CAPITOLUL         IN LUPTĂ PENTRU REÎMPĂRŢIREA LUMII (1895-1918)

Deşi, în politica britanică, imperialismul se manifestă mai curând, totuşi anii 1895-1918 pot fi consideraţi perioada sa clasică, întrunind toate caracteristicile acestui ultim şi cel mai înalt stadiu al capitalismului, în forma lor deplin conturată.

În economia engleză de la sfârşitul secolului al XlX-lea, formarea monopolurilor şi a capitalului financiar – prin fuziunea dintre cel industrial şi bancar – e un fapt împlinit şi totodată un proces în dezvoltare spre forme tot mai cuprinzătoare.

Acest fenomen, în general, dar în special pentru Anglia, se află într-o relaţie strânsă, riguros determinată economiceşte, cu cel al expansiunii coloniale, al luptei pentru împărţirea şi re-fonpăi ţirea hunii. Monopolurile – spune Lenin – „sunt deose-l>n de n. unice când toate izvoarele de materii prime sunt con-Cfntrate într^o singură mână… Numai posedarea coloniei asi-i. i pe deplin monopolul împotriva oricăror surprize în lupta rivalul… Cu cât dezvoltarea capitalismului e mai mare, cu i îi lipsa de materii prime se simte tot mai mult, cu cât concurai ţa şi goana după izvoare de materii prime în întreaga lume sunt mai ascuţite, cu atât este mai înverşunată lupta pentru do-bândirea de colonii” 1.

Pentru capitalul financiar, spune tot Lenin, au însemnătate până şi izvoarele posibile de materii prime, ţinând seamă de dezvoltarea rapidă a tehnicii, care poate transforma mâine în surse de profituri pământuri care astăzi nu sunt bune de nimic. „După cum trusturile capitalizează averea lor printr-o evaluare de două sau de trei ori mai mare, ţinând seama de profiturile „posibile” în viitor… aşa şi capitalul financiar tinde, în genere, sa acapareze cât mai multe pământuri, oricare ar fi ele, oriunde ar fi şi prin orice mijloace, în speranţa de a găsi surse de materii prime…” 2.

Ui, în Opere complete, voi. 27, p. 386.

E un iapt pe care-1 mărturisesc unii roprc/. i M.nialismului britanic (Lugard, guvernator ni Nigeriei”), înc3 din ultimul deceniu al veacului trecut'.

Exportul de capital, o altă trăsătura caracteristici B în perialismului, împinge de asemenea la cucerirea da Colonii, deoarece pe piaţa acestora e mai uşor a înlătura pe concurenţi prin mijloace monopoliste, asigurând producerea mărfurilor în condiţii mai ieftine şi desfacerea lor cu profituri maxime.

Dar expansiunea colonială, transformată în dogmă de reprezentanţii intereselor uniunilor 'monopoliste, are şi profunde resorturi sociale, mărturisite franc de Cecil Rhodes, într-un moment de sinceritate. În intenţia colonialiştilor, ea trebuia să fie – concepţie ide altfel veche – o supapă de canalizare a nemulţumirilor sociale generate de agravarea exploatării maselor, în condiţiile capitalismului monopolist: „Am fost ieri în East End 2 – spunea Rhodes în 1895, într-o convorbire cu cunoscutul ziarist William Stead – şi am asistat la o întrunire a şomerilor. Şi când, după cuvântările sălbatice auzite acolo şi care nu erau decât un singur strigăt: pâine! pâine! veneam spre casă şi mă gândeam la cele văzute, eraim convins mai mult ca oricând de însemnătatea imperialismului… Ideea mea cea mai scumpă este rezolvarea problemei sociale, anume: pentru. x salva de la un război civil ucigător cele 40 de milioane de locuitori ai Regatului Unit, noi, oamenii politici colonialişti, trebuie să cucerim noi teritorii pentru plasarea prisosului de populaţie, qpentru a dobândi noi pieţe în vederea desfacerii mărfurilor produse în ifabrici şi în mine. Imperiul, asta am spus-o mereu, este o chestiune de stomac. Pentru a evita un i Izboi civil, trebuie să deveniţi imperialişti” 3.

Este punctul de vedere al unui om pentru care orice tratare. i problemei sociale trebuia să presupună menţinerea şi chiar întărirea forţei economice şi politice a burgheziei, păstrarea neatinsă a proprietăţii ei asupra mijloacelor de producţie. Colo-Mi ilismul, conceput ca remediu preventiv contra revoluţiei so- „ (Jartierele sărace din răsăritul Londrei. După V. I. Lenin, op. Cit., pp. 382-383.

ciale, avea un anume ecou şi în i-îmlul maselor muncitoare „neexjportate” în colonii ca „ipi im”, de populaţie”.

        „Politica colonială desfăşurau ipe „oară largă – constată Lenin – a făcut ca proletarul european să ajungă în parte, în situaţia că întreaga societate să nu fie întreţinută prin munca lui, ci prin munca băştinaşilor din colonii, aduşi aproape în sclavie. Burghezia engleză, de pildă, stoarce mai multe venituri din munca zecilor şi sutelor ide milioane de locuitori ai Indiei şi ai celorlalte colonii ale ei, deoât din cea a muncitorilor englezi, în aceste condiţii se creează, în anumite ţări, o bază materială, economică pentru molipsirea de şovinism colonial a proletariatului dirutr-o ţară sau alta” *. Ceea ce însemna o diversiune utilă pentru burghezie, introdusă cu scopul de a slăbi lupta de clasă a proletariatului.

Paroxismul expansiunii coloniale, generat de intrarea capitalismului în noua sa fază de (dezvoltare, a creat, cu deosebire în această perioadă, un şir întreg ide forme intermediare ale ilopandenţei diverselor regiuni ale globului faţă de marile pu-i'ri, în frunte cu Anglia. În aifara celor două grupuri principale le ţ. iri: metropolele şi coloniile, apare şi categoria ţărilor dependente – cu una din formele isale: semicoloniile – de sine stătătoare din punct de vedere politic formal, dar prinse în fapt îmtr-o reţea de dependenţă financiară şi diplomatică 2.

Omul zilei: Joseph Chamberlain

Disraeli fondase, teoretic şi practic, doctrina unităţii Imperiului britanic şi a expansiunii sale nelimitate. Cecil Rhodes, teoretician şi el, dar mai ales om de acţiune, dăduse o eclatantă expresie practică acestei doctrine, prin cuceririle coloniale din Africa de Sud, extinzând considerabil sfera de dominaţie a capitalului monopolist englez.

Pe această linie, începând din 1895, Anglia a cunoscut, timp cam de un deceniu, o veritabilă (febră şovină 3, comparabilă în politique coloniale…, în „Revue Historique an. 85 (1961), tom. CCXXVI, p. 452.

esenţă cu naţionalismul burghez contincn I de un colorit dominant colonialist. Omul care, i pensoniii'ii, 11 n. i-i i si, inde spirit, alimentată de interesele monopoluriloi ii ilului li nanciar, a fost Joseph Chamberlain. A I nuna în primul rând a descifra resorturile obiective.il< atitudinilo] şi teoriilor sale, exprimate în fraze grandilocvente. Era un mare industriaş din Birmingham, reprezentant al industriei metalurgice britanice, ameninţate de concurenţa germană şi americană mult mai mult decât industria bumbacului. Birmingham contra Manchester. Industria grea şi interesele ei, faţă în faţă cu cele ale industriei textile. Un sector economic sever concurat pe piaţa externă, încereând să-şi impună punctul de vedere în politica britanică, în raport cu altul, dispunând încă de poziţii suficient de solide pe piaţa mondială.

Aceste interese diferenţiate sunt concentrate şi filtrate In activitatea lui Joseph Chamberlain, nuanţând personalitatea lui aparent contradictorie, atitudinile sale mult discutate. Pe această bază „omul din Birmingham” se ridică împotriva citadelei liberalismului – Manchester – şi preconizează cu hotărî re convertirea Angliei la protecţionism, lansând lozinca „fair-trade”, în loc de „free-trade” 1, rupând cu liberalii 2 şi trecând la conservatori, la „bătrânul partid stupid”. În imperialismul colonial şi în protecţionism, el vedea „o politică reală, înţeleaptă $i economicoasă”, destinată să apere Anglia în special de concurenţa Germaniei şi Amerieii 3. Ohamberlain n-a avut în politică alte principii decât acelea ale intereselor marelui capital britanic, pe care le-a promovat fără scrupule sub raportul metodelor şi s-a priceput să le exprime într-o ideologie şi un limbaj aproape romantic, străduindu-se să exalte imaginaţia colectivă, să aprindă orgoliul naţional şi şovinismul. „Cred în. iceastă rasă – spunea el – cea mai mare dintre rasele guvernante pe care ikimea ie-a cunoscut vreodată; cred în această rasă angloHsaxonă, mândră, tenace, hotărâtă, încrezătoare în ea însăşi, pe care niciun climat, nicio schimbare n-ar putea-o face să devină bastardă şi care, mai presus de orice îndoială, de Gladstone, devenind şeful grupului „liberalilor unionişti”, la început iliaţi, iar ulterior contopiţi cu conservatorii.

Va constitui forţa predominaui.i.1 iltoriei viitoare şi a civili/.1 ţiei universale; şi mai cred în viitorul „< estui imperiu vast cil lumea, idespre care niciun englez nu poate vorbi fără un fior de entuziasm” 1.

Accentele lui Chamberlain sunt asemănătoare cu ale panger-maniştilor şi izvorâte, de fapt, din situaţii şi scopuri analoge.

În cabinetul conservator prezidat de lordul Salisbury, venit la putere în 1895, „Joe” Chamberlain a deţinut Ministerul Coloniilor, exercitând o mare influenţă asupra întregului guvern.

El a prezidat, în 1897, conferinţa imperială de la Londra, ocazionată de jubileul de 60 de ani de domnie al reginei Victoria, „bunica Europei monarhice”, jubileu ale cărui serbări au fost anume regizate ca o apoteoză a imperiului şi orgoliului britanic.

Sub egida lui Chamberlain au fost întreprinse războaiele imperialiste. împotriva statului mahdist, a burilor, umilirea Franţei la Fachoda, împărţirea Chinei în zone de influenţă, terminarea aproape integrală a împărţirii Africii. Absorbit de însemnătatea expansiunii coloniale pentru interesele monopo-liştilor [britanici, Chamberlain a văzut la un moment dat în Franţa principalul rival al Angliei, şi s-a lăsat înclinat către o înţelegere cu Germania, voind astfel să pună capăt politicii „splendidei izolări”, a neangajării în problemele europene prin tratate de durată. I s-a opus însă bătrânul Salisbury, conserva-tor de şcoală veche, pătruns de ideea că: „Nicio ţară din lume nu e în situaţia Angliei de a-şi putea permite să renunţe la prietenia altora. Forţa sa nu depinde de legăturile sale cu. Alte puteri, ci irezidă an falezele ei de calcar şi în flota sa” 2. \par        Istoria i-a dezminţit, în oâţiva ani, pe amândoi. Anglia a. Trebuit să renunţe la „splendida izolare”, dar esenţială s-a dovedit contradicţia sa ou imperialismul german, sosit mai târziu la împărţirea coloniilor şi aspirând la reîmpărţirea lumii prin mijloace violente. Anglia şi-a putut mai uşor rezolva, prin compromisuri, diferendele sale coloniale cu Franţa, aliindu^se cu ea împotriva imperialismului german (1904). Rămâne un fapt că aceste blocuri imperialiste agresive, care gravitau în jurul Angliei pe de o parte şi a Germaniei pe de altă parte, au fost determinate de interese economico-ipolitice la scară tmondială, iar nu europeană. „Balcanii >i turnul catedralei din Strasbourg” 1 nu mai sî-nt probleme de prim plan In polii marilor iputeri.

