bucureşti, 1964, >82.

Bogăţii exploatabile şi numai pentru ca aceste teritorii să nu ajungă în mâna unui stat concurent. Fiindcă o altă trăsătură a expansiunii coloniale de la sfârşitul secolului al XIX-lea este caracterul ei competitiv. Anglia nu mai dictează pe scena acestei expansiuni, secondată de la distanţă de Franţa. Noi ţări, puternice sau mai slabe, emit pretenţii coloniale: Germania, Japonia, Statele Unite, Italia. O ascuţită rivalitate între acestea şi ţările cu o mai veche tradiţie în materie transformă orice punct al globului în obiect de dispută, de conflict, în focar de război ce ameninţă să incendieze lumea. Problemele coloniale sunt în centrul politicii internaţionale. Se naşte o „chestiune africană”, de aceeaşi acuitate şi insistentă prezenţă, ca odinioară „chestiunea orientală” K

Expansiunea colonială de la finele secolului al XlX-lea, prin însăşi amploarea pe care i-o dau cercurile interesate, prin propaganda pe care i-o fac, e în mult mai largă măsură în atenţia opiniei publice, în sânul căreia deşteaptă ecouri ni. ii I.irgi şi mai contradictorii. În toate statele capitaliste

Iczvoltaseră forţe social-politice, în frunte cu clasa mun-i iioare şi cu partidele ei, care condamnă cu putere colonialismul. Guvernelor buirgheze şi cercurilor ide afaceri care le împing înainte, li se opune mişcarea socialistă, urmata şi de alte grupări de opinie, mai ales dintr-un anumit mediu intelectual, care denunţă imperialismul colonial, interesele înguste ale marelui capital şi demonstrează că acestea împing popoarele la războaie pentru scopuri străine şi nedemne de j ele, la oprimarea unor rase pretins inferioare, în numele unor principii fals umanitare, a unei inexistente misiuni „providenţiale”, „civilizatorii”, proclamate cu ipocrizie de clasele dominante şi guvernele marilor puteri.

Această luptă anticolonialistă a socialiştilor, a clasei muncitoare şi a altor elemente înaintate îşi găseşte ancore în conturarea din ce în ce mai definită a unei mişcări de rezistenţa” şi de eliberare în rândul popoarelor subjugate sau ameninţate cu subjugarea.

Concepţii colonialiste britanice în pragul trecerii spre Imperialism

Până către 1870, clasele dominante <lm M.m-i Uritanie, influenţate de doctrina liberală, afectează i coniidera imperiul colonial englez drept o structură politică tranzitorie, mergând, într-un termen mai apropiat sau mai îndepărtat, latre dezintegrare, prin independenţa coloniilor. Perspectiva nu era judecată drept o catastrofă, ci ca un fapt normal. Destrămarea legăturilor politice cu coloniile n-avea să prezinte mare însemnătate, câtă vreme acestea aveau să continue a rămâne parteneri ai schimburilor comerciale. Iar superioritatea capacităţii productive a Angliei prezenta o ga-t. inţie pe timp nedeterminat a permanenţei acestor legături comerciale.

În preajma anului 1870, această concepţie „liniştita*” loc alteia, preconizând menţinerea imperiului, întărirea murilor sale ou imetropdla şi expansiunea sa. Ca formă, i încearcă să acrediteze o potenţare a unui naţionalism

I uitanic, în care integrează întreg imperiul, considerat ca o ml | [nipirată, în planul superficial al filiaţiei ideilor, din open filosofului idealist Thomas Carlyle1, noua concepţie linvii i zgomotos prin cartea ilui Cbanles Dilke, Greater Uri tain, apărută în 18682. Autorul, îm verstă doar de 25 de un, figurând până atunci ca un radical, dezvoltă ideea unui Imperiu britanic mondial, unitar, încoronând lumea mo-i ouim Imperiul iroman o încoronase pe cea antică. El exaltă sentimente ultranaţionaliste: „grandoarea rasei britanice”, care a cuprins deja globul şi e destinată să-1 „inpic într-o zi în întregime; nimic nu o poate opri ca în mul 1970 să ajungă la 300 de milioane de suflete; „alte popoare vor fi atunci (pigmei pe lingă un asemenea popor” 3.

I ii o facă”. „Cucerirea, rod al nedreptăţii şi forţei, se dovedeşte, în riruitindeni, ca drept”. Citat după Hardy, op. Cit., p. 78 şi [>. Cit., p. 104.

Hritain (Probleme ale Mai Marii Britanii), va apare în 1890. I li ric, op. Cit., pp. 153-159; Hardy, op. Cit., p. 78; Bau-<p. Cit., p. 207.

Un alt reprezentant de; u al acestor idei a fost istoricul John Robert Seeley. In cursurile ţinute la Cam-bridge în 1881-1882, pe baza cărora el publică, în 1883, cartea The Expansion of England, combate liberalismul manchesterian, moderaţia sa în problema colonială, perspectivele lui „înguste”, obsedate de punctul de vedere al Angliei propriu-zise, insulare, acea „Little England” (Mica Anglie), ideal al burghezului mijlociu. Seeley afirmă că englezii trebuie să considere imperiul în ansamblu şi să numească acest ansamblu Anglia. „Trebuie să încetăm a crede că emigranţii care pleacă în colonii părăsesc Anglia, sau sunt pierduţi pentru ea. Trebuie să încetăm a crede că istoria Angliei este istoria parlamentului de la Westminster”. Expansiunea indefinită, consideră Seeley, este (principala raţiune de a fi a poporului englez l.

Aceleaşi tonuri apologetice răsună şi în cartea Oceana or England and her Colonies2, datorata tot unui cunoscut istoric, James Anthony Froude, şi apărută în 1885. Ea insistă asupra faptului că, alături de cea veche, au apărut în lume alte Anglii, în care rasa engleză prosperă, păstrându-şi liin (. i şi calităţile. Aceste Anglii trebuie să constituie o uni-'ii<- mi „imperiu oceanic” sau o „confederaţie imperială”, consfinţind astfel „vitejia anglo-saxonă”, care le-a creat şi] '. i; npărat de toate 'primejdiile 3.

Naţionalismul britanic imperiafet îşi va găsi apoi o expresie largă în opera literară a cunoscutului scriitor Rudyard Kipling (1865-1936), axată pe aceleaşi premise.

Naţioniailismiuil exacerbat este (propagat de felurite instituţii create ila inspiraţia şi cu sprijinul cercurilor interesate ale marii burghezii. O „Coloniali Society”, datând din 1868 şi reorganizată ulterior sulb mumele de „Royal Colonial Institute”, îşi propune „a spori şi răspândi cunoştinţele idespre coloniile, dependenţele. şi posesiiuiniiile noastre, precum şi despre imperiul nostru din India, şi de a garanta o uniune permanentă între patria-mamă şi diferitele părţi ale imperiului”. O „Imperial Federation League” 4, creată în 'Brie, op. Cit., pp. 160-163; H a r d y, op. Cit., p. 78.

Oceana, sau Anglia şi coloniile sale.

Ie, op. Cit., p. 166; Demangeon, op. Cit., p. Har d y, op. Cit., p. 78.

        * Liga pentru federaţia imperială.

Până şi anumite instituţii ştiinţifice, fondaţi acum, înscriu în planurile lor de cercetare aceleaşi obiective ile Itudierii „intereselor comune” tuturor membridoi imperiului '- în arena deschisă a politicii, concepţia unităţii imperiului ţi a expansiunii sale indefinite c întruchipată do liderul conservator Benjamin Disraeli (1804-1881). El a sintetizat. ispiraţiile marii burghezii engleze spre dominaţia mondială, traducându-le cu abilitate într-un fel de „religie naţională, i are eâştigă2 masele prin amploarea ipoetieă a dogmelor sale, prin coloritul ei oriental, prin cultul energiei. Disraeli a inventat cadrul extraeuropean în care coloniile îşi vor găsi loc, fără a fi micşorate, …a lansat strigătul de raliere, a pronunţat cuvântul evocator: Imperiu” 3.

Momentul din care Disraeli devine campionul imp lismului britanic şi autorul „reorganizării imperiului” iclcr.it discursul programatic rostit de el, în numele pun dului conservator, la Crystal Palace din Londra, la 24 iunie I 872. Acuzând pe liberali şi pe Gladstone că au încercat să dezintegreze Imperiul britanic, Disraeli afirma că această rcare a eşuat, datorită simpatiilor coloniilor pentru i-mamă. „Ele au decis că imperiul nu va fi distrus; şi, dupX părerea mea, niciun ministru din această ţară nu-şi e datoria, atunci când nu ia în considerare orice posibilitate de a reconstrui cât mai mult imperiul nostru colonial, răspunzând acestor simpatii îndepărtate, care pot deveni sur”a unei incalculabile puteri şi fericiri pentru această

Cauzele avântului expansiunii după 1870

O atare schimbare de optică în atitudinea claselor domin. mir engleze faţă de problemele coloniale nu putea fi ii rezultatul unor schimbări în condiţiile obiective ale

Hi poziţiei şi existenţei Angliei în lume, în raport cu alte puteri şi cu propriile sale posesiuni. Aceste schimbări se descifrează cu uşurinţă, pornind metodic, de la cercetarea condiţiilor economice.

În cele trei decenii de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Anglia şi-a pierdut poziţia ei economică preponderentă în lume. Nu numai că diferenţa de nivel dintre capacitatea sa industrială şi aceea a altor state a scăzut brusc, dar Anglia a fost ajunsă din urmă şi întrecută de Statele Unite ale Americii şi de Germania, sub raportul volumului producţiei. Mitul eternei superiorităţii economice a Angliei, care să o situeze deasupra oricărei concurenţe şi să-i garanteze, prin permanenţa legăturilor comerciale, stabilitatea edificiului politic mondial clădit în aproape trei secole de cuceriri^ s-a spulberat dintr-o dată. În acelaşi timp, a început să se zdruncine şi încrederea în dogma liberei concurenţe, armă care se întoarce acum împotriva Angliei, mânuită de adversari mai puternici.

Libertatea economică a coloniilor, posibilitatea pe care ele o aveau, în urma dobândirii autoguvernării, de a întreţin, relaţii comerciale cu orice ţară, ameninţa să devină im un factor de grabnică destrămare a imperiului şi, prin ista, de ruină a economiei engleze – întemeiată în mare parte pe resursele şi debuşeurile coloniale.