Dezminţit şi chiar înfrunt a fost Chambei lain şi în lupta ia în favoarea adaptării protecţionismului. Opoziţia cercurilor industriale încă neinteresate în abandonarea liberului-schimlv s-a unit cu rezistenţa ipăturilor mk-burgheze şi a maselor imun-citoare care se temeau că protecţionismul va însemna o scumpire a vieţii. Liberalii au folosit această conjunctură, au răsturnat pe conservatori şi au câştigat alegerile din 1905. Este anul care marchează sfârşitul „crizei” expansioniste a imperialismului britanic. Liberalii revin ila o conduită mai moderată în problemele coloniale. Aceasta în primul rând pentru că Anglia e absorbită de expectativa confruntării armate cu Imlperialis mul german, tot mai agresiv.

Oricum, interesele uniunilor monopoliste şi ale capitalului financiar englez se puteau declara satisfăcute. La 1876, Imperiul britanic avea 22,5 milioane de kilometri pătraţi şi 251,9 milioane locuitori. La 1914, el cuprindea 33,5 milioane de kilometri rpătraţi, cu 393,5 milioane locuitori2. Disraeli, Rhodes şi Joseph Chamberlain… Acest triumvirat lăsase urme, în trecerea lui prin istoria imperiului…

Relaţii economice înterimperiale

E inutil a mai reveni asupra faptului că toată „problema imperială” de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul veacului nostru, în termenii inauguraţi de politica lui Disraeli, se reducea, în ultimă instanţă, la un substrat economic. „Imperiul… este o chestiune de stomac”, declara brutal Rhodes. Şi tot el considera că singura legătură <pe care Anglia poate spera s. i-şi bazeze raporturile cu coloniile, spre a evita secesiunea lor, este de ordin practic, fiindcă generaţiile următoare n-aveau

        } i asupra strâmtorilor (Bosfor şi Dardanele), iar pe de altă parte pro vinciile Alsacia şi Lorena, cu pierderea cărora, în 1871, Franţa nu se pu ii i împăca. - să mai fie născute în Anglia, aţa îm îl ai < micuţul sentimental pentru ea va slăbi treptat *.

Faptul că intenţia de a transforma Imperiul britanic într-o unitate economică şi politică strâns. i n.1 reuşit, apare limpede. O dovedesc opoziţia coloniilor faţă tic o politică vamală comună, eşecul protecţicnisnuilui, veleităţile spre libertate de acţiune din partea coloniilor, tendinţa unora de a fi tratate pe picior de egalitate cu metropola, lupta de eliberare naţională a altora.

Întrebarea care se pune e numai dacă întreg efortul de unificare imperială avea sau nu o bază economică? Răspunsul obligă la o dificilă analiză a relaţiilor economice din interiorul imperiului.

Ea trebuie să ţină seama iân permanenţă de un element fundamental: pierderea din partea Angliei a primului loc în lume în producţia industrială. La 1860, Marea Britanie producea aproximativ jumătate din totalul mondial al cărbunelui, fierului brut şi bum'bacului. La 1913, cota care-i revine la nrticole oscilează între 13 şi 23% din producţia mon-dial&. Această proporţie reprezintă însă în cifre absolute o producţie mult mai mare decât în 1860. Potenţialul industrial englez a continuat să crească şi el era capabil să acopere, în li rgă măsură, cererile coloniilor.

În cifre absolute, media valorii anuale a exportului Marii Britanii în imperiu a crescut între 1850 şi 1913 de la 19 la 161 milioane lire sterline, iar aceea a importului ei din imperiu de la 39 da 173 milioane lire 2. O creştere considerabilă cuantumu/lui exportului şi importului se observă mai ales după 1892, când cifrele respective erau de 81 îşi 97 milioare lire3. Dar cu toate că Anglia întreprinde efortul monopolizării pieţei coloniilor sale şi le inundă cu cantităţi sporite de mărfuri, în comerţul exterior al acestor colonii ponderea schimburilor cu Anglia este într-o scădere continuă.

De pildă: între 1870 şi 1880 mărfurile britanice acopereau 54% din importul Canadei, 85% din al Indiei, 83% din al Africii de Sud şi 73% din al Australiei.

La 1913, proporţia mănfuriloi iadei era de numai 21%, în cel al Endiei li 66°/o, în al

Africii de Sud la 56%, în al Australiei I l 52°/o '.

Înainte de a trage o concluzie asupi neţuri. i relaţiilor comerciale interimperiale, sunt de reţinui tnd douS elemente. Întâiul este demarajul investiţiilor de capital în inM riorul imperiului, care cresc între 1870 şi 1913 de la 270 Li 1780 milioane lire sterline, ajungând să reprezinte 47% din totalul exportului britanic de capital în străinătate 2. Al doilea este faptul că până spre sfârşitul secolului al XlX-lea cota-parte a. Exporturilor britanice spre imperiu variază contraciclic; ea croşte în perioadele de criză şi descreşte în cele de prosperitate, ceea ce evidenţiază faptul că imperiul joacă un rol compensator yi stabilizator în economia engleză. În perioada următoare însă, aceste oscilaţii se conformează curbei mondiale, adică scad şi cresc paralel cu anii de depresiune şi de avânts.

Revenind la (dificila chestiune a unei concluzii asupra datelor de mai sus, ise poate aprecia că ele relevă, în ansamblu, incapacitatea economiei engleze de a-şi asigura o poziţie de monopol pe piaţa imperiullui. Această stare de lucruri a derivat, j>e de o parte, din concurenţa străină 4. În al doilea rând, din însăşi dezvoltarea economică a coloniilor, care duce la stabilirea de mai intense şi mai avantajoase relaţii comerciale directe între unele din ele. Investiţiile masive de capital britanic în imperiu au avut acest efect contradictoriu: au subordonat economia coloniilor, dar au creat şi posibilităţi de relaxare a legăturilor lor comerciale cu (metropola. Necesităţile coloniilor au crescut în ritm şi în proporţii mai mani deoât capacitatea industriei engleze de a le acoperi la preţuri avantajoase în raport eu concurenţa străină.

Examinând sub un alt aspect structura raporturilor econonine dintre Anglia şi imperiul ei, reies de asemenea unele

Inmbări substanţiale, după greutatea relativă pe care diverse mărfuri o au iân acest circuit. La importul Angliei, creşte con- „ Ibidem, p. 288. Ele sunt îndreptate, în proporţie de peste 5O°/o, spreI nioanele albe”: Canada, Australia, Noua Zeelandă.

Siderabil proporţia pe care o ocupi ceri alele, ceaiul, carnea şi produsele alimentare în general, ipri din imperiu. Scade în schimb importul'de cafea, za'lur, lemn, bumbac, pentru care Anglia se adresează unor surse din afara imperiului. La exportul sipre imperiu, faptul principal este decanul articolelor de bumbac şi creşterea produselor metalurgice. Iată câteva date, privind proporţia pe care mărfurile de mai sus provenite din Imperiu, o deţin lân importul total al Marii Britanii, în anii 1854, 1890 şi 1913.

Importuri din imperiu, înprocente dintotal l185418901913Cereale5,816,535,8Ceai0,771,7.87,3Carne0,915,424,7Produse alimentare în ansamblu19,119,127,0Cafea76,033,018,7Zahăr64,715,88,7Lemn55,226,716,2Bumbac8,411,23,0Cât priveşte exporturile spre imperiu, proporţia produselor textile scade între 1854 şi 1913, în ansamblul exportului britanic, de la 64 la 51°/o, din care cele de bumbac de la 42 la 33%. Articolele metalurgice, în schimb, sunt orientate spre imperiu în proporţie de 16% în 1854 şi de 32% în 19132.j

Pe cap de locuitor, consumul de mărfuri engleze este mult mai mare în colonii decât în oricare ţară europeană, sau în] Statele Unite 3. Ceea ce, alături şi de alte date, îndreptăţind cifra la aproximativ 10 lire sterline pe cap de locuitor în Noua Zeelandă, faţă de 6 şilingi în S. U. A., 1 liră în Elveţia, 2 lire în Suedia, 2 lire il. i a nereuşitei n. Riului într-un închis, arată că eforturile capitalului monopodui totuşi la anumiţirezultate, în sporirea şi uluirilor interimpcrialc, rezervând coloniile ca i de exploatare de prim ordin. Se conni Lenin, făcută încă la sfârşitul secolului i. i o originală diviziune a muncii între dintre are unde produc mai cu seamă iele pentru cele din Europa” l.

Ni urilor importate sau exportate din igliei oscilează aproximativ între Ini totalul comerţului exterior, se poate; c încadrează mai curând în prima ni, diferenţiate de Lenin, din nglia, cu toată aparenţii oari illă totuşi în frunţi

I amplorii legăturilor eoonon, i, 1 ii-i inipcrial în avantajul metropoiiul, I.i insistenţele Angliei, guverl mărfurile britanice un tarif i l, i 25 şi 331/2% reducere. La acest „ se vor ralia, nu fără ezitări, landă în 1907, apoi şi Austrain ml i intermediară, limitată, până la nul lui Joseph Chamberlain şi al protecţionist în raport cu lumea ii libera circulaţie a mărfurilor în iii m Iniilor interimperiale, după 1895 r dintre Anglia şi imperiu

        ! ' ii structurii raporturilor econondinţa creării de instituţii care it U cartea lui Parvus, „Piaţa mondială ţi, voi. 4, p. 60.

Iip. 195^-197; B a u m o n t, op. Cit., <: li e v a 11 i e r, op. Cit., I, pp. 233-234.

să favorizeze unitatea imperiului i; te însă de progresul deliberat al „autonomismuilm ' coloniilor de emigraţie şi de creşterea valului luptelor de elibei

Cu începere din primii ani ai vesu ului al XX-lea survine niile britanice, mai ales Canada, Australia, Noua Zeelandă şi, în măsură anai mică, Africa de Sud. Conferinţele imperiale din contribuie, fără îndoială, la sudarea spirituală a imperiului.

Până ipe la 1903-1904, emigraţia britanică se îndrepta, în proporţie de peste 50%, către Statele Unite. In 1913, damanioanele absorb deja peste 70% din emigranţii englezi, al căror număr e considerabil: după 1910 o medie anuală de aproape

Conferinţele imperiale devin o instituţie permanentă şi se succed cu regularitate. Cea mai importantă are loc la Londra, între 15 aprilie şi 9 mai 1907. De fapt, este prima care poartă i. i 1 denumirea de „conferinţă imperială”, sugerând astfel „dominion” pentru principalele colonii, dotate cu guvern res ponsabil. S-a luat tot acum hotărârea convocării acestor confei iula fiecare patru ani. În cadrul guvernului britanic, la ce rerea reprezentantului Australiei, Deakin, s-a constituit un departament separat al daminioanelor, desprins din vechiul „Colonial Office”. Există, aşadar, de acum înainte, trei or gane de legătură cu imperiul: Departamentul Dominicanelor, al Indiei şi al Coloniilor, separate după natura diferenţiată a relaţiilor de subordonare dintre Anglia şi posesiunile sale. S-a creat de asemenea, în 1909, statul-major imperial, cu sarcina coordonării forţelor şi organizării militare a întregului im periu 3.

Regimul de „dominion” îşi face loc larg. Canada era, până la 1901, singura >care-l dobândise. In acest an, unificarea coloniilor din Australia într-o federaţie (Commonwealth of Austra- ' CHBE, III, pp. 422-430, 588, 755; Hardy, op. Cit., p. 77; (iii ni, i 1, op. Cit., p. 86; Chevallii r, <i>. Cit., 1, p. 246.

i-stora acelaşi statut. ' < Noua 'Avlandă, rica de Sud (Union. I South Africa) în 1909.

Iimperială din 1911 a acceptai ca Marea BritaDiiducereaâşi controlul general al ipoliticii externe ii cu recomandarea ca dominioanele sS fie connu 11 posibil.

Ni.nc, i sistemului „preferinţelor imperiale” în i IS98 se iau imăsura în vederea unificării imperiul. 'La aceeaşi scară se întocii. nci centralizate şi se înaintează (proiecte lefilor de naturalizare şi de acordare a breunor „împuterniciţi comerciali” în, i observa şi raporta asupra posi i schimburilor comerciale cu metropola, i. I limita injoncţiunile străine, denotS

         [oi politice pentru coeziunea economică a idiază şi congresele Camerelor da în 1886 la Londra – care se ţin în pi im ipalele centre economice ale domiiydney.

U ud pretutindeni, tot imai adânc în interior.

In I [ganda; în aceeaşi perioadă au loc

Da de Aur: şi Sierra Leone. În Africa i <. ipctown ajunge în 1909 până la jian. In Australia, unde construcţiile pe colonii, se fac proiecte de unifiliil ritclor linii de cale ferată, ipe baza

Mhl.

Războiul anglo-bur

Ici, aceea dintre zonele de expanoeuipă iprimul loc în atenţia Marii frica de Sud. Aci întreprinde

Im i tipice ale epocii imperialiste, I ii In ii i le procesului (împărţirii lumii între in-' bui ivea la bază dorinţa capitalului mono-icapara şi dispune după plac de imensele bogăţii minerale descoperite în subsolul republicilor bure. Preşedinţele Krtiger n-a acceptat faisS ifice de bunăvoie independenţa economică şi politica a popoi ului său.

În repetate rânduri, englezii au căutat să-1 atragă în tratative şi să-1 convingă. Cecil Rhodes, ca prim-iministru al Coloniei Gapului, a avut un rol de căpetenie în aceste demersuri, îmbinate alternativ cu presiuni şi provocări.

Transvaalul rezistă încercărilor de a fi atras într-o uniune vamală cu Colonia Capului şi Natal; Orange însă a acceptat, semnând în schimb, în 1889, o alianţă defensivă cu cealaltă republică bură. Eşuară şi insistenţele lui Rhodes pentru o federaţie a acestor state cu Colonia Capului. În cursul întrevederii celor doi adversari, la Pretoria, în 1894, Kriiger rămase neclintit. Divergenţele se. Acumulau, ipe tema impozitelor pentru companiile miniere străine, a drepturilor politice pentru proaspeţii imigranţi, a tarifelor vamale şi a căilor ferate.

Rhodes îşi pierdu răbdarea. Agenţii săi puseră la cale o răscoală printre imigranţii din Johannesburg, sub pretextul indicării de drepturi politice. În momentul izbucnirii ei, trupele Companiei Africii de Sud, puse sub comanda unui avenier, Jameson, urmau să intre pe teritoriul Transvaalului, pen-”proteja” pe cetăţenii străini „ameninţaţi”.

Planul a eşuat lamentabil. Complotul de la Johannesburg a fost descoperit şi prevenit. Jameson, nefiind la curent, a intrat t în Transvaal, în ifruntea unui detaşament de 470 de călăreţi, la data fixată. El a fost înifrânt şi prins de buri la 27 decembrie 1895. Situaţia Angliei era penibilă. Jameson proclamase intervenţia în favoarea unor „oprimaţi” siliţi săse răscoale, dar răscoala nu izbucnise, ceea ce demonstra dincolo de orice evidenţă uneltirile puse la cale de Compania Africii şi de guvernul Coloniei Capului.

Chamberlain, proaspăt ministru al coloniilor, s-a iritat pentru această gaifă, care a însemnat sfârşitul carierei politice a lui Rhodes. Ca prim^ministru al Coloniei Capului, el se străduise să atragă la colaborare pe burii care trăiau aci. Aceştia se constituiseră, de prin anii 1878-1884, sub conducerea lui Jan Hendrik Hofmeyx, într-o iligă politică al cărei program moderat nu respingea conlucrarea cu englezii, mărginindu-se la revendicarea unor drepturi mai largi pentru buri1. După raidul aceşti „afrikaanderis” 9 au indignat, încetând colai'olitkă cu regimul şi siliiwlu 1 pe Elhodes să dimisânt însă de loc lipsite de temei supoziţiile că' li fost la curent cu urzelile lui RIkkIcs, dezalipa eşecului pentru a se salva pe sine 1.

Ii |. imeson a creat Angliei şi. complicaţii internai, care pusese mâna pe Africa de sud-vest, mulţumirea abia mascată a Angliei, vedea în în aliat îimpotriva acesteia. Kaiserul Wilhelm preşedintelui Kriiger o telegramă în care îl iptul că: „. jfără a face apel la sprijinul puteriiii pi ii de speranţa Germaniei într-un conflict

        ; i de politica de apropiere a lui Cham iii i icuraiate de eşecul britanic, triburile din teritoriul concesionat Companiei

HL l. irii în martie 1896. Ele fură înfrânte

Răscoala fu urmată de măsuri admi- [900) menite a întări controlul asupra Rho-

        ! cuiiTi începeau deja a fi numite aceste nele 'bure răscumţpărară, conform unui m tea de pe teritoriul lor din căile ferate iwn. Societăţile britanice de căi ferate

I reducerii veniturilor pe care o atrăgea n), iar cei implicaţi în complotul nereuşit r. iţiaţi.

M masive de acţiuni, proprietarii şi lin Africa de Sud au provocat o

II mi lui acţiunilor. Micii acţionari au fost

196 M aurice Crouzet, Joseph Chamrpansion imperialiste [Col. „Colonies et emI lui (li A ud., ' Julien, seria I, nr. 5], Paris, 1949, Rhodtsia, pp. 196 şi 209; Giglio, op. Cit., pp. 267- spoliaţi prin aceasta manevră, cârca i ii d re.pt scop dezorien tarea opiniei publice şi crearea unui i iimai de „indignare” îm potriva lui Kriiger şi a burilor. Polii ia ira era prezentată de presa britanică drept vinovată de prăbuşirea de la bursă1.

Charnberlain, în 1898, redeschide în parlament problema ra porturilor cu burii, expunând-o tendenţios. În mai 1899, la cererea (lui Milner, noul înalt comisar britanic pentru Africa de

Sud, are loc da Bloemf ontein o întrevedere a acestuia cu Kriiger şi cu Stein, preşedintele republicii Orange (ales în 1897). Milner ceru în cursul tratativelor ca burii să acorde drept de vot ce tăţenilor care se stabiliseră pe teritoriul lor de cel puţin 5 ani.

Kriiger nu voi să admită decât termenul minim de 7 ani. Tra tativele se rupseră. Ulterior, Kriiger comunică acceptarea pro punerii engleze, dar nici aceasta concesie nu mai fu considerată satisfăcătoare. Anglia se decisese la o acţiune armată.

În octombrie 1899 izbucni războiul2. Englezii debarcară în Africa de Sud 25000 de soldaţi. Parvenindu-i ştirea, Kriiger adresă la 9 octombrie un ultimatum, cerând oprirea trimiterii trupe şi retragerea celor existente de pe frontieră. În cazul unui răspuns nefavorabil în termen de 48 de ore, se considera

Luată starea de război. La 11 octombrie, Anglia respinse ultimatumul. În aceeaşi seară, burii începură ostilităţile. Inferioritatea lor faţă de resursele colosului care se pregătea să-i fhită îi obliga la tactica ofensivă, mai înainte ca englezii şi fi putut concentra toate forţele ide care dispuneau. Mobili-y. înd pe toţi bărbaţii între 18 şi 50 de ani, burii abia dacă reuşeau să întrunească 28000 de soldaţi. Cu voluntarii sub 18 şi peste 50 de ani, la care au făcut apel în ultima instanţă, ei au atins un maximum de aproximativ 50000 de luptători.

Generalii buri acţionară cu repeziciune. Joubert pătrunse în Natal, repurtând o victorie la Ladysmith. Cronje înfrânse pţ>. 213-216, 307-308; S î k, op. Cit., I, pp. 382-386; Hardy, op.

Cit., pp. 218-221. In pregătirea diplomatică a războiului, Anglia se asi gurase de neutralitatea Germaniei, promiţându-i acesteia Angola, „în cazul în care, din nefericire, s-ar considera imposibilă menţinere. i integrităţii po milor africane ale Portugaliei” (tratatul secret din 30 august 1898). Ani înşelat însă Germania, deoarece prin aii tratai secret, din 14 octombrie 1899, ea a garantai Portugaliei integritatea posesiunilor sale în ichimbul interdicţiei importului de arme pentru buri prin aceste posesiuni. I I. Li. i u în o n t, op. Cit., pp. 26

Icze comandate de Baden Powell la Mafeking şi ilterley. O coloană bur. i pâtrunise ipre Jud, în Colo-nliii, ilctorminând alăturare. i la lupt. i, i unora din com->.11 r locuiau aci1.

Lecembrie, englezii trecură la contraofensivă, întinderii respinşi. Lordul Methuen, în fruntea a ni, încercă să deblocheze oraşul Kimberley, dar rsfontein. Generalul Buller, atacând. Dinspre i de oameni, e bătut pe imalul râului Tugela, mu englez, Gatacre, cu 4000 de oameni, înre- 'i-niherg.

Nu. ile războiului, cu neaşteptatele succese în o largă 'popularizare în ipresa mondială, ni ilc Mii”|). itic pentru cauza lor şi de admiraţie în Mu Ici ii ido vadă.

I.i mersul războiului ise schimbă. Ii iot hnpuriul britanic se concentraseră la dis mI iin, i englezi, Roberts, Kitchener şi French.

Ii 105000 soldaţi, în martie 200000. Cu numerică, englezii despresurară Kimberircuiră la Paderberg ipe generalul lameni, dbligî, mdu-l să capituleze după mcene, la slârşitul lui februarie englezii mit li, In martie ei cuceresc Bloemfontein, la

Mafeking, ipeste 2-3 săptămâni apoi Pretoria, capitala Transvaalului.

Trecu în colonia portugheză Moi' i rcă pentru Eurqpa. Generalul Roberts i.li ii două republici bure. In decembrie el liind numit comandant suprem al armatei iânşit. O pante a generalilor buri a succese parţiale, lupte de guerilă.

Hristian de Wett se distinseră prin l n hener. nplică atunci tactica pământului în lagăre de concentrare a tuturor în lupi. itoi iloi bu

VIII, p. 601.

Lupta se ducea în condiţii prea ini >e putea prelungi peste o anumită limită. In eneralii buri iniţiară tratative de pace. Guvernul b e arătă mai concesiv decât era de aşteptat. Prelun oiului, impopular în Anglia şi în întreaga lume, an de resurse umane şi materiale deasupra oricăror prevederi, prilejuiseră dezlănţuirea unei violente campanii politice a liberalilor împotriva conservatorilor. Războiul costase 250 milioane de lire şi peste 40000 de oameni, morţi şi răniţi. Fusese o lecţie dură pentru colonialismul britanic. Ea a marcat – spune un istoric contemporan – momentul din care „încrederea în dinamica expansiunii imperiale a murit; publicul britanic n-a mai investit capital emoţional în politica imperială…” *.

În luna mai 1902, con ducătorii rezistenţei bure se întruniră la Vereenigung şi deciseră acceptarea condiţiilor engleze2. În discuţii, generalii Botha şi Beyers relevară una din cauzele în-frângerii: ostilitatea populaţiei indigene faţă de buri.

Într-adevăr, atmosfera de simpatie care a înconjurat lupta burilor pentru apărarea libertăţii statelor lor nu trebuie să altereze aprecierea obiectivă a isensului acestei lupte. Burii şi-au independenţa; eroismul lor a fost incontestabil, iar boiul pe care l-au purtat a avut un caracter antiimperialist i dat lovituri grele colonialismului britanic. Dar burii erau <> minoritate opresoare, care trata masa populaţiei indigene, maure, cu tot atâta cruzime şi lipsă de consideraţie ca şi ori-i regim ide idominaţie colonială. Lupta lor a avut şi reversul reacţionar al apărării poziţiei de minoritate exploatatoare şi asupritoare.

La 31 mai 1902 s-a semnat ipacea de la Pretoria. Transvaal şi Orange erau anexate Imperiului britanic, dar burilor li se garanta libertatea individuală şi dreptul la instrucţiune în limba maternă. Guvernul britanic (promitea 3 milioane de lire pentru refacerea distrugerilor pricinuite de război. Generozitate explicabilă, ţinând seama de marile interese economice ale capitalurilor engleze. Se promise şi acordarea, în timp cât mai scurt, de instituţii reprezentative.