Concepţia unităţii imperiale şi a expansiunii sale la dimensiuni cât mai largi a fost soluţia pe care marea burghezie engleză a întrevăzut-o pentru salvgardarea intereselor sale. Concurat pe pieţele „neutre” ale lumii, capitalul britanic îşi propune să se retranşeze pe pieţele 'dominate politiceşte de Anglia. Nici vorbă nu mai poate fi de acceptarea senină a destrămării imperiului. Acesta devine o condiţie vitală de existenţă. Sub o altă rezervă însă: ca el să nu poată constitui un teren de penetraţie uşoară pentru mărfurile străine, ci să fie rezervat tot imai mult intereselor capitalului englez. O comisie de anchetă formata în 1885, pentru a cerceta cau-zole recesiunii comerţului 'britanic, înregistrează plângerea marilor industriaşi din Birmingham şi Sheffield împotriva protecţionismului Germaniei şi Statelor Unite şi a faptului ca mărfurile acestor ţări caută să concureze până şi pe piaţa metropolei engleze. Ei propuneau, ca unic remediu spre a putea înfrânge această conc m o uniuni ială. Cu coloniile, asemănătoare cu „Zolh: rein ui iu ihiar o federaţie politică, permiţând ui i pieţei metropolei şi a coloniilor sale1. '< himbismului, va reînvia doctrina proi^ ului, la scara întregului imperiu. Cu alte cuvinte, o parte a marii burghezii engleze va preconiza transformarea imperiului într-un sistem economic închis, eliminând mărfurile străine sau pu-nându-le piedici şi lăsând în schimb liberă circulaţia produselor britanice2, De aci derivă, la rându-i, ideea unei mai strânse unităţi politice, ca şi vehemenţa expansionismului: cu cât mai întins va fi imperiul în noua sa structură integrată, cu atât mai largă va fi piaţa britanică, aria de respirai sursa de profituri şi de forţă a capitalului englez.

Este concepţia care va încerca să se impună cu di bire în anii de după 1895 şi al cărei exponent va fi Jo: Chamberlain.

Realizarea noii formule întâlnea însă în cale inter. Burgheziei din coloniile de emigraţie, dotate cu autoguver-

        ; ca nu accepta fără condiţii revenirea coloniilor respective la rolul de anexe economice ale metropolei, nici înlirea drepturilor şi libertăţilor sale politice.

Au survenit şi factori politici internii, britanici, care au ţinut în şah ofensiva protecţionistă. În special exista temerea, împărtăşită de cercuri de opinie destul de largi, că prorecii. mul va atrage după sine o creştere a preţurilor la multe articole de larg consum pe care Anglia le importa din ifara imperiului.

Intre integrare şi separare se va insinua formula conciliatoare a federaţiei imperiale, a unei asociaţii de state considerate libere.

Încă înainte de 1867, John Macdonald, primul ministru anadian, vedea în Imperiul britanic în viitor: „o alianţă

—. ile şi autonome, legate împreună printr-un suveran comun”. Iar ministrul australian Henry Parkes încerca să nprindă aspiraţiile contradictorii ale burgheziei engleze din „olonii în formula: „Cu cât mai largi frânghiile, cu atât mai strânsă uniunea” 1. Neozeelandez ml Julius Vagei a redactat în 1885 un memorandum în favoarea federalizării imperiului 2.

De ce burgheziile coloniale de factură britanică se opresc din mersul către independenţa deplină şi preferă o soluţie de compromis care le menţine în imperiu, prelungind unitatea acestuia şi, în aparenţă, chiar întărind-o?

Nu se pot trece cu vederea, ca una din cauze, şi sentimentele de solidaritate, întemeiate pe limbă, pe tradiţii, ale acestor comunităţi engleze create dincolo de mări. Ele se întăresc, după 1870, datorită unei noi „unde de şoc” a emigraţiei britanice, generate de accentuarea şomajului industrial, de caracterul tot mai grav şi mai de durată al crizelor economice ciclice, de criza agrară ce afectează Europa, timp de două decenii, în urma concurenţei grânelor de import, americane şi ruseşti. Între 1871 şi 1915 au emigrat din Anglia 8,1 milioane de oameni, din care 5,7 milioane emi-niţi definitivi. Numai Canada a primit în acest interval oape 1800000 de imigranţi englezi, din care 633000 mul 1900 s.

L'ir în afară de acest factor, împrejurările de la sfârşitul icului al XlX-lea au dus şi la crearea altei baze de legături) de comunitate de interese între burghezia britanică i ropolitană şi colonială.

Concurenţa furibundă de pe piaţa mondială, în epoca formării monopolurilor, tendinţa de a-şi doborî adversarul prin preţuri scăzute, pentru a rămâne apoi stăpân pe piaţă, goana după profituri mai mari, toate acestea grefate pe fondul creşterii continue a producţiei şi a capitalurilor disponibile, au sporit în proporţii uriaşe exportul de capital în ţările înapoiate, dependente şi coloniale. „Imperialismul… înseamnă, printre altele, export de capital. Producţia capitalistă se introduce în colonii din ce în ce mai accentuat” 4.

        <„„/10, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 35.

În colonii, mâna de lucru era n iile prime din abundenţă, adeseori din zlciminte iflati abia la înce putul exploatării, deci necesitâiul cheltuieli di (ie mai reduse. Apropierea uzinelor prelucrâtoari de ma terii prime scădea cheltuielile de transport şi totul ie solda cu preţuri de cost mai reduse, cu şanse mai mari de victorie asupra concurenţei, conjugate cu profituri sporite.

Investiţiile engleze de capital în străinătate ating 1,3 miliarde lire sterline în 1885, cresc la 1,7 miliarde în 1893 şi la aproape 4 miliarde $sa 1914, din care jumătate în colonii K

Un sector important al investiţiilor l-au constituit căile ferate. În 1870 se aflau în posesiunile britanice căi ferate în lungime de 13600 km, pentru ca după un sfert de veac, la 1895, lungimea lor să ajungă la aproape 85000 km 2.

Alte sectoare ale economiei coloniilor care atrag capita luri engleze sunt mineritul, irigaţiile (baraje moderneân fo losul agriculturii) şi, într-o măsură mai redusă, industria pi lucrătoare. Abia după 1904 se înregistrează investiţii şi ta ramuri concurente ale industriei din metropolă3.

Investiţiile de capital britanic atrag în sfera lor de influenţă cercuri mai largi ale burgheziei din colonii, le cointeresează mai îndeaproape şi rodează astfel circulaţia ideii de federalizare, ca formă de menţinere a unităţii imperiului. Dar investiţiile de capital, dezvoltând în colonii industria şi transporturile moderne, au favorizat şi dezvoltarea proletariatului industriali. Însuşi acest fapt de capitală importanţă exercită o influenţă asupra atitudinii burgheziei coloniale faţă de metropolă: o face să dorească sprijinul Angliei, să considere unitatea imperială o unitate a clasei dominante, favorabilă apărării poziţiilor ei.

Mai trebuie ţinut seamă şi de faptul că burghezia colonială, întărită economiceşte şi satisfăcută pe tărâmul drepturilor sale politice, realizate prin regimul autoguvernării, manifestă oarecare veleităţi expansioniste proprii (de exemplu Australia, în zona înconjurătoare a Pacificului). În sprijinul acestor tendinţe, ea nu are nimic împotriva unui ajutor din î L CHBE, III, p. 195; Demangeon, op. Cit., p. 104. CHBE, III, p. 199.

        ' Bennett, L'Empire Britannique, în UEuroţe du XIX' et du XX' li, p. 1058.

Partea imperiului, n-o deranjează cu nimic o intervenţie a flotei engleze. Dimpotrivă, retragerea garnizoanelor britanice şi lăsarea sarcinilor militare exclusiv în seama coloniilor – acţiune întreprinsă de guvernul Gladstone între 1868 şi 1874 – e deplânsă ca prematură şi comentată prin aluzii la retragerea legiunilor romane din Britannia, pranergând prăbuşirii Imperiului roman de apus1.

În sfârşit, ca un ultim element care nu generează, dar înlesneşte acreditarea ideii unităţii imperiale, e de menţionat continua perfecţionare a transporturilor şi comunicaţiilor. Ea desăvârşeşte acum legarea tuturor părţilor imperiului prin-tr-o reţea continuă de cabluri submarine, de linii de navigaţie dotate cu vase cu aburi, coordonate cu căi ferate continentale. Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne din Ocolul Pământului în 80 de zile, e un englez şi efectuează călătoria sa – imaginară, dar perfect realizabilă – în cea mai mare parte prin intermediul mijloacelor de comunicaţie ale Imperiului britanic. Telegrafia fără fir şi transporturile aeriene vor avea, în secolul al XX-lea, ultimul cuvânt.

India şi „neotorysmul” lui Disraeli

Expansionismul agresiv şi reconstrucţia imperiului sub

Cu populaţia sa, evaluată la 230-240 milioane de oameni, India reprezenta un imens debuşeu al industriei Angliei, un furnizor de bumbac, de ceai şi numeroase alte mărfuri, deci un indispensabil „partener” comercial; iar după 1870, şi un vast teren de investiţii, un debuşeu şi pentru exportul de capital.

Atenţia acordată Indiei de noul curs al politicii engleze s-a concretizat în „Bill-ul cu privire la titlurile regale”, pronctt, op. Cit., p. 1052.

Pus de guvernul conservator şi vm. ii di parlament în 1876. El căuta să dea o bază juridică integrării mai urnise a Indiei în sistemul colonial britanic, introducând un clement de drept şi tradiţie istorică în relaţiile de supuneri' dintre feudalii hinduşi şi coroana engleză. Titlul imperial al Marilor Moguli, suspendat în urma răscoalei din 1857-1858, era restaurat în persoana reginei Victoria, care devenea împărăteasă a Indii-lor, sub ficţiunea preluării titlului şi autorităţii vechilor suverani de ila Delhi. Viceregele Indiei era locţiitor al împărătesei de la Londra.

Această schimbare a formei legăturilor de dependenţă politică a Indiei faţă de Marea Britanie a fost proclamată oficial la 1 ianuarie 1877, în cadrul unor fastuoase ceremonii, la Delhi1.

Guvernul britanic a insistat în continuare într-o politici de mai largă solicitudine aparentă faţă de India, pe plan economic, în anii de secetă şi foamete 1876-1878 s-au alocat pentru populaţia sinistrată vreo 14 milioane de lire sterline, desfăşurându-se în acelaşi timp o campanie pentru colectarea de ajutoare din întreg imperiul 2.

        „Codul foametei”, adoptat în 1883, prevedea alocarea sumei de 1,5 milioane lire sterline anual, pentru ajutoare celor sinistraţi şi pentru îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţii. Măsurile luate n-au putut înlătura repetarea acestei calamităţi, dar i-au atenuat efectele 3.

Deschiderea Canalului Suez a favorizat întrucâtva dezvoltarea economică a Indiei. Circulaţia comercială s-a intensificat, sprijinită şi de masivele construcţii de căi ferate. Din anii 1875-1880 face paşi mai hotărâţi înainte industria textilă modernă, de bumbac şi iută. La 1881 apare primul act de reglementare a muncii femeilor şi copiilor în fabricile din Imlia4. Continuă marile lucrări de irigaţie, determinate de interesul Angliei în ameliorarea agriculturii indiene, spre a-i ca sursă de aprovizionare cu cereales.

        ' Ilauser-Maurain-Benaerts, op. Cit., p. 234. ' ll'idem, loc. Cit.

I 1 I i a m s o n, A Short History…, voi. II, pp. 272-273. I Ibnlnn, p. 274. „ Dtmangeon, op. Cit., p. 231; B a u m o n t, op. Cit., p. 212.

Şi în domeniul politic-administrativ sau cultural se manifestă aceeaşi intenţie a Angliei de a afişa mai mult interes faţă de India, în speranţa de a evita nemulţumirile populaţiei şi redeschiderea „problemei indiene”, atât de violent pusă, la un moment dat, de marea răscoală din 1857.

Guvernarea lordului Ripon (1883-1884) se remarcă prin această ostentativă „bunăvoinţă” faţă de elementul autohton, eăutând a-1. predispune în favoarea (regimului britanic prin unele concesii politice, limitate însă la pătura conducătoare indiană. Prin atitudinea sa, care n-a fost agreată de Londra, nici de cercurile britanice din India, fiind judecată prea „liberală”, lordul Ripon a ifost printre foarte puţinii, dacă mu chiar singurul vicerege care s-a bucurat de simpatii în rândurile poporului indian 1. În spiritul politicii sale, prin-tr-un act din 1892 a fost extinsă puterea consiliilor legislative de pe lângă vicerege şi s-a acordat un spaţiu mai larg principiului electiv în ocuparea locurilor din consiliile proPrin acestea, ca şi prin alte măsuri mai mărunte, ira bunăvoinţa guvernanţilor englezi în a atrage mai umil elementele indiene în administraţie2.

Adâncirea contradicţiilor anglo-indiene şi dezvoltarea unei mişcări organizate de eliberare

Calculele guvernului britanic erau greşite, ca unele ce ignorau anumite date esenţiale ale problemei. Preocuparea ceva mai accentuată pentru ridicarea economică a Indiei, investiţiile de capital, dezvoltarea unei industrii autohtone moderne, toate acestea fie întăreau burghezia indiană, fie o luminau mai deplin asupra perspectivelor sale de dezvoltare, în cazul în care bogăţiile interne şi valorificarea lor i-ar fi aparţinut ei, iar nu ocupanţilor englezi. Atragerea elementelor hinduse An administraţie a răspândit un timp un oarecare climat de satisfacţie şi lealitate, dar totodată a pus burghezia indiană în mai largă cunoştinţă de cauză cu structura infimii, cu funcţia şi metodele spoliatoare ale administraţiei ' I” u p u i s, op. Cit., pp. 290 şi 300.

Ii; i u în o n t, op. Cit., p. 212; D u p u i s, op. Cit., p. 289, C h e-v i I I i c i, op. Cit., I, p. 296 şi urm.

britanice. Promovarea învăţămânuilui.1 oftrii aceleiaşi bur ghezii, an după an, cadre tot mai nunin cu solidă şi variată pregătire profesională, >u larg orironl inte lectual şi superioară experienţă de viaţă, având prilejul di-a-şi crea relaţii şi câştiga simpatii trainice în mediul intelectual şi politic internaţional.

Integrarea Indiei în sistemul imperial conceput de Dis-raeli şi noua linie a politicii engleze faţă de ea au contribuit – acesta fiind cel mai important efect ai lor în perspectiva istorică – la deşteptarea şi întărirea unei mişcări organizate de emancipare naţională a poporului indian, mişcare condusă de burghezia autohtonă, de elementele ei înaintate. Lupta Indiei pentru libertate a intrat, după 1870, în faza s. i mo dernă, sub raportul principiilor, programului, formelor de organizare şi metodelor de acţiune.

Se înmulţesc asociaţiile politice ale burgheziei indiene. Din 1876, aşa-numita „Asociaţie indiană”, înfiinţată în de ceniul precedent, militează pentru introducerea în India a unui regim de autoguvernare constituţională, de tipul Canadei sau Australiei. Continuând lupta pentru un obiectiv înscris în programul ei de la început, asociaţia a desfăşurat în 1878-1879 agitaţii în toată ţara împotriva piedicilor puse indienilor la accesul în funcţiile publice. Aceste piedici apăreau an de an mai nejustificate. Între 1857 şi 1885, la universităţile din India au fost înscrişi peste 48000 de studenţi. Existau, aşadar, cadre capabile să facă faţă, din toate punctele de vedere, exigenţelor examenului de primire în funcţii.

În 1883 se fondează „Asociaţia pentru reforma constituţională” şi „Uniunea naţională indiană”. Scopurile lor erau leaşi, diferind întrucâtva numai forma în care erau urmă-rfte. Prima îşi propunea să constituie o asociaţie unică, având un consiliu general central şi ramificaţii în întreaga ţară, pttCUZn şi un aşa-zis comitet de informare, la Londra. Cea dl i doua, preconizând de asemenea propăşirea politică a li” prin dobândirea unui regim constituţional, încerca să c un fond naţional pentru sprijinirea acestui ţel. Tot în 1883, vechiul militant naţionalist Naoroji a în-/i. irul „Voice of India”, a cărui activitate a fost ci.11 imediat salutată cu simpatie de Hyndman şi de alţi socialişti englezi ai vremii.

Îin sfârşit, >î; n 1885 s-au pus bazele unui organ consultativ anual al liderilor diverselor asociaţii şi comunităţi indiene. Acesta a fost „Congresul naţional indian”, din care s-a dezvoltat cel mai puternic partid politic al burgheziei hinduse, până în zilele noastre i.

Format în majoritate din avocaţi cu educaţie engleză, Congresul a fost iniţial loialist, mărginindu-se să revendice autoguvernarea şi statutul de dominion. Dar destul de curând el a primit o infuzie de radicalism din partea tineretului proaspăt ieşit din universităţi şi lansat în lupta politică. Dotaţi cu o pregătire intelectuală egală cu a oricărui englez cultivat, aceşti tineri, mulţi reveniţi din universităţi britanice, resimţeau cu şi mai multă umilinţă şi indignare discri-mină'riile felurite la care îi supunea „ipiână şi cel mai asiatic dintre gentlemeni”.

Congresul naţional indian a evoluat spre un naţionalism intransigent, aripa lui radicală îmbrăţişând lozinca: „India indienilor”, adică independenţa totală.

Guvernanţii englezi, ca o primă contramanevră la această dezvoltare rapidă a mişcării naţionale indiene, răspunseră prin încurajarea constituirii unei mişcări separate a musulmanilor (care formau o treime din populaţie), alimentând o atmosferă de neîncredere şi dezbinare între aceştia şi hinduşi. Vechile prejudecăţi religioase au servit Angliei pentru a frâna, timp de decenii, sudarea mişcării de eliberare naţională a Indiei. Cxt de interesate erau avansurile pe care oficialităţile încep a le face musulmanilor, rezultă şi din expresia folosită de un funcţionar englez, că „un colegiu musulman fondat valorează cât patru corpuri de ainmata” 2.

Controverse economice

Pe măsura dezvoltării mişcării naţionale indiene, conducătorii ci au lansat critici şi împotriva consecinţelor economice ale dominaţiei engleze. Ei arătau că negoţul britanic a însemnat fundamentarea dominaţiei Angliei în India; că tot timpul interesele comerciale engk-/< pri il. - ui faţh de nevoile poporului indian, situaţie în care nu puni fi vorbfl de o reală dezvoltare a economiei ţării, nici di creştere a standardului de viaţă al poporului'.

Paralel cu asemenea îndreptăţite observaţii, ; au ridicat şi din partea burgheziei industriale engleze, de pe poziţii şi din interese opuse, obiecţii împotriva modalităţilor acestui comerţ. Dezvoltarea industriei textile moderne în India a neliniştit Lancashire-ul. Ea venea tocmai în anii în care industria britanică începea să resimtă necesitatea păstrării şi chiar lărgirii pieţei indiene pentru plasarea produselor sale. De aceea, sub influenţa cercurilor industriale engleze, la 1877 au fost suprimate taxele de import în India la o serie întreagă de produse manufacturate de largă circulaţie2. Măsura lovea în tânăra industrie indiană. Ea confirmă, printre atâtea. Cumstanţe, cât de justificate erau criticile burgheziei indii la adresa comerţului britanic, arătate mai sus.

În anul 1894, deficitul financiar al Indiei a silit pe regii Lansdowne, apoi Elgin, să propună guvernului din Londra acceptarea unor taxe de import de 5% la numeroase produse manufacturate engleze, printre care şi cele de bumbac. Protestele vehemente ale unor delegaţii de industriaşi din I incashire au determinat guvernul englez şi au silit pe cel ilin Delhi să excepteze produsele de bumbac de la noile taxe vamale. Dezbaterile care au continuat cam un an, trecând şi l>rin Camera Comunelor, au ajuns în martie 1895 la soluţia le compromis a acceptării de către Anglia a taxei de 5°/o pentru intrarea produselor sale în India, inclusiv bumbacul, ip'icându-se însă o taxă compensatorie şi la vânzarea produ-< lor manufacturate indiene, pentru ca acestea să nu fie prea Hidrant avantajate de noul tarif vamal.

Compromisul a durat puţin, fiindcă guvernul conservator al lui Salisbury, care a urmat în 1895 celui liberal prezidat

Roseberry, a reluat întreaga problemă. Industriaşii englezi uideau că (reglementarea din martie 1895 era protecţio-”i.i. i pentru industria indiană şi dezavantajoasă pentru cea, EHR”, 1962, nr. 305, p. 684. 1 I' o m a n g e o n, op. Cit., p. 231.

Britanică. În cele din urmă, în 'X<, guvernul s-a oprit asupra fixării unei taxe de 3V20/!) pe toate ţesăturile de bumbac vândute în India, fie că erau importate, fie că erau produse în fabricile indiene1. Controversa s-a încheiat pentru moment, ea rămânând semnificativă din două puncte de vedere: faptul că în cadrul ei s-a putut schiţa, la un moment dat, o opoziţie comună, anglo-indină – deşi de pe platforme şi din interese opuse – împotriva politicii comerciale a metropolei, şi dezvăluirea perseverenţei guvernului britanic în a apăra interesele industriei proprii pe piaţa indiană, în pofida tuturor simulacrelor de încurajare a economiei Indiei.

Problema frontierelor Indiei: Afganistanul în preajma anului 1870, teama de o posibilă invazie asupra teritoriului Indiei dinspre nord îşi găseşte o justificare mai concretă decât înainte. Avansarea Rusiei ţariste în Asia centrală, proclamarea anexiunii sau a protectoratului rus lai N.mi. irkand, Buhara (1868) şi Hiva (1873) ridicau dintr-o chestiunea controlului asupra Afganistanului, ca esenţială pentru siguranţa frontierelor Indiei. Anglia încerca să scă modalitatea de a-şi menţine influenţa în această ţară, intervenind în repetate rânduri cu oferte de mediere în divergenţele afgano-persane. Emirul de la Kabul, Shere Aii, nemulţumit însă de arbitrajele engleze, a refuzat consecvent stabilirea unui agent rezidenţial britanic în Afganistan, în-clinând progresiv spre Rusia. În iunie 1878, el primi cu onoruri, la Kabul, misiunea rusă condusă de Stoletov.