Lemnarea ypăcii, generalii bu primiţi cu onoruri

I ' Kjiiger refuză orice ooropromis. Refugiat în Eui zadarnic să obţină un ajutor pentru cauza poI trăi în Elveţia şi Olanda, murind în 1904, în iii1. mi.

Frica de Sud după războiul anglo-bur ii din 1902, Anglia s-a arătat deosebit din toate punctele de vedere, urmele răz-

— misiunile făcute, pe linia generală a inimii In ir. Mai multe erau considerentele interesele capitalului britanic penonomică, permiţând reluarea explo i mdiţii normale a bogăţiilor miniere; faptul ite a contradicţiei dintre oprenă cădea pe raporturile dintre eni'iiiini.ni acum interesul a-şi alia elementul ' U a populaţiei de culoare; dorinţa nie problema Africii de Sud din atenţia siunea britanică şi de atro-

        ! ii motiv ide atitudine îm/păiniiiliii imilitar se introduse ifoarte curând admi- < iste republici fiind tratate după un l l ll î p p

         (hapului şi Natalului. În 1903 se iii între coloniile Africii de Sud. Ferii iiult-ni restabiliţi în drepturile de pro-lispune în favoarea regimului britanic şi. iio'/. uvernării, de care Transvaalul 16, iar Orange în iunie 19072. 11 i partidul unificării sau al pro-i! ifrkan sau naţionalist, în frunte partide înclinau în favoarea intenţiilor mini I! 1 uni cele patru colonii, ridicându-le la li 'I” în ni. Ii i. ii ipartid spera ca, în aceste noi conIwiul uiglo-bur vezi şi Baumont, op. Cit., pp. 308- i pp. 386-389.

Op. Cit., I, pp. 140-142.

diţii, să câştige majoritatea absolută In iduna i reprezentativă, deci controlul politic al întregii Al iu i de Sud. Din partea lui Botha şi a fracţiunii sale, majoritare în partidul naţionalist bur, angajarea în sprijinul constituirii dominionului marca o capitulare faţă de imperialismul britanic. Gruparea Botha reprezintă tot mai clar burghezia bură legată de capitalul industrial-comercial, dispusă la o colaborare cu englezii, pe bază de afaceri comune îşi de cointeresare în ^profiturile marilor uniuni monopoliste străine. Ceea ce nu o împiedică, ba chiar o îndeamnă, să-şi mascheze atitudinea printr-o vehementă demagogie naţionalistă. Principalul sprijinitor al lui Botha era generalul Smuts, în vreme ce alt conducător militar bur din vremea războiului, Hertzog, va trece curând în opoziţie. Reprezentând pe fermieri, fracţiunea Hertzog adoptă o. poziţie mai intransigentă faţă de englezi şi revendică independenţa.

În anul 1908, la iniţiativa faimosului dr. Jameson, devenit prim-ministru al Coloniei Capului, s-a ţinut la Durban o con-Wnnţă a reprezentanţilor guvernelor celor patru colonii sudafricane. Ea a accqptat, în principiu, ideea uniunii. Între oc-tombrie 1908 şi martie 1909, o convenţie naţională, compusă de. isia dată din delegaţii adunărilor legislative ale coloniilor, i prelucrat şi adoptat proiectul de constituţie a viitoarei uniuni. P.irilamentud englez a dezbătut şi votat între 4 şi 19 august 1909 acel „South-Africa Bill” pe care guvernul britanic îl con-lirmă în septembrie1, pentru ca în 'mai 1910 noul dominion, Uniunea Sud-Africană, să se constituie efectiv cu un guvern responsabil unic, o adunare legislativă bicamerală şi consilii legislative regionale. Africanii erau excluşi însă de la drepturile politice – în afară de Colonia Capului, unde în principiu participau la alegerile pentru consiliul regional. Noul idominion prezintă deci o particularitate, în comparaţie cu celelalte. El este expresia politică exclusivă a unei minorităţi dominante. Constituirea sa a fost rezultatul compromisului dintre coloniştii britanici şi buri pe socoteala indigenilor, adică a peste 80n! i din populaţie.

La alegerile din 1910 partidul bur s-a prezentat unit şi a obţinut majoritatea absolută. Botha a format guvernul, în cari au intrat, ca principali colaboratori, Smuts şi Hertzog. Dir ' I v o r Jcnnings – C. M. Y ou n g, Constituţional Laws of th ealih, Oxford, 1952, pp:

începură insă diferendele vizibile dintre grupaSmuts şi cea a lui 1!' rima iprijinea credioltarea industriali/. u u, pi [oua le comid pe primul plan interesele fermierilor. Botha se >l cu ipartkiparea Africii de Sud alături de A.ni ilitatea izbucnirii unui război imperialist. El i leze şi să anexeze Africa germană ii naţionaliştii buri radicali se opuneau di o parte din oroarea ide a colabora pe plan care-1 combătuseră şi care-i tratase fără ani înainte, pe ide altă parte din vechea ni. mia, idin victoria căreia într-un viitor o prăbuşire a colonialismului englez, den

Hti ilc rodobândire a independenţei bure; şi grupul i-'!' se întemeia în strategia sa politică toi racţiuni se ajunse la o ruptură. Botha i l.u. i I lertzog. La conferinţa partidului suidnbrie 191 din 221 de delegaţi 131 se declaate a lui Botha. Hertzog şi de Wett i dţie, gruparea lor adoptând numele de i indii şi programul pe revendicarea in~ hoiului angloibur, aprecierea poziţiei acesm, i cu toată circumspecţia, în funcţie de concrete din Uniunea Sud-Africană.

Udul naţionalist, revendicând independenţa, ti imperialist, antibritanic, pe câtă vreme par ii Cea în ritm destul de rapid într-un inului englez. Pe de altă parte însă, lupta iiin independenţă necondiţionată era dusă de nlii. inaţionalismului şi rasismului unei

        ; e roadele libertăţii politice numai a, prin metodele cele mai brutale dominaţi i |i i ploatarea marii majorităţi a popu lând, dupS al doilea război mondial, sub coni lui i Verwoerd, a obţinut într-adevăr indepenUniunii Sud-Africane faţă de Imperiul

El i rat însă un regim ultrareacţionar, de teroare rasială, care, din punctul di majorităţii indigene, reprezintă un pas înapoi iţă ide fostul regim colonialist englez.

După izbucnirea primului război mondial, guvernul şi parlamentul Uniunii Sud-Africane au adoptat, la 9-12 septembrie 1914, hotărârea intrării în război şi a invadării Africii germane de sud-vest.

Elemente extremiste ale partidului naţionalist bur – De la Rey, De Wett, C. F. Beyers, J. C. G. Kemp şi S. G. Maritz – au intrat în legătură cu germanii, voind să-fi procure arme pentru dezlănţuirea unei insurecţii. Comandantul german^ din „Africa de sud-vest (von Heydebreck), nu-i arătă suficientă încredere lui Maritz, omul de legătură al conspiratorilor. Germanii ar fi preferat, în locul unei răscoale bure, o dezertare masivă şi constituirea, sub comanda lor, a unui „Vrij Korps tuf Afrikaianers” (Corp liber de africani – buri). _

Cu toate dificultăţile colaborării cu germanii, revolta întcpu, la 9 octombrie 1914. Ea a fost însă înăbuşită destul de n, izbucnind în unităţi izolate ale armatei sud-africane, preite pentru invazia în Africa germană de sud-vest. De la Rey fusese ucis la Johannesburg, încă la 15 septembrie, de un poli-(ilt. „Un accident”, s-a spus în versiunea oficială, nelipsind „iiurile că amorul s-ar fi produs din ordinul guvernului, tare avea unele informaţii despre pregătirea răscoalei. Maritz a dezertat la germani, iar apoi s-a refugiat în Angola portugheză. De Wett a fost făcut prizonier, în vreme ce Beyers, urmărit, s-a înecat la trecerea peste un râu.

Până în februarie 1915, revolta a fost complet lichidată1.

Aspecte economico-sociale ale dezvoltării Africii de Sud, în perioada constituirii dominionului încadrarea statelor Transvaal şi Orange în posesiunile engleze din sudul Africii a avut din unele puncte de vedere, limitate şi mai mult formale, repercusiuni pozitive. „NormalizaMri politice din Africa de Sud, prin ră/boi şi sub i britanice, a permis maxiloi monopoluri o cxploaintensivă a bogăţiilor acestor ţinuturi, Valoarea i Africii de Sud engleze era în 1913 de trei ori mai dia exporturilor aceloraşi teritorii între anii ' I) in cele peste 66 milioane de lire sterline – vau în 1913 – aproape 8O°/o reprezentau produii primul rând aurul şi diamantele, iar 18,8%

Icagricultură, şi creşterea animalelor1. Polarilui în jurul acestor două categorii de produse 'le – denotă subordonarea şi dirijarea ecoân funcţie de interesele metropolei.

I intensivă şi unilaterală a bogăţiilor Africii de i una din condiţii, compromisul politii irte a burgheziei bure, a cărei expresie l i dominionului Uniunea Sud-African.i. El „ e probleme sociale, toate centrându-se, icrificarea masei indigene, pe asuprirea i Mnijilu obiect de exploatare.

Ii, interesele fermierilor buri şi englezi (cei din i număr) au dus la promulgarea în 1913 a ives Land Act” (legea cu privire la pămânKa limita dreptul indigenilor de a cumpăra şi

Aceştia, de patru ori mai numeroşi decât albii, proprietăţile lor în rezervaţii2. Pământurile de „iii slabă, reprezentau aproximativ 8°/o din

I M' ^a sub pedeapsă fermierilor albi să acorde n t, sub orice” titlu. Indigenii nu puteau fi andecât ca lucrători salariaţi. Constrânşi de ipămânilitatea lui slabă, ei trebuiau să se angajeze peni astfel lqgea asigura în condiţii aproape ii ilr lucru ieftină pentru fermele coloniştilor albi.

U politicii agrară abuzivă constituie una din bazele ne din Africa de Sud. Chiar comisiile de anI britanice au conchis, încă din această perioadă, că indin ama nevoie de cel puţin încă o dată atâta pământ. O

Op. Cit., II, pp. 20-21. VIU, p. 658.

Nouă lege, din 1916, a stabilit.la 87”/.” ţi >'7o raportul dintre proprietăţile agrare ale albâloi iilor, ceea ce reprezenta un corectiv cu totul insufi ntru a nu mai vorbi de flagranta nedreptate în sine unei repartiţii care rezerva cam unui. sfert din populaţie imai Inne de 4/5 din fondul funciar.

Situaţia de mai sus, ca şi asuprirea fiscală a indigenilor, au provocat, în 1906, răscoala din Natal condusă de şefii zuluşi Bambata şi Sigananda şi înăbuşită în sânge de englezi *. Ea a fost urmată de procesul şi condamnarea la muncă silnică a altui şef zulus, Dinizulu 2. În parte sub impresia acestei. mişcări, englezii s-au preocupat ceva <mai mult, de pe la 1908, de atragerea unor reprezentanţi ai triburilor în consiliul legislativ din Natal şi de constituirea unor adunări locale indigene.

În afara dominionului, în colonia Nyassaland, a izbucnit în 1915 mişcarea lui Chilembwe, pastor negru, educat în Ame rica de misionari baptişti. Ea avea un program democratic, de împărţire cu forţa a părriânturilor. Răsculaţii au fost zdrobiţi, i u < Iii] a murit în lupta3. Mişcarea sa rămâne un moii important în trezirea africanilor la lupta pentru libertatea sociala şi politică; ea a fost prima în cadrul căreia uni-elor răsculaţi nu s-a realizat pe baza apartenenţei de trib, ci pe a celei de clasă.