Englezii începuseră încă din anul precedent, fără declaraţie de război, ocuparea unor puncte care să le consolideze controlul asupra trecătorilor din munţii de la frontieră, precum şi mici expediţii represive contra umor triburi nesupuse din acea regiune.

După misiunea Stoletov, evidenta predispoziţie filorusă a emirului decise guvernul englez la o acţiune făţişă. Lai 21 septembrie 1878, Anglia atacă Afganistanul, după ce cu| puţin timp înainte o misiune britanici trimiil d jele

Indiei, lordul Lytton1, fusese arcsi.u. i de afgani la intrarea pe teritoriul lor.

Campania, condusă de generalul Roberts, a înregistrat iniţial un succes rapid şi complet. Emirul, înfrânt, s-a refugiat în Turkestanul rusesc. În mai 1879 s-a încheiat pacea de la Gandamak, cu fiul şi urmaşul său, Iakub-han. O misiune permanentă engleză e admisă la Kabul. Anglia ocupă şi anexează posesiunilor sale din India Belucistanul, la vest de cursul inferior al Indusului, până la frontiera persană.

Ca şi odinioară, în războiul din 1839-1842, o revoltă populară afgană repuse totul în cumpănă. În septembrie 1879, misiunea britanică de la Kabul fu masacrată. O lună mai târziu, Roberts reocupă oraşul Kabul, dar insurecţia genei iii îl sili să se retragă, garnizoanele britanice din diferite puncte ale ţării trebuind să reziste, în încercuire, asediului din partea răsculaţilor.

În 1880, Roberts reuşi să degajeze garnizoana care apărn punctul de cel mai mare interes strategic pentru englezi, Kandahar. Înfrânse apoi insurecţia afgană, instalând la putere pe un nepot al fostului emir, Abd-ur-Rahman. Obligaţi însă pentru a doua oară să ia aminte la lecţia afgană, la riscurile pe care le prezenta ocuparea permanentă a unei ţări cu o populaţie atât de ostilă, de dârză şi dornică de libertate, englezii au evacuat Afganistanul. Tratatul de la Gandamak asigurase Angliei posesiunea defileurilor de pe cursul nordic al Indusului, iar în cadrul conferinţei de la Zimma (august 1880), noul emir a fost convins să accepte un subsidiu anual (pe care-1 va primi până în 1901), garantându-i-se tronul şi hotarele contra oricărei agresiuni neprovocate.

Campania încheiată în 1880 a dus la stabilirea a ceea ce I lisraeli (din 1876 lord Beaconsfield) numea „frontirele ştiinţifice” ale Indiei: împingerea lor în defileuri greu de trecut, l'>rrificate de englezi. Disraeli însă căzuse de la putere, în porte tocmai din cauza dificultăţilor din această campanie. I le s-au resimţit asupra finanţelor britanice şi, pe această, au slăbit expansionismul războinic al conservatorilor.

în completarea „frontierelor ştiinţifice”, Anglia şi-a impus definitiv protectoratul asupra micilor state Bhutan, Şikhim şi Nepal (în 1890), de-a lungul frontierei cu Tibetul, iar în 1895 a ocupat Chitral, la extremitatea de nord a Indiei. O rectificare a tratatului de frontieră cu Afganistanul, în 1893, i-a asigurat controlul asupra importantei trecători Haiber. În 1901 se va crea în aceste părţi „The North-West Frontier Province”, sub regim special de ocupaţie şi administraţie militară *.

La 'răsărit de India, englezii au întreţinut, până la 1878, relaţii corecte, dar nicidecum cordiale, cu Birmania, căreia îi răpiseră, la 1852, partea de sud a teritoriului. După 1880 însă, temându-se de creşterea influenţei franceze în această zonă, Anglia a folosit ca pretext dificultăţile întimpinate de o societate comercială britanică în Birmania, pentru a ocupa în întregime această ţara, în noiembrie 1885, şi a proclama anexarea ei, la 26 februarie 1886. După câteva luni, englezii trebuit să facă faţă unei răscoale generale a poporului l. inni.in, pe oare n-au putut-o înăbuşi decât după vreo patru un

În restul Asiei, sau în vecinătatea imediată a continentului, britanicii şi-au întărit dominaţia, formând, sub controlul, o federaţie a statelor malaeze (1895). În 1881, o companie comercială, numită „British North Borneo Company”, a ocupat partea de nord a marii insule Borneo (Kalimantan),] cu sultanatul de Brunei, regiune asupra căreia, în 1888, a fost proclamat protectoratul britanic3.

Africa: ocuparea Egiptului

Problema Egiptului provine din aceea a Canalului Suez. Iar aceasta, la rândul ei, se leagă de a Indiei, de drumul spre Indii şi de întreg ansamblul Imperiului britanic, a cărui

John F. C a ci y, A History of Modern Burma, pp. 104, 113-114, IK. M'), |2l, 129-130.

Axă economică şi strategică devii m Londra-Gibraltar-Malta-Suez-Aden-Bomba) j dney.

Curând după inaugurarea canalului, puni cincimi din iraficul său era reprezentat de vase lub pavilion Inii. mic.

Interesul Angliei pentru zona canalului p pentru Egipt, pe teritoriul căruia se afla această zon enorm. „An-

        ^lo-Egyptian Bank”, fundată în 1864, joacă după 1870 un rol considerabil în afacerile economice egiptene.

Cheltuielile exagerate şi împrumuturile în străinătate ale kedivului Ismail, care ambiţiona, reuşind în parte, să modernizeze ţara sa, sub toate aspectele, aiu adus finanţele Egiptului într-o stare vecină cu falimentul. Kedivul oferi la un moment dat, constrâns de dificultăţi, vânzarea unui mare număr de acţiuni ale canalului, intrând în acest scop în tratative cu un i; rup financiar francez. Disraeli, sesizând momentul, dădu ceea ce însuşi a considerat una din loviturile de maestru il<-i. irierci sale: fără a mai consulta în prealabil parlamentul, contractă un împrumut de la banca Rotschild şi cumpăra, la sfârşitul lui noiembrie” 1875, un număr de 176602 acţiuni Suez ale lui Ismail. Guvernul britanic dobândea astfel con-i rolul asupra canalului şi devenea principalul interesat în 'in. nude şi politica egipteană. Între decembrie 1875 şi fe-hruarie 1876, o misiune engleză cercetă starea financiară a

I giptului, conchizând, în raportul ei, că numai experţii brii. iniei ar putea pune ordine în haosul constatat. În februarie guvernul englez, prin ambasadorul său la Paris, propuse celui francez constituirea unei comisii mixte anglo-ramceze, pentru a exercita o supraveghere asupra finanţelor egiptene. O lună mai târziu, un funcţionar englez era trimis în Egipt, spre a se ocupa de reorganizarea Ministerului de linanţe1. În acelaşi an s-a creat la Cairo „Comisia pentru l. itoria publică internaţională”, organ de control în numele

I1 editorilor Egiptului, în cadrul căruia Anglia şi Franţa aveau rolul principal, nu fără intenţii din partea lui Disraeli de i $i elimina partenerul din acest condominium financiar.

Aceste măsuri au liniştit pentru moment pe creanţierii ke-divului, amânând, dar nu înlăturând, primejdia unei bancrute ' |. i n Bouvicr, Les intirlts financiers et la question d'Egypte, ' 1876, în „Revue Historique”, an. 84 (1960), tom. CCXXIV, 81, 86-88.

F a statului egiptean. Între timp, în 1878, Disraeli intervenise bătăios, cu demonstraţii navale, pentru a împiedica marşul armatei ţariste spre Constantinopol şi Strâmtori, iar tratatul cu Turcia, din 4 iunie, aducând Angliei insula Cipru, îi consolida talasocraţia Mediteranei orientale, acoperind, dinspre nord, eventuala apărare a Canalului Suez l.

În aprilie 1879, kedivul Ismail făcu o încercare de a se debarasa de controlul european asupra finanţelor sale. Intervenind imediat la Poartă, care era suzeranul formal al Egiptului, Anglia şi Franţa provocară abdicarea silită a lui Ismail şi înlocuirea lui cu fiul său, Tewfik, personaj complet inert în faţa spectacolului instaurării de fapt a dominaţiei străine în ţară. Totodată, îin Egipt s-a instituit şi un control politic dual, anglo-francez, prin intrarea în guvern a câte unui re prezentant din partea celor două state. Trei sferturi din ce merţiuil egiptean era, în 1880, în mâna angknfrâncezilor 2.

În Egipt izbucni însă o revoltă cu caracter naţional, anti-european şi antiotoman, în frunte cu colonelul Ahmed Arabi, fellan de origine; punând imâna ipe putere, înconjurat de simpatia populaţiei, Arabi convocă o nouă adunare reprezenta-îşi proclamă deschis intenţia de a înlătura tutela iinS şi controlul anglo-francez asupra finanţelor ţării.

Guvernul francez Gambetta-Freycinet luă iniţiativa inter-m nţiei europene contra mişcării de apărare a libertăţii naţio-n. ile din Egipt, trimiţând kedivului, în ianuarie 1882, o notă de protest, în care acuza de „anarhie” noul regim al lui Arabi. Guvernul englez al lui Gladstone s-a arătat mai ezitant. El ar fi preferat ca înăbuşirea mişcării din Egipt să o de reforme; se utiliza în ace Iministraţiei britanice în India, în cei don di ini precedenţi.

Prima preocupare a fost restabilirea fin Datoria statului egiptean se cifra la apn> 100 milioane de lire line. Acoperirea scadenţelor şi anuităţilor lor absorbi doul treimi din bugetul Egiptului, pe anul 1883. Administraţiei leze, în primii cinci ani, îi rămâneau disponibile pentru cheltuieli curente abia 3 milioane de lire anual. Până la 1888, Anglia a luptat împotriva bancrutei Egiptului, adică, în fond, pentru apărarea intereselor marelui capital străin – în primul rând al ei propriu – care acordase credite fostului liv. În 1885 se negocie la Londra o modificare a obligaţiilor financiare ce decurgeau pentru Egipt din vechile con tracte de împrumut; în felul acesta fu evitat falimentul, cărui perspectivă fusese agravată de britanici, prin chel tu uliiicampaniei militare nereuşite din Sudan, între 188' 1885. Până la 1893, administraţia britanică a reuşit să dude datorii peste 40% din bugetul egiptean.

Guvernarea engleză în Egipt, după cucerire, e legată în mare măsură de numele lui Evelyn Baring, devenit lord Cro-mei Fost controlor al datoriei publice sub kedivul Ismail şi membru în guvernul indian, însărcinat cu problemele finanre (între 1880 şi 1883), el a fost numit consul general1 ni Egipt, îndeplinind funcţiile de fapt ale unui guvernator, pin* în anul 1907.

Păstrând aparenţele constituţionalismului, guvernare;! gleză a desfiinţat Consiliul notabililor, creat de Ismail în 1866, ca formă a puterii legislative, înlocuindu-1 prin aşa-numitul Consiliu legislativ egiptean, având şi el un rol pur omultativ. Schimbarea numelui instituţiei ce trebuia să re-prezinte puterea legislativă n-a avut, în fond, alt rost decât la de a da ocazie la schimbarea compoziţiei sale. Vechiul onsiliu al notabililor dobândise în timpul mişcării lui Arabi putere reală, devenind unul din centrele revoluţiei naţionaU. Noul Consiliu legislativ întrunea persoane resemnate în faţa dominaţiei străine.

Inii tn Egipt”.

N

S-au creat în Egipt şi consilii provinciale, alese pe bază de cens ridicat, având şi ele num. ii rol consultativ în problemele de interes public ale provinciei. Indiferenţa cu care erau privite de populaţie, caracterul lor reprezentativ foarte limitat au făcut ca ele să nu prea aibă un rol efectiv.

Englezii au simplificat legislaţia juridică şi procedura judiciară, înainte foarte complicată, a Egiptului. Între 1883 şi 1889, ei au încercat o uniformizare a justiţiei, pe baza codului lui Napoleon, rămas aci în vigoare, în linii mari, din perioada scurtei ocupaţii franceze, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Între 1890 şi 1895, administraţia britanică a revenit însă, prin reforme parţiale, spre o descentralizare a justiţiei. În acelaşi timp, ea a asumat un control tot mat strâns asupra forţelor poliţieneşti locale.

Reformele engleze în Egipt au avut în general un caracter limitat şi moderat. În învăţământ, ocupaţia britanică a însemnat la început un regres, ea micşorând numărul şcolilor l| elevilor, prin impunerea unor taxe şcolare ce restrângeau posibilii iţea instrucţiunii la categoriile avute. Cromer perCeea ce a constituit bilanţul acestei administraţii, în prima sa perioadă, a fost efortul de a redresa finanţele Egiptului – înregistrând o reuşită parţială – în interesul creditorilor străini, în mare parte chiar al capitalului englez, şi crearea unor instituţii care să mascheze iabil, dar să şi permită, consolidarea efectivă a unei dominaţii de durată.

Din punctul de vedere al poporului egiptean, a rămas oarecum pozitivă doar iniţiativa de reducere a impozitelor după 1888 şi o tendinţă de încurajare a posesiunii ţărăneşti. Ambele considerate de guvernanţii englezi, în temeiul expe-rinţei acumulate în special în India, drept „panaceul favorabil oricărei dominaţii străine”. Aşadar, efectuate numai cu scopul de i preveni moitiulţumirile şi a-şi întări stăpânirea.

Pe plan economic ar mai fi de remarcat că ocupaţia engleză a accentuat, cum era de aşteptat, aservirea Egiptului capitalurilor străine. Au fost i rajate investiţiile de capitaluri mul rând ale celor britanice '.

I.iiiii li' vamale şi încuilr in, ml.11. În priRezistenţa Sudanului: M.ilnli

Securitatea Suezului se putea realiza prin stăpânin. i Egiptului, iar aceasta, la rându-i, era consolidată prin dominaţia asupra Sudanului oriental, a văii Nilului, care, în plus, extindea şi posibilităţile de control şi de apărare a drumului marii im de-a lungul Mării Roşii. E unul din motivele ameste-Cului britanic în Sudan, la care se adaugă şi tendinţa crală de penetraţie adâncă în Africa, în perspectiva înde-p. ntată a creării unui domeniu colonial cât mai omogen <Iu punct de vedere teritorial, din nordul până în sudul conţi nintiilui.

Penetraţia engleză în Sudan începe îndată după expedi ţiile geografice care au descoperit izvoarele Nilului. Ba folosit de interesele expansioniste ale Egiptului în acetitl > i. Agenţi britanici, intraţi în slujba guvernului egiptean,.in avui un rol activ în supunerea populaţiei sudaneze auto- [ţii kedivului, folosind ca pretext lupta împotriva trafi-i nnilor de sclavi.

Însărcinat să conducă o expediţie până la Gondokoro, <>ape de izvorul Nilului, unul din aceşti agenţi, Samuel Baker, a proclamat anexarea întregului Sudan ia Egipt (1869-1871), rămânând guvernator al regiunii văii superie a Nilului. El dispunea însă de forţe insuficiente pentru. i se putea face ascultat de feudalii locali, legaţi prin interese le negustorii de sclavi. De pe la 1873, Anglia pune la dispoziţia kedivului pe Gordon, unul din cei mai capabili agenţi ii ei. Acesta organizează întărirea controlului militar alEgip mini în Sudan, ridicând forturi, studiind dispunerea de gar-iii/o. ine şi încereând a stabili raporturi de bună vecinătate i ii Mtesa, regele Ugandei, statul indigen de pe ţărmul de nord şi vest al lacului Victoria. Din rordon e numit guvernator general al Sudanului egiptean ţi toi de pe atunci întreprinde el primele tatonări în vederea pătrunderii britanice într-o altă ţară africană, Kenya, la risărit de lacul Victoria.

Pe cursul superior al Nilului, în regiunea Bahr el Ghazal, Gordon înfrânse trupele sudaneze care, sub conducerea feudalului local Soliman ibn Zubair (1877-1879) şi a generalului său Rabeh, duceau un război defensiv de eliberare. După capitularea acestora, ei au fost asasinaţi1. Tot în 1879 a fost înfrântă o altă răscoală la vest de Nil, în regiunea Darfur, condusă de asemenea de un feudal local, „sultanul” Harun.

Aceste revolte n-au reuşit, în bună măsură datorită contradicţiilor sociale dintre elementele lor conducătoare – feudali şi negustori – de o parte, şi masa populaţiei, de altă parte. Ele dovedeau totuşi existenţa unui puternic spirit de rezistenţă împotriva dominaţiei străine care apărea întruchipată în acel moment în penetraţia egipteană.

În 1881 izbucni marea mişcare de eliberare condusă de Mohamed ben Ahmed, cunoscut sub numele de Mahdi, nli” i „profetul”. Revolta sa a avut un caracter mai profund mai complex decât cele precedente. În condiţiile unei sotăţi mai evoluate, ea ar fi putut întruni elementele unei mr.i. iri sociale şi naţionale, urmărind deopotrivă ameliorarea

Mţiei maselor, suprimarea abuzurilor şi despotismului clasei dominante şi independenţa statului.

Ţinând seama însă de faza de dezvoltare a societăţii sudaneze de atunci, în cadrul căreia se împleteau puternic, pe un fond feudal incomplet evoluat, elemente diverse ale orân-duirilor prefeudale – sclavagiste, tribalice – mişcarea lui Mahdi îmbină vag aspiraţiile sociale şi politice arătate mai sus, formulându-le în limbajul religios al reîntoarcerii la un islamism originar, egalitar şi reanimat de fanatismul primitiv, care prin formula „războiului sfânt” împotriva „necredincioşilor” servea cauzei mobilizării maselor la lupta contra dominaţiei străine.

Gordon însuşi şi-a notat în jurnalul llu „Nu cwd că e vorba aci de fanatism ordinar. E mai degrabii vorba de probleme de proprietate şi seamănă mai curind cu un comunism, proclamat sub stindardul reliţiei” '.

Mahdi se trăgea dintr-o familie modestă, ca fiu ii unui dulgher din Dongola, pe cursul mijlociu al Nilului. Crescut un sever spirit religios islamic, el deveni predicator, iulicându-se contra abuzurilor sociale şi imoralităţii. În predicile sale lansă atacuri împotriva clericilor musulmani, care se i r/bunară, condamnându-1 la penitenţe umilitoare. Acestea făcură şi mai mult din el un revoltat, imprimară doctrinei sale caracterul radical, fanatic şi (mesianic. Popularitatea sa u'cscândă în rândul maselor îi dădu posibilitatea dezlănţuirii nurii revolte din 1881.

În august 1881, trupele egiptene trimise împotrivă le ufcriră o primă înfrângere din partea mahdiştilor, a căroi armată fusese organizată de Abdullah ibn Mohamcd, prcx la i ioailif (locţiitor) al lui Mahdi. Alte victorii ale răsculaţilor, în decembrie 1881 şi iunie 1882, completară eliberarea ţării în cea mai mare parte, reducând dominaţia egipteană l. i câtcva localităţi, ale căror garnizoane mai rezistau, încercuite, în toamna anului 1883, trupele egiptene pătrunseră hi Sudan, sub comanda englezului Hicks, dar suferiră o în-I râmgere completă, în luna noiembrie2. Gotrdon, trimis sub pretext de „anchetă” şi „mediaţie”, în realitate pentru a organiza rezistenţa garnizoanelor şi a pactiza cu feudalii locali, urmărind subminarea mahdismului, fu încercuit şi asediat la Khartum.

Spre a exagera pericolul mahdist şi a justifica astfel nun ţinerea controlului asupra Egiptului, Anglia lăsă asediul să dureze, popularizându-1 şi făcând din Gordon un erou. O pediţie de ajutor fu trimisă abia în decembrie 1884. Ea sosi prea târziu. La 26 ianuarie 1885 Khartum căzu, luat cu asalt I' mahdişti, iar Gordon fu ucis.

Din ordinul lui Mahdi, pe malul opus al Nilului, lângă K hartum, începu construirea oraşului Omdurman, noua capi-i.il. i a statului sudanez, mahdist. În iunie 1885 „profetul”

P. M. Hoit, The Mahdist State în the Sudan, 1881-1898, Ox-(. i, l, 1958, p. 65.

muri, fiind înmormântat la Omdurman, Mausoleul' ridicat deasupra mormântului său este astăzi un lăi a; „Ic veneraţie pentru poporul sudanez, care, după dobândirea independenţei, cinsteşte în Mahdi pe una din cele mai mari personalităţi ale istoriei sale.

Statul mahdist şi-a continuat existenţa, sub califul Ab-dullah. Acesta însă a căzut sub influenţa feudalilor şi negustorilor „de sclavi; mişcarea largă căreia Sudanul i-a datorat cucerirea independenţei şi-a pierdut deci repede coloritul social iniţial, prin abandonarea, de către elementele conducătoare, a principiilor şi practicilor sale originare. Aceasta a contribuit la slăbirea şi prăbuşirea statului mahdist, sub loviturile englezilor, în 18981.

Africa orientală intr-o cuvântare din 1889, lordul Salisbury, şeful partidului conservator după moartea lui Disraeli, spunea: „Africa libiectuil care preocupă Foreign Office-ul mai mult decât

Orii tre altul”. Nici liberalii nu erau de altă părere. In 1892, Utl politician liberal scria lui Roseberry, urmaşul lui Glad-Vom încerca oare să creăm o altă Indie în Africa”? 2

După cum a reieşit şi din unele cifre citate la începutul acestei a treia părţi a lucrării de faţă, în Africa s-a manifestat într-adevăr, în plenitudinea ei, furia expansionistă a marilor puteri, în faza de trecere spre imperialism şi în epoca imperialismului propriu-zis.