        „Problema indigenă” a comportat unele nuanţe datorită întrucâtva şi concurenţei ce se declară, pentru acapararea mâi-nii de lucru ieftine, între fermieri şi societăţile proprietare de întrqprinderi 'miniere. Aspectul acesta nu era însă esenţial. Deosebit de importantă şi complexă este în schimb problema muncitorească în Africa de Sud, cu notele sale specifice, derivate din discriminarea practicată de* patroni şi de stat între muncitorii albi şi de culoare 4.

Ciuda englezilor.

African. John Chilembwe and the Origins, Settin^ and Significance of the

Nyassaland Native Rising of 1915, Edinburgh, 1958, pp, 2<S7~317.

Ifk, op. Cit., II, pp. 39-41, 52-51, Demangeon, op. Cit., p. 218.

        ^i dezvoltarea luptei muncitorimii lud-africanc i i. Bogăţiilor miniere ale A! m ii de Sud, dezvoli extensiune şi bază tehnica, a dus La Formarea în i continentului a unui proletariat numeros şi prin concentrarea sa covârşitoare în ramura

        /una determinată. În schimb, un factor pe care ni lolosit pentru a întârzia oât mai mult cristalil|tiinţei intereselor de clasă comune ale acestui ip. roprezenţa din ce în ce mai numeroasă a muncil. ituri de cei albi. Diversiunea rasială a fost uium, spre a dezbina pe minerii sud-africani.

Ntrodusă sub forma deosebit de perfidă a acoriliţii materiale aparte, mult superioare, muncipresrnd în acelaşi timp asupra lor prin amenin i din partea muncitorilor negri, rimii care au fost în măsură a se organiza şi a di rpturile lor au fost minerii albi. Ei reprezentau, i. itea muncitorilor. Încă în anul 1870, în urma de salarii în minele de diamante, minerii au pă- >l>t, inând câştig 'de cauză 1.

I exploatărilor miniere a dus la angajarea maori africani, mai întâi în muncile necalificate,. i în celelalte. Raportul general numeric s-a răs-nirea muncitorilor negri. În muncile calificate el intajos celor albi.

Ui de această circumstanţă, ea însăşi un semn al ii imenţionate, uniunile monopoliste au acordat saili mai mari albilor decât negrilor. În anul 1911, minerii număr de 25000, tirştigau în medie 198 de lke anual ni. i, pe când câştigul imediu anual al fiecăruia din cei inţă, la 4 iulie 1913, dezlănţuirea celei dinţii greve i ilc în celebrul „Rând” aurifer din Africa de Sud. Trupele

Hunto a, op. Cit., p. 54.

Hunto n, op. Cit., p. 55; autorul dă venitul în dolari; la cursul 1 Ini Mi'rlină era egală cu 4,86 dolari.

Trimise contra greviştilor au făcui, ca urmare s-au înregistrat 20 de morţi şi 250 de răniţi în ianuarie 1914 a fost înfrântă, toi cu armele, o grevă a muncitorilor de la căile ferate. Conducătorii ei au fost închişi fără judecată, sub regim de deportări1.

De teama consecinţelor, în special pentru a contracara energic făurirea unei unităţi de luptă a muncitorilor africani, fără deosebire de rasa, care părea să se schiţeze, guvernul Botha a votat în prima jumătate a anului 1914 câteva legi concesive pentru muncitori. Prin conţinutul lor, ele căutau să menţină un climat de rivalitate între aceştia, pe baza avantajelor acordate cu prioritate albilor 1.

Partidul laburist care a luat fiinţă în Africa de Sud se sţprijinea exclusiv pe muncitorimea albă, iar o fracţiune a sa, condusă de Creswell, promova o linie vizibil preimperialistă.

Luptele muncitorimii pentru condiţii mai bune de muncă şi ale triburilor, pentru pământ şi împotriva fiscalismului, au constituit răspunsul spontan al celor asupriţi, la „problema indigenă” deschisă de politica discriminatorie a imperialismului britanic, în alianţă cu burghezia bură. Ele prevestesc ridicarea mişcări pe o treaptă superioară, organizată, conştientă de interesele specifice ale majorităţii indigene asuprite. Un semn al evoluţiei spre o nouă etapă îl constituie înfiinţarea la Jo-hannesburg, în 1917, a „Ligii muncitorilor industriali”, prima organizaţie profesională unitară a muncitorilor negri.

Teama elementelor dominante faţă de perspectivele dezvoltării luptei indigenilor pentru libertate s-a evidenţiat şi prin-tr-o politică de limitare a imigraţiei hinduse, puternică îndeosebi în Natal, unde la 1913 trăiau deja circa 1400.00-150000 de indieni.

În decursul acţiunilor de combatere a restricţiilor şi persecuţiilor la care şi această minoritate a început a fi supusă de guvernul sud-african, a devenit cunoscut marele conducător al luptei poporului indian, Mahatma Gandhi. Printr-o înţelegere verbală cu Smuts, el a reuşit să smulgă acestuia o garantare a drepturilor indienilor deja stabiliţi în Natal. În timpul primului război mondial, Gandhi, după ce se remarcase ca apărător africană”, ca organizaţie profesionala repre, i muncitorilor albi.

Cf. CHBE, VIII, p. 802.

'II III cenţi ni I n. ^naţionalilor săi emigraţi în Africa de Sud, a India, unde timp de aproape 30 de ani va fi în 'intra dominaţiei britanice '.

Africa orientală

Domin mică în Africa de răsărit n-a înregistrat schimbări i-nte de importanţă deosebită, în perioada pect i cel german, implantat în Africa germană de I ultimul obstacol în calea realizării planului Angliei, a lanţului „i de posesiuni „ide la Cap la Cairo”.

În IS'M I, ia I. B. E. A. A fost lichidată, contra unei com 150000 de lire sterline, iar din fostele teritorii adiii ite de ea s-a constituit „Protectoratul britanic al Afrii ii colonie a coroanei (actuala Kenya)2.

În anii următori, colonialiştii britanici au trebuit să lupte împotriva revoltelor din Uganda, conduse de şefii Mwanga şi

Kaba |Ha a fost pacificată numai prin 1899-1900, prinţi un li ord cu urmaşii-fantomă ai lui Mwanga, ca şi prin termin.in i liniei ferate, în lungime de 935 km, de la Morn-bassa la Port Florence, pe ţărmul lacului Victoria.

În I 896, englezii, nemulţumiţi de noul sultan, Seid Haled, bombarl, ii. i Zanzibarul *. Sultanul se refugie la germani, iar în locul său fu instalată o marionetă, Aii ben Hamud, care în obligat agă „din motive de sănătate” în favoarea fiului său, Seul ben Aii. Controlul britanic asupra sultanatului era complet, autonomia internă a acestuia cu totul iluzorie.

Răscoale icpetate au avut loc împotriva dominaţiei engleze în Somalia britanică, sub conducerea lui Mohamed ibn Abdullah. După o prima fa/ă, între 1899 şi 1904, în decursul căreia somalezii sunt înfrânţi de colonialişti, răscoala a reînCHBE, III, p, 481 şi VIII, pp, 656-657.

Period, London, 1963, ;

A History of East Africa, pp. 183-184.

Ceput în 1906, obligând pe brii.im >iru ani, să evacueze părţile centrale ale coloniei. Mohamed ibn Abdullah a reuşit să rămână în stăpânirea acesto |iuni pâna la afârşitul primului război mondial.

Coloniile din Africa orientală erau mai cu seamă agrare, exploatate de metropolă pentru produsele lor specifice. Şi aci, ca şi în Africa de Sud, a fost practicată faţă de triburile indigene o politică drastică de deposedare a lor de majoritatea pă-mânturilor, în primul rând de cele mai bune, în favoarea unei pături foarte subţiri de colonişti-fetimieri britanici. Pentru a-i constrânge pe indigeni la muncă şi la achitarea impozitelor, din anul 1909 a fost aplicat în Kenya un „decret de pedepsire colectivă”, prin care se instituia, în ifa.pt, munca forţată a negrilor în profitul coloniştilor 1.

Africa occidentală

Pe plan politic-teritorial, istoria coloniilor engleze din de vest înregistrează între 1895 şi 1914 o delimitare mai precisa a frontierelor lor, o reorganizare repetată a regimului administrativ a unora din ele şi o accentuare a rezis-tenţei populaţiei împotriva exploatării britanice.

La 14 iunie 1898 s-a încheiat convenţia anglo-franceză de stabilire exactă a hotarului dintre Nigeria şi posesiunile franceze unite din Sudan îşi Congo, lăsând în suspensie pretenţiile franceze în Sudanul oriental.

După încheierea convenţiei, la 27 iulie 1900 guvernul britanic a răscumpărat carta companiei „Royal Niger”, transformând Nigeria în colonie a coroanei, ce îngloba posesiunile anterioare: Coasta Nigeriei şi Lagos. Revoltele neîntrerupte ale unor triburi din interior între 1900 şi 19072 au obligat Anglia la diverse formule administrativ-teritoriale, pentru eficienţa controlului asupra întregului teritoriu. În 1906, colonia a fost organizată în două „protectorate” separate: Nigeria de Nord şi de Sud, ultimul cuprinzând şi colonia Lagos. In sfârşit, în m a n g e o n, op. Cit., p. 39; B a u m o n t, op. Cit., p. 101; Hiinton, op. Cit. P. 72.

Irţi sunt reunite definitiv, sub numele de „Co-i, uul Nigeriei” '. Toi lintii organ consultativ. îl coloniei, formai din ui incluşi şi reprezentanţi ai populaţiei iii ale Africii occidentale stăruie de aseligene. O insurecţie de durată se desfă- ' l i riburi din vecinătatea frontiei de Aur a izbucnit în'primăvara anuială generală a neîmblânzitului popor i după 8 luni8. Regatul aşanti, aflat sub

        : xat Coastei de Aur, în septemmi',.1. În iStare de revoltă în părţile rin ll>03-1904. In anul 1916, Co

        : &uţie”, care instituia o adunare Imembri: din aceştia, 9 erau numiţi im egale, dintre reprezentanţii eomerni, burgheziei africane şi şefilor ilin Alriea occidentală îşi profilează în aţie întrucâtva aparte, pe planul ii sociale interne. Aci, spre deosebire ientală, pământul n-a fost luat tribute numai terenurile necultivate de indii fost investiţi cu autoritate legală, prin l'rema autoritate britanică din colonie.

N liestiunile interne ale triburilor, a; ^- i i. ixclor pentru cheltuielile generale de icelora cuvenite şefilor locali (sistemul promovat în Nigeria de guvernatorul în o pătură, cât de ek de importantă, de

The Drums of Ramaşi. The Story of the Asbantl. 13-19, 186-196.

Pp, 320-327; II, pp. 66-69; Hardy, op. Cit., 00, 202; Dcmangeon, op. Cit., p. 38; Baumont, colonişti englezi amplasaţi în calitate de fermieri. Britanicii au preferat, ţinând leamă şi de specificul produselor naturale ale zonei, să k> obţină pun metoda obligaţiilor impuse indigenilor înşişi. Coasta de Aur începe, pe această bază, a se înscrie printre marii producători de cacao din lume (50500 de tone exportate în 1913), iar Nigeria produce în acelaşi an 83000 de tone ulei de palmier şi 170000 de tone de copra 1.

Peste structura precapitalistă, tradiţională, a relaţiilor de proprietate agrară şi de exploatare, s-a suprapus concentrarea în mâinile capitalului străin a poziţiilor-cheie din economie: bănci, comerţ exterior, căi ferate, transporturi navale şi fluviale, minerit. În dependenţa acestui capital s-a format ceva mai ourând o burghezie africană relativ dezvoltată, de care se leagă şi şefii de triburi. În schimb, a rămas în urmă dezvoltarea proletariatului, în special a celui agrar. De un proletariat industrial se poate vorbi în oraşele portuare şi în minerit (aur şi din 1915 mangan în Coasta de Aur, diamante în Sierra Leone).

Circumstanţa'arătată explică motivul pentru care coloniile britanice din Africa occidentală sunt sediul celor mai timpurii manifestări de activitate politică organizată din partea unei burghezii africane. În 1898, un igrup de intelectuali de culoare şi şefi de triburi au constituit „Uniunea pentru apărarea drepturilor Coastei de Aur”, formă incipientă de organizare a unei mişcări naţionale africane 2.

Egiptul şi Sudanul oriental în nord-estul Africii, evenimentul cel mai important şi mai bogat în consecinţe internaţionale din istoria Imperiului britanic la sfârşitul veacului al XlX-lea a fost expediţia de cucerire a Sudanului oriental, adică a statului mahdist din valea mijlocie şi superioară a Nilului.

Legată de preocuparea de ordin strategic a consolidării stăI pânirii Egiptului şi Suezului – „noul Bosfor al noii chestiuni orientale”. – expediţia a fost decisă încă din martie 1896.

Ford, 1961, pp. 211-212.

Nin. irea împărţirii Africii ţi.1 realizării rutei britala Cairo”. În luna mai 1894, pentru a stăvili nceză din Africa ecuatorială spre răsărit, An- „iilui belgian „în arendă” regiunea Bahr ci 'Ic Nilul superior, de la lacul Albert până la i n schimb, ea obţinuse o fâşie de teritoriu, de t, până la lacurile Albert şi Eduard. Franţa moască tratatul, care, instituind, fie şi arbitrar, de drept asupra unui teritoriu cu o situaţie ii'. pensie, crea dificultăţi în calea intenţiilor iiune în direcţia Nilului. În faţa ameninţării

IVoma 1, Congoul belgian a renunţat la exer”t nului, ceea ce a constituit o înfrângere pentru diii, i, dar şi un avertisment cu privire la iminenţa mterese între ea îşi Franţa, în Sudanul orient, ii.

A în Sudan a fost pusă sub comanda genei li i. L'. a cuprindea aproximativ 25000 de soldaţi, n.ni modern, cărora li se opunea forţa statului lin. La 2-3 septembrie 1898, la Omdurman, Irobit pe „dervişi”. A fost mai curând un masarie. O ultimă izbucnire de eroism fanatic, doult cu arme albe, a sucombat în faţa mitralielolosite aci pentru întâia dată. Vreo 10000 de ui pe câmpul de luptă. Khartum fu cucerit.

Lor englezi a fost, cu această ocazie, sub orice loriografia britanică nu poate înregistra astăzi iprobare devastarea mormintului lui Mahdi, îmuluitelor sale, unele ajunse „obiecte de amintire” ic, ; atori.

Ni spre sud, armata engleză întâlni în ziua de 18 sepI u li oda, un detaşament francez, compus din 8 ofilui (] ongo francez în iulie 1896, cu misiunea de a proi. initatea franceză în regiunea Nilului superior. In-

        : ; ă, Marchand refuză. Englezii nu voiră să rei, l. i vărsarea fluviului Congo în Oceanul Atlantic. În text s-a ' iiiiţţo belgian ca de un stat aparte. Formal, după conferinţa de el aparţinea regelui Belgiei, Leopold al II-lea; a fost i. itului belgian numai în 1908.

Curgă la arme, spre a nu prilejui di nediată a unui conflict. Incidentul Fachoda se tram cancelariile diplomatice, rezolvându-se la 3 noiembrie 1898 printr-un ordin de retragere dat de guvernul (francez lui Marchand. Ministrul de externe al Franţei, Delcasse, motivă i ipitularea diplomatică a ţării sale, spunând: „Noi nu avem acolo decât motive întemeiate, pe când ei au soldaţi”.

Frază de diplomat, menită să-i ascundă gândurile. De fapt, incidentul Fachoda, care în aparenţă a dus Anglia şi Franţa până în pragul războiului, a fost utilizat de ultima pentru a j forţa un aranjament general de împărţire a Africii de nord. El a avut loc pe calea mai multor convenţii, dintre care prima, din 21 martie 1899, stipula renunţarea Franţei la pretenţii teritoriale în bazinul Nilului, recunoscindu-i-se în schimb libertatea de navigaţie pe Nil şi afluenţii acestuia dinspre vest, şi garantându-i-se, din'partea Angliei, stăpânirea asupra Tunisului 1. Ulterior, la 8 aprilie 1904, acordul anglo-francez care a pus bazele „Antantei cordiale” între cele două ţări a comple-i. u; ii. injamentul amintit, recunoscând Marocul ca zonă de influenţa franceză.

Englezii au continuat luptele împotriva ultimelor rezistenţe m. ihdiste. La 25 noiembrie 1899 ei au surprins şi ucis pe califul Abdullah, iar în ianuarie 1900 au înfrânt şi pe cel mai aprig general al acestuia, Osman Dinga. „Dervişii”, aderenţii sectei mahdiste, internaţi în colonii de muncă, au fost exterminaţi în cea mai mare parte.

Sudanul este declarat ca reintegrat Egiptului, în forma unui „condominium” anglo-egiptean (în 1899).

Administraţia britanică în Egipt şi Sudan a căutat în continuare să organizeze economia ambelor ţări în aşa fel, îneât ele să devină surse de exploatare convenabile intereselor engleze. În anul 1902, lordul Cromer mărturisea ca în cei douăzeci de ani trecuţi de la ocuparea Egiptului, englezii cheltuiseră jumătate din bugetul ţării pentru acoperirea datoriei sale publice, ceea ce însemna satisfacerea debitorilor britanici sau de alta cetăţenie, în orice caz străini de Egipt. Numai 8% din totalul cheltuielilor guvernamentale fuseseră destinate lucrărilor publice, ia redusă era totuşi de cin< i ori luperioarî celei iiiei şi sănătăţiil.

N acest timp, o (politica forţată de extind I'. u ului. La 1904, din cele 2300000 de hectare de ilnl din Egipt 600000 erau cultivate cu buin- ' onomică dictată de interesele industriei britaI i ilezcchilibru economic intern, la slăbirea po- 'li ilnnentare a ţărănimii egiptene, la scăderea ulministraţia britanică a emis pe de o parte celor 5 feddani”, de protejare a proprietăţii > Iară inalienabile proprietăţile agrare mai mici iHi. i de 2 hectare şi 10 ari3. Pe de altă parte, '. uluit şi aci să extindă cultura bumbacului. În ' ui iinpus indigenilor sâ-şî închirieze dreptu i|H! timp de 40 de ani. Terenul astfel dobtndit i. l H unei societăţi private, care a investit capitalurile msăimânţări şi irigaţii. Veniturile recoltei de irţite între ţăranii care prestau muncile ca api talul privat 4.

Itic, după anul 1900 s-a intensificat activitatea iialiste ale burgheziei şi feudalilor egipteni, 'i. iei britanice.

U căutat, din partea lor, să menţină în limite ic competenţa instituţiilor legislative admise de pentru a restrânge cât mai mult posibilitatea de

        ! purilor naţionaliste. În 1913, Consiliul Lei N'In na rea Generală au fost contopite într-un singur iie. i Legislativă.

Ni. ii târziu, după izbucnirea. primului război monl'urciei în conflict împotriva Angliei a prilejuit relaţiei teoretice de dependenţă între kedivul Egipuhamul otoman. La izibucnirea ostilităţilor între Anircia, I edivul Abbas Hilmi, plecat la Istanbul, a laniţie prin care declara că nu va reintra în Egipt, <'/> cit.! n „American Historical Review”, 1963, voi.

I ii '. I' 655.

I i, Imperialismul…, în Opere complete, voi. 27, p. 388.

L.l. m – 42 de ari. ' i ' I v, op. Cit., p. 377.

Decât în fruntea unei armate tun puns, englezii îl declarară decăzut din drepturi, instituind protectoratul britanic asupra Egiptului, la 18-19 decembrie 1914. In fruntea ţării a fost proclamat un nou „uveran, Hussein Khamil, cu titlul de sultan *.

India în cadrul dezvoltării expansiunii coloniale, se admite că primul deceniu al veacului nostru şi îndeosebi anul 1905 reprezintă momentul crucial de intrare a Europei în faza de recul, determinată de. Afirmarea generală a conştiinţei şi a luptei pentru libertate în ţările slab dezvoltate şi dependente 2. Această constatare, de acceptat cu inevitabilul coeficient de convenţional în privinţa fixării unei date precise, e valabilă mai ales pentru Asia, unde atât prima revoluţie rusă, câţ şi victoria Japoniei (stat asiatic) asupra Rusiei ţariste (stat european) au putut deştepta un ecou mai apropiat.

Un suflu nou cuprinde India, în toate domeniile de viaţă.

Ivitatea popoarelor sale, zguduite de puternice dar scurte izbucniri de revoltă spontană contra dominaţiei străine, face loc unei activităţi organizate, care câştigă an de an în extenie, profunzime, varietate a domeniilor şi formelor de mani Icstare. Posibilitatea puterii britanice de a modela evoluţia istorică a Indiei după interesele sale încetează. Cercetarea perioadei degajă impresia 'netă că India reîncepe a-şi scrie singură istoria şi că ocupantul englez, în cronica sa, e silit să intercaleze capitole tot mai ample din această istorie, iar concluziile să le tragă în funcţie de conţinutul lor.

Luarea cu asalt a resurselor ţării, construcţiile ramificate de căi ferate, investiţiile ide capital, apreciate la sfârşitul secolului al XlX-lea la aproape 400 de milioane de lire sterline, într-un m o n t, op. Cit., pp. 258, 263-264; S î k, op. Cit., I, pp. 364-365;

Vsemirnaia istoriia, voi. VIII, Moscova, 1961, p. 464; M a r 1 o w e, op. Cit., pp. 138-157, 160-193, 215-218; Hoit, A Modern History of the

Sudan, pp. 113-123; C h e v a 11 i e r, op. Cit., II, p. 1000.

Laires (masses et cadres) aux mouvements nationaux d'indcpendance en

Orient et en Occident, în Xlfc Congres International des Sciences Historieues, Rapports, voi. III, Viena, [1965], p. 125.

ci lusese destinat să menţin, 1 India ca > perpetuă de exploatare, au gener.it o reacţie, iză un progres al spini ulm industrial în me-ţionari indieni au participaţii în plantaţiile de de zahăr, de bumbac, iută, în minele de căr-i de cărbuni a Indiei a atins 16 milioane de,. i dezvoltat în special în raport cu necesită-i ale aprovizionării flotei britanice din orient. Dji Tata, membru al comunităţii parse 2 din Im fondatorii marii industrii de bumbac din studia problema înfiinţării unei uzine si-' autohton şi cu colaborare tehnică ameri-i Uzează ideea. În 1910, în satul Sakehi, de-Ipur în Orissa, uzina îşi deschide porţile, |niţt.tl lontă, din 1913 şi oţel, iar în timpul primo li.il şine de cale ferată. Întreprindere de mari circa 45000 de angajaţi, aproape toţi indieni, nclusiv.

N.ilurilor indigene în mari întreprinderi e sem-m. irii tendinţei de emancipare economică. O lă, ca aceea care se dezvoltă acum, are o i mult mai solidă decât burghezia comercială, depinzând fie de capitalul industrialo-comer-producţia agrară.

Ii liană devine conştientă de posibilităţile eco-pe care tinde să le canalizeze în profitul pro-< şi în înfiinţarea unor mari bănci pe acţiuni, M.iilivts (1906-1907). Contradicţia cu interesele llc metropolei se instalează pe o bază mai largă, as-cu politica puterii dominante.

Ui i.i. mticipat de aşa-zisa mişcare „swadeshi”, termen ce s-ar prin „lăureşte-ţi singur”; ea încuraja producţia autohtonă, ui/. i rezistenţa contra manufacturatelor britanice. In (primul război mondial), englezii au avut interes să promo-ii. l de producţie, iar ulterior Mahatma Gandhi o va încorpora llui ilu. Cf. Demangeon, op. Cit., pp. 245-246. După ex-ii I > ii |> n i s, op. Cit., p. 280, a fost o acţiune de „decolonizare dlbutilfd cu mai bine de patru decenii înaintea celei politice. Idenţi ai persanilor refugiaţi, în India din faţa invaziei pere din secolul al VIII-lea e.n. Adepţi ai cultului lui Zo-ii i ivi în viaţa comercială. Astăzi, Bombay e centrul lor ' mt.