Expansiunea engleză în Africa după 1870 apare, în faza ei iniţială, ca operă privată a unor mari companii comer-cialo-bancare, cărora guvernul englez le-a acordat o autorizaţie de comerţ şi colonizare, sub forma unei carte. Pentru unul sau două decenii, a revenit în actualitate metoda colonizării prin intermediul unor companii cu cartă (chartered). E o situaţie care aminteşte pe aceea din secolele XVII şi XVIII, dar are o altă bază. Faptul se explică, pe de o parte, prin formarea în aceşti ani a primelor mari asociaţii mo- ' Pentru Sudan şi mahdism: Hauser-Maur. iin-Benaerts, op. Cit., p. 239; Baumont, op. Cit., pp. 81-82; S i k, op. Cit., I, pp. 357-363; Hoit, lucrările citate.

Nopoliste, interesate în exploata. Ile, iar pe de altă parte prin tactica guvernului ' itanii ita, pe cât posibil, angajarea făţişă şi complkaţiâl< politic” frecvente ce puteau decurge din competui.i.1 ihihkvo. isist. m- 111 împărţirea continentului negru.

În Africa orientală, în afară de unele iniţiative prelnm n.in.1, datorate lui Gordon, activitatea de colonizare a comiilor cu cartă a fost.'pregătită şi de pătrunderea, pe la 1876, a primelor misiuni religioase britanice în Uganda şi Ţanganika 1. La 1886 şi-a început activitatea „Imperial Bri-1. I1 l'. ist Africa Company” (I. B. E. A.), prin delimitarea tei sale de influenţă faţă de Compania germană a Africii orientale. Acest aranjament lăsa Kenya în sfera de acţiune britanică, iar Ţanganika în cea germană. Ceva mai înainte l. i 1884, Anglia îşi stabilise protectoratul la extremitatea iticS a Africii, în Somalia britanică. Paralel cu aceste eve uliţe, între 1881 şi 1884, guvernul englez şi-a întărit muh influenţa în sultanatul Zanzibar2.

I. B. E. A. Şi-a intensificat activitatea de pătrundere în inicriorul continentului din 1888, când ea a preluat şi serviH Ic de navigaţie pentru cursele ce făceau escală la Zanzibar.

I mi îm acest.an, ; la 3 septembrie, ea a obţinut carta sa ofi-

         (i. ilă din partea guvernului britanic s.

Un moment hotărâtor în fixarea definitivă a zonei rezerite expansiunii companiei a fost încheierea acordului angloTrman din 1 iulie 1890. Germania recunoscu protectoratul lez asupra Zanzibarului şi interesele britanice în Kem mda şi Nyassaland. I se garanta în schimb Ţanganika şi restituia insula Helgo.la. nd, din largul estuarului Elbei l.

Vest tipic aranjament imperialist de împărţire a unei din Africa între două mari puteri a conturat limitele iede, Milano, [1962], p. 980.

        * Coupland, îhe Exptoitation of East Africa, pp. 377 şi 388. Irgery Perham, Lugard, voi. I, Londra, 1956, p. 163. 1 I >. R. G i 11 a r d, Salisbury's African Policy and the Heligoland I 1890, în „EHR”, 1960, nr. 297, pp. 631-653; G. N. S a n-The Anglo-German Agreement of 1890 and the Upper Nile, 1 publicaţie, 1963, nr. 306, pp. 49-72. Acordul a fost pre-1 un „agreement” provizoriu, la 26-29 octombrie 1886.! I 111 d, op. Cit., pp. 474-481 şi Kenneth Ingha m, The Modern Uganda, Londra, [1958], p. 41.

viitoarei colonii, Africa orientală engleză', consolidând în acem laşi timp dominaţia britanică pe Nilul luperior, care va fi desăvârşită prin zdrobirea statului nu Iul ist, în 1898.

Ca urmare imediată a acordului amintit, în 1891 s-a proj clamat protectoratull britanic în Nyaissalanid, iar în 1894 în] Uganda. Începând construirea unei căi ferate de la Mombassa, I pe coasta Oceanului Indian, către lacul Victoria, I. B. E. A. A I intrat în dificultăţi financiare care au făcut-o să-şi cedeze drepturile coroanei britanice. In câţiva ani de activitate, servind ca paravan destul de transparent, compania adusese Angliei stăpânirea unor noi şi întinse posesiuni coloniale.

Africa occidentală

Rolul pe care în Africa orientală 1-a avut I. B. E. A. A fost] deţinut în cea occidentală de altă. Companie, cu mai vechi antecedente. Încă din 1849 exista o „Asociaţie a Companiei africane”, în scopul exploatării deltei Nigerului. Ea s-a reor-de câteva ori, numindu-se în 1879 „United African < ompany”, în 1882 „National African Company” şi, în fine, devenind în 1886 companie cu cartă, sub numele de „Royal| Niger Company” *, Din (punct de vedere politic şi din cel al întemeierii „legale” a limitelor expansiunii, conferinţa internaţională de la Berlin, încheiată în februarie 1885 printr-un „Gentleman's Agreement” între marile puteri, a consfinţit împărţirea Africii ecuatoriale şi occidentale în zone de influenţă, rezer-yaţe acaparării ulterioare complete din partea unui stat sau a altuia. Acest aranjament a recunoscut Nigerul inferiori drept zonă de interese britanice. Ca urmare, Anglia a pro-fl clamat, la 5 iunie 1885, protectoratul ei asupra acestei zone, J extinzându-1, peste doi ani, asupra tuturor teritoriilor aparţinătoare, atunci sau în viitor, Companiei regale a Nigerului.] în felul acesta s-a întins considerabil sfera dominaţiei britanice pe cursul inferior al marelui fluviu vest-african, pu-inndinse bazele coloniei Nigeria 2.

Pentru a preîntâmpina împotri nilor, fa-Ja, 'I de trib răsculat în 1869-18/0, a fu un pre text oarecare pe bordul unui vas britanii jud pentru „violarea” unui acord COI în Tndiile de Vest. Eliberat în 1891, ci muri v<- mul care I i ' l'rintr-o convenţie cu Franţa, din august 1889, s i deli niii.it în mare zona de ocupaţie franceză şi engleză în ba nul Nigerului2. Francezilor le-a fost barată de englezi i nsiunea spre regiunea mai fertilă din valea inferioară

I marelui fluviu. Hotarele extreme ale posesiunilor lor se la marginile de sud ale Saharei. „Să lăsăm cocoşul alic să scurme în nisip”, a fost comentariul lui Saiisbury.

I<>iiu al Nigeriei era constituit. El însemna cea mai m niisa, mai ibogată şi mai populată colonie britanică din Afrii i dentală.

În restul coloniilor engleze din aceste părţi n-au survi liiât puţine schimbări. S-a făcut o hotărnicie între Sici ia I conc şi Guineea franceză, în 1882, completată printr-o convenţie din 18953, iar în 1888 Gambia a fost separată idministrativ de Sierra Leone. S-a intensificat însă mişcarea de rezistenţă a triburilor indigene. În 1880 *şi 1890 au loc <re- „ în Sierra Leone, iar între 1891 şi 1894 în Gambia4. In 1895, printr-un atac neaşteptat împotriva aşantilor, teritoriul lor a fost ocupat, regele prins şi dus în captivitate în încă un fapt, deocamdată izolat, idar de covârşitoare în-ate istorică în perspectiva viitorului. În 1874, la Free-capitala Sierrei Leone, a avut loc cea dintâi mişcare cunoscută a unor muncitori africani pe teritoriul

Africa tic Siul

Descoperirea diamantelor în Al Sud a inaugurat o perioadă agitată în istoria acestei părţi a continentului. Anglia va urmări cu consecvenţă, din acel moment, lărgirea domeniului ei colonial, prin acapararea republicilor bure. In faţa rezistenţei-acestora, niciun mijloc n-a fost cruţat spre a le supune.

Folosiindu-se mereu de conflictele dintre buri şi indigeni, englezii au crezut, până la 1881, că vor putea realiza planurile lor cu uşurinţă. În 1875, Carnarvon, secretarul de stat pentru colonii, a propus o conferinţă a tuturor statelor sud-africane, pentru a adopta o politică indigenă comună, a controla comerţul cu arme şi a aborda chestiunea unei posibile uniuni a Africii de Sud, într-o formă oarecare de confederaţie. Tratativele iniţiate n-au dus la niciun rezultat1. Pro-fitând de războiul dintre buri şi zuluşi, englezii proclamară în 1877 anexarea Transvaalului la Colonia Capului, invocând o serie de pretexte: că ţara e ameninţată de bancrută şi de irhie, că burii întreprind acţiuni de exterminare a indi-lâloi care vor duce la o ridicare generală a acestora, că dintele Burgers caută alianţe cu alte puteri etc. 2. Proclamarea suveranităţii britanice survenea într-un mo-iiunt de confuzie. Bântuia războiul cu cafrii şi zuluşii, care l. uea ca o pătură a societăţii bure sa nu fie străină de ideea inexiunii, cu condiţia garantării pentru buri a egalităţii în drepturi cu englezii. Însuşi preşedintele Burgers nu se opunea acestei soluţii. Exista însă şi o puternică opoziţie, ataşată independenţei. Ea era reprezentată de pătura fermierilor şi păstorilor, ale căror opinii le întruchipa vicepreşedintele Kriiger. Acesta a întreprins două călătorii la Londra, pentru a protesta contra anexiunii, dar tot ce a putut obţine a fost promisiunea de a se acorda Transvaalului autoguvernare, în cadrul unei federaţii sud-africane, sub suveranitate britanică. Nemulţumită de această soluţie, opoziţia bură, în frunte cu i Kriiger, a constituit la începutul anului 1879 o ligă pentru I recâştigarea independenţei s.

        <: iglio, op. Cit., pp. 135-136, 140-141.

în afară de agitaţia stârnită printre burii ttfl 'li rezultat concret al anexiunii a fost asumare. i de către englezi taţii războiului cu zuluşii, care întoarseră armele împotriva lor. În ianuarie 1879, zuluşii pricinuiră trupelor britanice în-frângerea de la Isandhlwana, în care ele pierdură 1500 de oameni. În luna iunie, acelaşi an, muri într-o ciocnire izolată unicul fiu al lui Napoleon al III-lea, înrolat ca ofiţer în armata engleză. În septembrie, generalul Wolseley reuşi să captureze pe regele zuluşilor, Cettiwayo, dar luptele au continuat şi după această dată. Dificultăţile războiului din AI nea de Sud, împreună cu cele din Afganistan, au contribuit din plin la înfrângerea electorală a conservatorilor în aprilie 1880. Opinia publică britanică şi-a dat seam. i cS fra zele pompoase ale lui Disraeli despre „imperiu” şi politica s. de expansiune sunt îmbinate cu riscuri care costă scump.

Gladstone şi liberalii îşi axaseră campania electorală tocmai pe această stare de spirit, promiţând o renunţare la costisitoarele aventuri coloniale. Dar liberalii, reprezentând, în Ionii, aceleaşi interese ale marelui capital, nu şi-au respectat In-omisiunea. Ei deciseră să menţină în vigoare actul anexării l'i. insvaalului. Noi complicaţii nu întârziară a se ivi.