În mod deosebit, oprirea afluxului de mărfuri engleze în timpul primului război mondial a urajat dezvoltarea industriei autohtone, cu corolarele ei ile. Intre 1911 şi 1921, numărul întreprinderilor industriale a crescut de la 7100 la 15700, iar al muncitorilor (inclusn i ei de pe plantaţii), de la 2,1 la 2,7 milioane *.

Mişcarea naţională indiană între 1895 şi 1914

Traducerea pe plan politic într-o largă şi viguroasă mişcare de eliberare naţională a acestor realităţi economico-so-ciale – dezvoltarea industriei autohtone, a burgheziei şi proletariatului – se leagă strâns în India de progresele învăţămân-tului şi ale intelectualităţii burgheze, (pătura cea mai activă în conducerea şi organizarea luptei politice a poporului indian.

În 1901, numărul celor care ştiau scrie şi citi englezeşte era de aproximativ 700000. Peste zece ani el crescuse cu încă un milion. Către 1918 aproape un milion de elevi şi studenţi] erau înscrişi în şcoli medii şi superioare.

Între 1901 şi 1918 numărul celor care, anual, au obţinut o licenţă, a crescut de la 1200 la 4500, iar al laureaţilor cu un titlu ştiinţific, de la 150 la 8002.

Tânăra generaţie intelectuală devine sediul elaborării unei ideologii >politico-naţionale radicale, alimentată larg de hin-1 duism şi de tradiţiile filosofiei indiene, prelucrate într-un spirit nou, impregnat de influenţe ale gândirii social-politice euj ropene, din care nu lipsesc cele ale socialismului î>n general, şij chiar ale marxismului.

Spre a exemplifica doar două aspecte ale sintezei originale între tradiţia contemplativă şi noile sale interpretări militante, cu valenţe predominante socialHpolitice, se poate aminti, în cadrul acestei ideologii a mişcării naţionale, transplantarea monismului spiritualist al filosofiei indice în ideea necesităţii unităţii poporului, prin identificarea ipăturii sale conducătoare ca cit., pp. 229-230, 244-248; Vsemirnaia Istoriia, voi. VIII, p. 433.

Schicht în den politischen Massenbewegungen în Indien im 20. Jahrhundert în XIIe Congres International des Sciences Historiques, Rapports, voi. 19

Viena, [1965], p. 163, lor; de asemene Ituşării inilin Linţurile existenţei n în li'M'i. uii naţionale, a de i din Lunurile do- ', i. i britanică e împinsă pas cu pas în defensivă mişcării naţionale care, împletită cu lupta so-1 proletariatului, se manifestă în forme tot.11 oare.

I, sub viceregele lord Curzon – „proconâl numeau unii – guvernanţii englezi au tăvilirea progreselor mişcării prin iniţierea din i a unei politici „active”, de reforme so- 'ror efecte erau prezentate amplificat, ale.

Eşti în Pendjab, interzicând ipoi i i'iinânuirilor către alte persoane decât agrii>l ii lui nostru s-a creat în guvernul Indiei uluirii, urmat curând de unul pentru din I *>05, istoria internă a Indiei, se structuiiItantă a ciocnirii dintre mişcarea de ganizată împotriva ei, din partea regiră administrativă din acest an – deslul i două provincii – provoacă izbucnirea i. Separaţia avea şi un substrat prooasă şi naţională. Bengalul de est,

11 ii11. i, avea o populaţie în majoritate mahoi „inpliea prin aceea că numeroşi hinn < alcutta, îşi aveau în Bengalul de est vi musulmani. Prin măsura adi i provincie era despărţită de Calcutta şi jurisdicţia tribunalului suprem ilui de est, ceea ce prejudicia inte- >i i hinduşi4.

It., în L'Europe du XIX' et du XX? siede, p. 1060. '/., p. 367. Ii i im ii ii d, op. Cit., p. 166.

În octombrie 1905 a început agitaţia pentru boicotarea mărfurilor engleze, dublată curâod de formularea unor noi revendicări, ca de pildă înfiinţarea miversităţi naţionale indiene în Bengal. Mişcarea a eşuat, chiar şi în realizarea obiectivelor sale imediate, în special din cauza slabelor legături ale elementelor care iniţiaseră boicotul cu mediul comercial1.

Întrucât musulmanii acceptau scindarea administrativă a Bengalului, frământările amintite au contribuit la constituirea în anul 1906 a unei organizaţii politice separate de Congresul naţional: Liga musulmană 2.

Condamnarea la închisoare a luptătorului şi publicistului de mocrat Bal Gangadhar Tilak, principalul conducător al agita ţiei din Bengal. Scena acestor tulburări a fost mai ales oraşul

Bombay (în 1907-1908).

În anul 1909, guvernanţii britanici au introdus reformele numite Morley-Minto, prin care se lărgea eligibilitatea şi dreptul de critică al reprezentanţilor hinduşi în adunările legislative 3, dar 'neacondându4i-ise responsabilitate şi drepturi delibe-rative în problemele supuse lor spre consultare.

Guvernarea Indiei rămâne „un despotism binevoitor în a i ousulta, până la o limită, dorinţele supuşilor, fără a fi dispus. S.i cedeze vreo fărâmă din puterea sa” 4. De altfel, încuraja-rea eligibilităţii era făcută astfel, îneât să favorizeze corpul electoral musulman, fapt în care hinduşii au văzut imediat un act tipic de divide et impera 5.

În focul acestor evenimente, Congresul naţional indian s-a scindat, după congresul de la Surat (1907) în două aripi: una moderată, angiieizantă, dispusă a vedea în dominaţia britanică un instrument al ordinii divine şi neîmpingând revendicările ei decât cel mult până la o autonomie internă; alta, radicală, a tinerilor, militând hotărât pentru independenţă. Tot de atunci însă, în parte şi sub impresia unei oarecare agresivităţi naţiona-; liste a curentului nou, Liga musulmană a început a se îndepărta definitiv de Congresul naţional6.

Icrată a Partidului Congresului era condusă de i Gokhal, iar cea rădic. 1I.1 de l'ilnk. Pe o podc a lui Tilak, dar fără a împărtăşi alunecările tica terorii individuale, nici exclusivismul său ii făcea să refuze integrarea în cultura indiană iu aspecte din cultura occidentală, se situa tul şi autoritatea necesară pentru a putea ii rente politice şi sociale, el părea indicat a de->i 111 mişcării de eliberare a Indiei. S-a retras însă < i i. tiv. i în 1910, consacrându-se literaturii1.

Tensiune politică din India în aceşti ani a prini ii capitaliştilor englezi „civilizaţi” prici ni iimp o îngrijorare nqplăcută „stăpânilorlor.

Lentele şi jaful care ipoartă numele de sistemul leza a Indiei… Dar în India începe să se riipă rărea publiciştilor şi conducătorilor ei poliin India proletariatul s-a ridicat până la nivelul conştiente de masă, şi din moment ce aşa stau mnă că s-a terminat cu rânduielile engleze-ruseşti ii înşişi devin conştienţi de faptul că ei sunt în India i unei civilizaţii beligerante… ai păcii impuse ia în timpul primului război mondial ta s-a întărit, în ambele tabere, în anii pri-boi mondial. Relativa dezvoltare a industriei autoh-Miită de stagnarea exporturilor britanice şi chiar de ni Angliei de a-şi lărgi baza furniturilor militare, a fost ilulansată de numeroase şi grave neajunsuri, pricinuite de ii i s, op. Cit., pp. 303-304. V I I i n i n, Material inflamabil în politica mondială, în Opere

I 1/, Editura Politică, Bucureşti, 1963, pp. 184-185. Mingeon, op. Cit., p. 226.

Mari cheltuieli militare, mobilizai i i peste 1 milion de oameni, din care mor 62000 în lupt li din Dardanele, Irak şi de pe frontul occidental, creşterea, reţurilor >şi a impozi telor, gripa spaniolă (12-13 milioane de victime) şi regiuni atinse de foamete sunt aspecte edil i ale acestor suferinţe.

Ele au contribuit la adâncirea orientării Congresului naţional spre o politică de înţelegere a greutăţilor prin care treceau masele, de însuşire a revendicărilor lor, pentru a câştiga sprijinul şi alianţa acestora.

Congresele de la Lucknow (1916), Calcutta (1917) şi Bombay (1918) au avut ca rezultat, în condiţiile agravării situaţiei economico-sociale interne, unificarea Partidului Congresului, cu prevalenta curentului radical al lui Tilak şi stabilirea unei acţiuni comune cu Liga musulmană, în vederea obţinerii pentru India a statutului ide dominion, deci a autonomiei, cu guvern responsabil, în vara anului 1918, numeroase greve în principalele oraşe dovedeau prezenţa activă a proletariatului în lupta ipolitică. Se constituie şi primele sindicate, influenţate iniţial de burghezia naţională.

În această atmosferă, Anglia a anunţat încă din august 1917 nţia introducerii în India a unor noi reforme politice. Propunerea lor concretă a format obiectul faimosului raport Montagu-Chelmsford, din iulie 1918, care prevedea dezvolta-graduală a unor instituţii de administraţie autonomă, la ni vei provincial. Chiar şi în provincii însă, anumite atribuţii, ca de pildă menţinerea ordinii (deci controlul aparatului poliţienesc) şi lucrările publice rămâneau de resortul puterii centrale 1. S-a recunoscut despre acest raport că el cuprindea „tot ce se putea face mai puţin, faţă de aspiraţiile politice ale indienilor” 2. La o lună după apariţia sa, o sesiune extraordinară a Congresului naţional, luându-1 în dezbatere, 1-a declarat nesatisfăcător. Cu această ocazie, aripa moderată a Congresului, care s-a pronunţat pentru acceptarea reformelor, a părăsit partidul, formând Federaţia liberală hindusă.

Cu toate deficienţele recunoscute şi în ciuda respingerii sale de către cea mai importantă organizaţie politică a poporului indian, raportul Montagu-Chelmsford a format baza secretar de stat pentru India, iar Chelmsford – viceregele de atunci.

Ormă a guvernării Indiei”, adoptai de pariata 1919. Această lege a inaugurai sistemul aşa-iici”, adică al împărţirii sarcinilor administra-între autorităţile engleze şi vârfurile societăţii şi erelor dominaţiei imperialiste în Asia r.i. uic, exceptând teritoriile ocupate, mai înaitiniu după 1895 obiectul expansiunii făţişe, prin i i posesiune, din partea Angliei. Ea a fost însă, 1 în toate momentele împărţirii Asiei în sfere icepând cu vasta arenă pe care şi-o disputa cu irn\u259? statele imperialiste – China.

Irie 1898, Salisbury tplănuia un acord cu Rusia, rţire simultană a sferelor de influenţă între itât în Ghina, eât şi în Turcia. Aranjamentul nu însă în această iformă, deoarece Rusia n-a chestiunile Extremului Orient de ale Orienpi.it.

Nparea Port Arthurului de către Rusia, Anglia imân aprilie 1898, cedarea iportului Wei-hai-Wei, iar im următori, profitând şi de izbucnirea şi înăbuşirea lor2, şi-a stabilit ca zonă de influenţă valea î, prin aranjamente succesive cu Rusia şi

I ic 1899 şi octombrie 1900)3.

Ind-est, Anglia a încheiat în 1896 o convenţie iii limiitându-işi reciproc sferele de influenţă în Siam i '/. una mai întinsă şi poziţiile mai importante în ii mi. i a ţării reveneau Angliei. În cadrul convorbirilor

Li încheierea Antantei cordiale din 1904, ambele ia problema „armonizării” intereselor lor reciinili. i în timpul primului război mondial, vezi şi Demani: pp, 227, 238-239; Vsemirnaia istoriia, VIII, pp. 432-435.