La 16 decembrie 1880 izbucni o revoltă a burilor, pro-elamând din nou independenţa. Un triumvirat insurecţional, în frunte cu Kriiger, lansă apelul general la arme. Generalul [oubert înfrânse pe englezi la Majuba-Hill (27 februarie 1881). Gladstone fu obligat să cedeze şi să deschidă tratative. L i Pretoria, la 3 august 1881, delegaţii britanici semnară re-i unoaşterea independenţei Transvaalului, cu condiţia dreptului Angliei de control asupra relaţiilor externe ale republicii <le intervenţie în eventualele conflicte dintre buri şi indi-m. Ultimele rezerve rămaseră literă moartă. O nouă conenţie, din 27 februarie 1884, nu mai face nicio aluzie la

NUn rest de suzeranitate engleză. Transvaalul îşi recucerise pun luptă deplina independenţă. Din 1883, implacabilul i devenise preşedinte al republicii *.

Aur în Witw. itcisi. nul

Witwatersrand, „Cumpăna apelor albe”, ajunse din august 1885. una din cele mai irâvinke şi mai disputate regiuni. După diamante, Africa de Sud scotea la iveală cele mai bogate zăcăminte de aur din lume, situate între râul Vaal şi izvorul <râukti Limpopo l. Autorul descoperirii, George Har-rison, era un fost căutător de aur în Australia. De altfel, semnalări izolate despre existenţa preţioaselor zăcăminte s-au făcut cu începere de la 1834 şi mai ales prin 1852-1853, dar nu li s-a dat atenţia cuvenită 2.

La fel cu California sau Australia, Africa de Sud cu-noscu frigurile aurului, invazia căutătorilor, cu tot cortegiul de consecinţe economice, sociale şi politice decurgând din-tr-un astfel de eveniment.

Imperialismul colonial britanic făcu o problemă de căpetenie pentru el din acapararea republicilor bure, pe. Teritoriul ie ifla regiunea auriferă. Capitalurile engleze se avâni în speculaţii şi investiţii importante. În scurtă vreme după descoperirea aurului, Rândul era legat cu coasta prin i linii ferate, venind de la Capetown, Port Elizabeth şi l'. ist Landou, în lungime totală de câteva mii de kilometri.

Marea finanţa britanică dezlănţui o propagandă violentă împotriva burilor, a acestor „ţărani proşti”, deveniţi „regi ai ţării aurului şi diamantelor”. Legile republicilor bure, care impuneau capitalurile străine investite la anumite obligaţii financiare faţă de stat, erau denunţate ca „tiranie avidă şi tracasantă a lui Kriiger şi a bandei sale corupte”. Pe lingă tactica mai veche, a incitării indigenilor contra burilor, se uzează acum din plin de pretextul apărării drepturilor „uit-landerilor”, ale emigranţilor, cărora legile bure le refuzau

James and K t h e 1 L. Gr ay, A History of the Discovery o} the Witwatersrand Goldfields, Johanncsburg, 1940, pp. 1-4, 84, 98, 113-116.

naturalizarea şi drepturile politice, înainte <! i unui număr de ani de la stabilirea în (arii Dai fiind numitul excepţional de mare al noilor veniţi, acordarea fărî drepturilor politice pentru aceşti. i ai li putui însi-mn.i. Ic.1 dreptul sfârşitul dominaţiei bure. Ii explicabil; cenţa preşedintelui Kriiger în această problemă. „I. [ara mea, sfiit legile mele” – răspundea el, tuturor atacurilor. „Cei ce mi vor să asculte de ele, n-au decât să părăsească ţara” l.

Cecil Rhodes, „Napoleonul Africii de Sud”

În faţa rezistenţei burilor contra amestecului economic şi politic în afacerile lor interne, Anglia a pus în aplicare un plan vast de izolare a republicilor Transvaal şi Orange, prin anexiuni de teritorii în jurul lor, continuând în acelaşi timp toată gama presiunilor ce trebuiau să ducă la slăbirea lui Kriiger.

Martie 1885, regiunea denumită Bechuanaland a losi lamată protectorat britanic. În septembrie acelaşi an, partea ei sudică a devenit colonie a coroanei. Aceasta spre a izola republicile bure de colonia germană întemeiată în Africa de Sud-Vest.

Executantul principal al planului de încercuire a burilor.1 fost însă Cecil Rhodes (1853-1902), unul din cei mai tipici reprezentanţi ai imperialismului colonial englez strâns legat de interesele marelui capital monopolist.

Emigrat în Africa de Sud la 1871, el făcu avere din comerţul cu diamante, ajungând şeful unei companii în această branşă. Societatea lui reuşi – varietatea metodelor nu e greu d imaginat – să înghită pe toate celelalte, unificându-le în uriaşul trust diamantifer „De Beers Mining Company”. Fondată în 1880, această societate monopolistă şi-a sporit de peste 10 ori capitalul, în timp de numai opt ani, ajungând i ofere acţionarilor, în intervalul 1 aprilie 1887-31 martie 1888, dividente de 25% 2.

Baumont, op. Cit., pp. 214-215; Slk, op. Cit., I, pp. 379-382. „ CHBE, VIII, p. 776; Mondaini, op. Cit., I, pp. 396-397.

În 1886 a luat fiinţă un cnut fturifi l isemănător, „Gold

Fields of South Africa Co”. Timp ani, Rhodes a realizat din afacerile acestor douJ h tâţi profituri perso-nade de 300000-400000 de lire anual '.

El puse şi bazele societăţii „British South Africa Com-pany”, cu un capital iniţial de 100000 de lire sterline, dotată din 1889 cu o cartă oficială, după modelul asociaţiilor colonialiste asemănătoare din Africa orientală şi occidentală. Compania anunţa ca obiectiv „dezvoltarea Bechuanalandu-Iui”. Scopul adevărat al lui Rhodes era însă, în prima etapă, ocuparea teritoriilor de la nordul republicilor bure, până la hotarele Congoului belgian şi ale Africii germane de est. Apoi înglobarea celor două state ale burilor şi, în perspectivă, crearea unui imperiu colonial neîntrerupt de-a lungul Africii, „de la Cap la Cairo”, lozincă pe care presa inspirată de el a lansat-o în 1889. Din 1890, Rhodes deveni prim-ministru al Coloniei Capului.

Prin felurite manopere şi presiuni, înşelând şi dezbinând pe şefii triburilor matabele şi barotse, agenţii lui Rhodes aca-l'. n M i, între 1888 şi 1890, teritoriul de la nord de Limpopo ' imlie/i. Trupele companiei zdrobiră, în lupte grele, revoltele izbucnite în special printre matabeli, după ce şefii tara s-au văzut înşelaţi şi supuşi 2. Infiltraţia Companiei l-Africane provocă un conflict cu Portugalia. Aceasta intenţiona, ila râmdu-i, să-şi constituie un vast imperiu colonial în Africa, unind posesiunile sale din Angola cu cele din Mozambic. Se ajunse până la incidente armate între englezi şi portughezi, urmate de un ultimatum al Angliei adresat Portugaliei. Aceasta trebui sa se încline în faţa concurentu-) lui mult mai puternic. Acordurile anglo-portugheze din 20 august 1890 şi 11 iunie 1891 fixară frontiera între Mo-zambic şi zona răsăriteană a teritoriului acaparat de compania luî Rhodes. Întreg acest uriaş teritoriu, dovedit ulterior şi extrem de bogat în resurse ale subsolului, va fi organizatj la sfârşitul secolului al XlX-lea, în coloniile Rhodesia şi ' Ibidem, p. 782.

        * Philip Mason, The Birth of a Dilemmct. The Conquest an Settlement of Rhodesia, Londra, 1958, pp. 118-120, 124, 129 şi urni., 164; G i g 1 i o, op. Cit., p. 274.

Nul britanic din l I I I I 1:1 j ' I '

Nyassaland *. Asupra celei a fost proclamat în 1891.

Încercuirea republicilor bure le reali fel, aproape complet. Rămânea de văzut, daci în noile condiţii preşedin tele Kriiger va capitula sau va prefera.1 n ni la ultimele consecinţe. Rhodes trebuia $i abordeze 1 n etapa.1 doua, cea mai dificilă, dar şi cea mai tentanţii, 11 tnizS economică, a planurilor sale imperialiste: anexarea statelor bure.

Australia, Noua Zeelandă, Oceania

Oceania a fost o altă zonă de manifestare a intensificării tendinţelor expansioniste ale marilor puteri, ale Angliei în primul rând, la sfârşitul secolului al XlX-lea. Ocuparea 1 numeroase arhipelaguri din Pacificul de sud şi vc-i.1 fotl săvârşită în mare parte şi la îndemnul cercurilor conducătoare coloniale din Australia şi Noua Zeelandă.

Încă din 1883, burghezia din Queensland insista pentru anexarea Noii Guinee şi chiar trimise acolo unităţi de ocupaţie, dar Anglia dezaprobă acţiunea. În conferinţa lor de la Sydney, din iulie 1884, coloniile australiene acceptară să-şi asume cea mai mare parte a cheltuielilor de administraţie, în cazul când o asemenea anexiune s-ar fi produs. Date fiind pretenţiile germane asupra insulei, Anglia s-a mărginit, în octombrie 1884, să proclame protectoratul ei numai asupra colţului de sud-est al Noii Guinee (Teritoriul Papua), care în 1887 fu trecut sub administraţia coloniei Queensland2.

Op. Cit., pp. 215-217; S f k, op. Cit., I, pp. 304, 311, 391-395; D cmangeon, op. Cit., pp. 39-40, 74; Brunschwig, L'Aţrique briicinnique, în „Revue Historique”, an. 81 (1957), tom. CCXVIII, pp.

Baumont, op. Cit., p. 111. Queenslandul dobândise o importanţă eco nomică sporită, prin descoperirea pe teritoriul său, între 1873 şi 1882, a unor mine de aur şi aramă. In 1883 s-au găsit şi în Noua Galie de Sud, la Broken Hill, mari zăcăminte de argint, plumb şi zinc. Toate acestea vor fi întrecute însă de descoperirea aurului în Australia de Vest, la Coolgardic şi Kalgoorlie, în 1892-1893. CHBE, VII, pp. 322, 367, 385-386;

Grattan, op. Cit., p. 279.

O” (18

ViI”. P- 376.

Canada

A urmat anexarea arhipelagului Kermadci (1885), convenţia cu Germania pentru împărţi ic. i în uleloi Salomon 1886) şi vcu Franţa pentru un condominiuin în Noile I [obride (1887); ocuparea arhipelagurilor Cook (1888), Tokelau şi Phoenix (1889), Gilbert şi Ellice (1892), circ, completat* în 1899 cu anexarea insulelor Tonga, a transformat Pacificul de sud-vest într-un lac britanic, uşor stânjenit doar de enclava franceză din Noua Caledonie şi Noile Hebride şi de cea ger-mano-iamericană din arhipelagul Samoa '.