I site, de fapt, o denumire improprie, încetăţenită în istorioin. i din cauza unei înţelegeri greşite a numelui mişcării; în i: Yi-ho-t'uan = miliţiile justiţiei şi concordiei. Cf. G. G. H.

Ni < i, Le mouvement des Boxeurs, în „Revue Historique”, lom. CCXXXI, p. 388, nota. N 0 ii t, op. Cit., pp. 234, 292, 312.

Proce îm Siatn l. Printr-un tratat ultei cu Siamul, în 1909, Anglia a impus protectoratul ei asuprn unor stătuleţe din peninsula Malaoca: Kedah, Perlis, Kefantan şi Trengganu 2.

Tot Chinei i s-a impus în 1906 aoceptarea unei separaţii de fapt a Tibetului, după ce cu doi ani înainte detaşamente anglo-inidiene pătrunseseră în Lhasa, sub pretextul liniştirii unor tulburări3.

În Afganistan, influenţa britanică a atins unul din punctele sale culminante prin tratatul din 1905, încheiat cu emirul Ha-f bibullah, care supunea controlului englez politica externă a' ţării. În timpul primului război mondial însă, această influenţă a început să scadă. Afganistanul, profitând de conjunctura generală, tinde să-^şi recâştige independenţa deplină4.

Persia, prin descoperirea resurselor petroliere din sudul ei, a început a atrage cu insistenţă plasamentele de capital britanic, urmate ide aceeaşi operaţie diplomatică a delimitării sfe relor de influenţă între marile puteri. În 1907 a fost stabilită o asemenea împărţire a Persiei, între Anglia şi Rusia. O mişcare pentru apărarea independenţei a fost înăbuşită în comut de irupele celor două mari puteri, instituindu-se în fapt, dir 1909, un protectorat ruso-britanic. Spre sfârşitul primului război mondial, pentru a-şi crea o bază de intervenţie împotriva regiunilor transcaucaziene ale tânărului stat sovietic, imperialiştii englezi au ocupat întreaga Persie; trupele lor s-au re tras abia în 19215.

Canada: erupţia demografică şi economică a vestului

Sfârşitul veacului al XlX-lea şi primele două decenii dir secolul al XX-lea au însemnat în istoria Canadei o perioadă echivalentă cu ceea ce reprezentase în istoria Statelor Unite

A History of Malaya, p. 245.

Anii 1907-1908, vezi şi V. I. L e n i n, Material inflamabil în politica mondială, în Opere complete, voi. 17, pp. 180-183.

pkale. S-au ventil aliluni politice între Can. ul. i şi mdiile di 11, al. politicii ezi robleme principale: relaţiile cu metropola ir. Ultimele intensifică penetraţia lor ecouiude lla rfârşitul primului război mondial în v iliu re de peste 2 miliarde dolari 2. Iminire 1895 şi 1918 SUnt acoperite în propor-

1 nadei în sfera de interese a capitalismui, în măsură egală, tendinţe de fuziune i, care se reflectă şi în raportuiii-i franceză rezistă energic înclinării nii ilm. uri, îşi considerent ca şi la sfârşitul

II I. I! mu <l<-a fi repede dizolvată în în i ai Kiuri prin unirea Canadei cu S. U. A.

Sloi forţe de atracţie contrare, în conduita nadii ic is-a cristalizat şi mai mult aspi- ' ni iiid iprin conceptul de „alianţă rămăşiţele raporturilor de suboradrul imperiului.

Mul canadian s-a creat un depar-lăspunzând unui curent de opinie lirijarea acestor afaceri de parlamen-

        ;) ffiice. Încă de pe atunci a în-i dreptului Canadei la. Repre-ii mi străinătate 3.

Înainte, comandantul englez al armatei denii: ioneze, pentru că manifestase inii <război federal. În contextul UI |-reluarea de către trupele sale a li i itoriul ei. După cum se exprimă Moinei relaţiilor Angliei cu domi-iinperializa” serviciile naţionale, se I i ule-” 4.

Rit pp '08-209.

        ' liangle, p. 238.

I r i c d. Citat după Demangeon, op.

Pe de altă parte, în 1911, dnI r, prezece ani de guvel nare, remarcaibilă sub multe aspecte, Wilfrid Laurier a trabu să demisioneze, datorită negocierilor duse de el cu Statele Unit care i-au atras acuzaţia de a anexiunea Canadei acestea 1.

În timpul primului război mondial, canadienii n-au accej tat să vfindă grâu Angliei decât în condiţii convenabile. To odată, pe plan militar, corpul canadian a adus o contribuţ importantă, pe frontul de vest, mai ales în ultima ofensivă g nerală (4 august-11 noiembrie 1918), denumită de unii şi „cel 100 de zile ale Canadei” 2.

Australia şi Noua Zeelandă

Evenimentul principal în istoria Australiei şi Noii Zelande, la începutul veacului nostru, a fost ridicarea lor la raJ gul de dominion.

Tn Australia, faptul a avut loc o dată cu crearea unei Ł deraţii a coloniilor de pe teritoriul ei, realizând deviza: „U continent, o naţiune”. Tendinţele unioniste dintre coloniile ad traliene se afirmaseră progresiv în ultimele decenii ale secolj lui al XlX-lea, mai întâi ţprintr-o anume uniformizare intrj dusă în legislaţia şi administraţia lor. Din 1886, reprezentam guvernelor coloniilor se întruneau aproape anual, într-un coj siliu consultativ, ale cărui dezbateri, printre altele, au conta buit şi la concilierea treptată a intereselor diverse care împiţ geau Noua Galie de Sud către o politică liber-schimbistă, 1 când restul coloniilor erau protecţioniste.

Tendinţele spre uniune au fost favorizate de asemenea d dezvoltarea comunicaţiilor şi stimulate de apariţia Genmanid Statelor Unite şi Japoniei în calitate de competitoare ale îrj părţirii Oceanului Pacific.

N-au fost, probabil, lipsite de urmări în înfrângerea coj servatorismului local, particularist, nici progresele lente ale d mooraţiei, care au atras ia drepturi politice noi alegători, >ma

Dispunfnd de superioritatea iiIoi<i >i g resurselor imperiului, i cucerit destul de uşor coloniile germane, i.im i le metropola lor.

Fârşitul lunii august 1914, australienii şi neozeelandezii insulele Samoa de vest, care fură trecute sub adminisii Noii Zeelande. Colonia igermană Togo, din Africa de i merită în aceeaşi lună; Camerunul, în schimb, rezistă l; i începutul anului 1916.

Inbrie 1914, un detaşament britanic din Wei-haipat, alături de japonezi, la ocuparea portului M ie germană. Insulele aparţinând Germaniei în în sunt cucerite în colaborare, până în luna „'II, de trupele japoneze şi australiene.

Uricii germane de sud-vest de către Uniunea i încheiat la 9 iulie 1915.

I s-au menţinut trupele germane din Africa da „le Lettow-Vorbeck. Rezistenţa lor organizată ni noiembrie 1917, iar detaşamente izolate au Im iluipă încheierea armistiţiului generali1, ti” I'M6, aşa-zisuil tratat Sykes^Picot – un „exer-” – a împărţit anticipat zonele de influenţă în Orientul Apropiat, în teritoriile aparţinu i Imperiului otoman2. Revolta arabă, încu-iM-itamiei,. şi campania trupelor engleze, întărite Ltăţi octloniale, au realizat acest plan în anii lucind suib influenţa sau directa stăpânire a itlnj I'. ulcstina, viitoarea Iordanie, Irakul, în vreme tratatului amintit, a rămas Franţei3. Iltc probleme mai interesante, la care merită să I ipuns, în legătură cu Imperiul britanic în pri-i.li.il. De i^Idă: care a fost contribuţia impe- < aliaţilor ei? ilustrat complet prin cifre, e dificil din cauza n i '. tei contribuţii şi a diversităţii datelor, i din anumite ipuncte de vedere, in-iii diminuate, în funcţie de interese.

Imperial Idea…, p. 164 şi iS-622.

        „. Urm.

În cei ipatru ani de război, dorninio. inelc (Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sini) împreună cu India au mobilizat în total aproximativ 2750000 ele oameni. Ele au avut peste 200000 de morţi *. Legile de ireonutare obligatorie, ceva mai uşor aplicate în Africa de Sud şi Noua Zeelandă, au întâmpinat rezistenţă în Australia şi Canada. În Australia, legea a fost supusă unor referendumuri succesive, primele două respingând-o. În Canada s-au înregistrat acte de rezistenţă pasivă; la irecrutare şi chiar răscoale locale 2.

Pe plan financiar, dominioanele au adus o contribuţie de; 862 milioane de lire sterline, reprezentând numai cheltuielile militare propriu-zise. Ţinârad seaima de faptul că, în timpul i ostilităţilor, întreaga economie era destinată, direct sau indirect, războiului şi constituia un element principal de susţinere al acestuia, cifra de mai sus trebuie de câteva ori multiplicata, j pentru a avea o imagine cu totul aproximativă despre datoria pe care Anglia a contractat-o (faţă de coloniile sale, obligate să | participe la război.

I) atoria publică a tuturor dominioanelor a crescut de câteva] ori, atingând pe cap de locuitor, în unele din ele, valori mai: rid icate daoât în metropolă 3.

Importanţa acestei contribuţii a imperiului la război a obli-j gat Anglia la mai multă condescendenţă în relaţiile sale cu] dominioanele, întrucâtva şi cu celelalte colonii, în primul rândl India. Situaţia excepţională creată ide război a constituit un element care a favorizat consolidarea aspiraţiilor dominioanelor spre staibilirea unor raporturi de ega'litate în drepturi cu Anglia.

Primul ministru al Canadei (R. Borden), apoi cel al Austra-j liei (W. M. Hughes) au fost invitaţi cu începere din 1915 la! unele şedinţe ale cabinetului britanic şi ale Comitetului dej război.

La 20 mamtie 1917, premierul englez Lloyd George a invitat pe primii (miniştri ai tuturor dominioanelor la Londra, pentru] o conferinţă imperială, dar şi pentru „o serie de întruniri ex-J traordinare ale Comitetului de război”. Ca urmare a acestor întrevederi, care au durat şase săptămâni, s-a constituit Corni-'

        * Ibidem, p. 643; D e m a n g c o n, op. Cit., p. 179.

război, format din II membri: X <lin partea i partea dominioancloi, cu rolul COOraonării ii imperiului şi al consultării în vederea i

         (I în problemele polii boi.

Organ din vara anului 191S a avut chiar, ca, pregătirea tratatelor de pace *.

Nlcra, aşadar, că perioada anilor 1914-1918, ii. icter de excepţie al relaţiilor interimioeriale, mele către o modificare a structurii politice a „Trebuie să se schimbe ceva”, declara miI urnei Curtis. Iar premierul canadian Robert n. iioarea observaţie: „Spiritul de orgoliu naboiul e în curs de a-1 dezvolta poate foarte 'iiiliţii psihologice pe care voi, în Marea Bririţi şi şi orienteze evoluţia imperiului în sensul mai i-ii'nând decât al centralizării” 2. Uji termeo acela de Commonwealth, menit să înlocuiască

Mitre, cuprinsă în cuvântul Empire. Sugestia

MiMimitate liber consimţită de naţiuni egale în

I” i l. uută de ministrul sud-african Smuts, în apriroloniile – pe unele le crease ea însăşi, i (n >i paralel cu aceasta fundase un vast orgaiir, it în conformitate cu interesele sale ecoI) upă încheierea primului război mondial, ci ca de al căror punct de vedere, exprimat de i lor conducătoare, trebuie să se ţină permeiul acestei optici, întregul edificiu urma moi. Într-un sens, mai adâne în orice caz dispariţii a unui termen, aceasta înseamnă

Im nmlui” imperiului.

Im, pp. 631-632.

M i e I'. Op. Cit., I, pp. 323 şi 327.

Tbl Concept of Empire, pp. 389-394.