Dacă în politica lor externă Australia şi Noua Zeelandă manifestă tendinţe expansioniste, supralicitând chiar pe ale metropolei şi căutând a forţa mâna acesteia, în viaţa lor internă, care prezintă unele note paralele, elementul cel îmi important este începutul democratizării regimului proprietăţii funciare şi întărirea unui partid laburist, înainte ca îa Marea Britanie el să fi fost măcar constituit.

Acest fenomen social-politic a fost în legătură, sub raportul cauzelor imediate, cu criza economică ale cărei semne s-au manifestat cu începere din decembrie 1889, pentru a izbucni cu toată tăria în 1891. Preţul lânii s-a prăbuşit, întreaga viaţă economică a fost adânc zdruncinată. La Mei-bourne şi Sydney au dat faliment peste 40 de mari societăţi i ipii. ali. ste *.

În acest climat, agitaţia în favoarea unei reforme a regimului agrar, a domniei squatterilor, actuală încă din deceniul „goanei după aur” (1850-1860), a luat un nou avânt.

Din iniţiativa laburiştilor australieni s-au promulgat după 1890 legi care loveau în marea proprietate asupra pămân-tului. S-au pus impozite ridicate pe proprietăţile necultivate, spre a obliga pe deţinători să le cultive sau să le vândă. S-a promulgat un statut de locaţie a pământului pe durată foarte lungă, echivalând pentru beneficiar cu posesiunea efectivă a solului. Unele mari proprietăţi au fost răscumpărate de stat. Acestea, ca şi alte pământuri ale statului, au fost parcelate şi vândute în loturi de întindere potrivită, pentru a încuraja dezvoltarea fermelor mici şi mijlocii, ceea ce reprezintă sen-

        * B a r n a r d, op. Cit., pp. 411-412; CHBE, VU” p. 376.

Sul acestei întregi politici agrari'. Laburiştii lulţineau ni tatea unei „colonizări mai dense” (elosei settlement), ca o condiţie a dezvoltării agriculturii auKKfclieae' Im mi se putea realiza decât prin slăbirea marii proprietăţi şi încurajarea fermieratului bazat pe munca proprie.

AustraJia tinde, aşadar, din ultimul deceniu al secolului trecut, către un fel de echilibrare a proporţiilor dintre proprietatea funciară mare, mijlocie şi mică.

Un proces similar e sesizabil şi în Noua Zeelandă, înfăptuit cam cu aceleaşi metode de partidul liberal-Iaburist, împotriva celui conservator, legat de pătura marilor proprietari. Partidul liberal-Iaburist şi-a avut principalii conducători în persoana lui John Ballance şi mai ales Richard John Seddon şi William Pember Reeves. Acest partid reprezenta o nuanţl sensibil diferită de liberalismul englez: el preconiza necesitate I intervenţiei statului în viaţa economică şi socială. Aflaţi Ia putere mai bine de două decenii (1890-1912), liberal-laburiştii au căutat să sprijine mica proprietate, prin legi de răscumpărare şi redistribuire a marilor proprietăţi. În 1893 ei au acordat dreptul de vot femeilor, Noua Zeelandă fiind prima ţară din lume 2 care a introdus această măsură 3.

Canada în vălmăşagul furibund al imperialismului colonial de la sfârşitul veacului al XlX-lea, Canada oferă, în cadrul Imperiului britanic, imaginea unei oaze mai liniştite, concentrate asupra iprdblemeloir ei interne. Evoluată spre un grad superior de sedimentare a instituţiilor sale politice, Canada cu nuanţă rasistă, antichincză, care încep a fi introduse mai întâi în

Queensland, la 1876, iar în Noua Zeelandă la 1881. Ele erau motivate prin pericolul scăderii salariilor, din cauza concurenţei lucrătorilor străini. E un punct de vedere eronat, împărtăşit de aristocraţia muncitorească. El a pri cinuit o creştere lentă a populaţiei coloniilor australiene, care la 1901 nu mărau abia 3773000 de locuitori, pe o suprafaţă de 7700000 km2. Cf.

B a u m o n t, op. Cit., p. 433.

Fi 299; Sinclair, op: cit., pp. 168-181; CHBE, VII2, pp. 172, 180-182.

a cunoscut o perioadă de certă – deşi nu t/pti i. h ulară – dezvoltare economică şi de excepţionali stabilitate guvernamentală. Populaţia ei creşte, de la 3635000 în 1871, la 5371000 în 1901.

La 1886 s-a încheiat construcţia primei căi ferate trans-continentale canadiene – „Canadian Pacific Railway”. Din 1901 a început a se construi a doua linie – „Canadian Northern”. Acestea, împreună cu o ramificaţie a ultimei, numită „Grand Trunk Pacific”, au constituit armătura unităţii economice şi politice a Canadei şi premisa dezvoltării impetuoase a Far-Westuliui canadian, în primele decenii ale veacului nostru 1.

Construirea căilor ferate a accelerat deposedarea de pământuri a indienilor şi a metişilor din Manitoba. Pe primii, guvernul federal a decis să-i fixeze în rezervaţii, ceea ce i-a împins la o răscoală în 1885. În acelaşi an s-au răsculat şi metişii din Manitoba, sub conducerea lui Louis-David Riel, întors <lni exilul său în Statele Unite. Revolta a fost înfrântă, Riel prins şi executat. Indienii au fost constrânşi şi ei la capitulare şi la acceptarea teritoriilor limitate ce li se mai l&sau 2.

Scena politică a Canadei e dominată între 1867 şi 1896 de partidul conservator, condus la început de John Mac-donald. El se retrase în 1873, sub presiunea unui scandal financiar – în legătură ou construirea căii ferate „Canadian Pacific” – şi a marii crize economice din acel an. Liberalii lui Alexander Mackenzie au urmat la putere, pentru o perioadă de cinci ani, după care, din 1878, conservatorii au revenit, menţinându-se până ila 1896.

Intermezzoul guvernării liberale a pus cu tărie problema oportunităţii protecţionisimiuliui vamal. Pe de o parte, politica liber-schimbistă a Angliei prejudicia dezvoltarea industriei autohtone, canadiene. Pe de altă parte, în 1874 liberalii au eşuat în încercarea de a reînnoi convenţia comercială cu

' Giraud, op. Cit., pp. 113-115; Frlgault-T rudei, Histobe du Canada dans Ies textes, I, pp. 43-48; W. L. Morton, Manitoba, pp. 213 şi 226.

Statele Unite (pe baze liber-schimbisti. Uipunândiu li k pirotec-ţionismul american.

Partidul conservator canadian fi I făcui Itunci 0 veri tabilă platformă politică din pn i de mSsuri protecţioniste. Şi o aripă a partidului liberal îşi iliulon scama că pentru Canada o atare politică economică c cea mai Indicaţi.

Un reprezentant al acestei aripe liberale, Wilfrid Laurier, declara în 1876 în parlamentul canadian: „Protecţionismul e o necesitate pentru o naţiune tânără, spre a-şi putea realiza dezvoltarea deplină a propriilor resurse. Dacă aş fi în Marea

Britanie, m-aş declara liber-schimbist; dar sunt canadian., şi cred că avem nevoie de protecţionism” l.

Câştigând net alegerile din 1878, conservatorii preluară puterea şi introduseră în anul următor primul tarif vamal complet şi decis protecţionist pentru industria canadiana. II atingea interesele de export ale industriei engleze şi, pe un plan mai general, punea în discuţie însăşi problema raportu rilor dintre Anglia şi Canada, a independenţei tot mai largi de acţiune pe care ultima o afirma.

Protecţionismul vamal adoptat de o parte a Imperiului britanic, în contrast cu liberalismul economic ce persista în politica metropolei, a derivat în mod direct, după cum e evident, din interesele dezvoltării burgheziei industriale autohtone. Contradicţia dintre aceste interese şi cele ale burgheziei britanice semnifică o fisură în unitatea economică, politică şi spirituală a imperiului, obligând la reconsiderări, în formule din ce în ce mai suple, a relaţiilor interimperiale.

Pe fondul acestor aspiraţii către o mai largă libertate de acţiune, sunt încurajate şi sentimentele naţionaliste şi separatiste care stăruiau în rândurile unei părţi a minorităţii franceze, reprezentate în această perioadă de partidul naţional al lui Honore Mercier şi de extremismul catolic al lui Henri Bouorassa. Ele sânt temperate însă de irealitatea procesului de fuziune anglo-franceză, de existenţa unui sentiment naţional, canadian, depăşind deosebirile de limbă şi tradiţie, sentiment căruia acelaşi Wilfrid Laurier îi dădea formularea următoare: „Iubesc Franţa, care ne-a dat viaţă, iubesc

Anglia, care ne-a dat libertatea; dai primul loc în inima mea este pentru Canada, patria şi pămtntul meu natal”1.

Afirmând tot mai mult poziţia de Bine şi n. itoare a statului canadian în raport cu metropola, guvernul său ceru în 1879 ca reprezentantul Canadei la Londra să poarte titlul de ministru-rezident, cu un statut „cvasidiplomatic”. Guvernul englez reuşi să ajungă la un compromis pe această temă cu cel din Ottawa, adoptându-se de comun acord titlul de „înalt comisar al Canadei la Londra” B.

Rolul guvernatorului general, reprezentantul coroanei britanice, se estompează aproape complet în faţa guvernului ales. Un istoric a sesizat prezenţa din ce în ce mai formală a acestei instituţii, printr-o imagine spirituală: „Canada se roagă în fiecare duminică în biserici ca guvernatorul să guverneze bine; dar ea presupune că cerul nu va fi niciodată atât de neconstituţional, îneât să asculte această rugăciune” 3.

Modul în care marile colonii de limbă engleză – Canada, Australia – ridicau problema drepturilor lor specifice, în plină perioadă de potenţare din partea Angliei a politicii unităţii imperiale, a determinat iniţierea unei noi practici în raporturile dintre metropolă şi guvernele responsabile din colonii: convocarea periodică a conferinţelor imperiale, penii ii discutarea şi adoptarea unor hotărâri comune în ches-tâunile de interes general, interimperial.

Prima dintre aceste conferinţe, ocazionată de jubileul de cincizeci de ani al domniei reginei Victoria, a avut loc la Londra între 4 aprilie şi 9 mai 1887. A doua s-a ţinut la Ottawa, între 28 iunie şi 4 iulie 18944.

În cadrul ultimei conferinţe, Canada, interesată în lărgirea relaţiilor sale cu Australia şi Noua Zeelandă, a obţinut pentru toate coloniile ce dispuneau de autoguvernare dreptul de a încheia între ele acorduri comerciale pe baze diferenţiate, fără amestecul metropolei5.

        ~i

Aceste conferinţe au constituit, bl perspectivă, prilejul formulării aspiraţiilor burgheziei coloniale (itre o m. xi largă autonomie, fără a merge însă pân; i la di/olv. uc. i completă a legăturilor cu Anglia. În cadrul lor se vor elabora doctrinele şi măsurile care, în secolul al XX-lea, vor încerca să concilieze tendinţele contradictorii din sânul imperiului, su-primând acest nume şi, o dată cu „1, icăutând să suprime impresia unei subordonări faţă de Anglia, din partea coloniilor sale.