SCRIEREA ISTORIEI: PRODUCŢIE, OFERTĂ, CONSUM

Reflectare şi interpretare a devenirii umane, istoria a apărut ca răspuns unui imperativ social, de ordin atât spiritual cât şi practic. Imboldul către autocunoaştere – componentă a imanentei şi universalei curiozităţi de „a şti” – este, în fond, căutarea unui suport al eficienţei acţiunii.

Istoria nu a fost şi nu este, prin urmare, un produs autonom şi gratuit al intelectului. Deşi a aspirat de cele mai multe ori spre acest deziderat, ea nu operează „fără scopuri străine de dânsa”.

O problemă este însă şi maniera în care se obiectivează actul de cunoaştere numit „istorie”. Adică modalitatea transpunerii sale în gândire, în comunicare, în scrierea istoriei, care tinde să se modeleze după percepţia şi gândirea devenirii subiective şi obiective a omului, dar nu se suprapune întocmai acestora. Istoria aşa cum ne apare este un corp de istorie-scriere, dilatat dintr-un nucleu de istorie-gândire.

Ambele ipostaze au germinat în stadiul primar al cunoaşterii omului despre sine şi despre ambianţa exterioară. Spre a imprima o coerenţă informaţiilor sporadice şi imprecise pe care ea le înregistra – coerenţă care să satisfacă un tip incipient de demers explicativ – omul proiecta asupra informaţiei sale lacunare imaginaţia. El crea astfel universul miturilor şi al religiilor, în care cosmogonii şi geneze fantastice constituiau modalităţi de a-şi reprezenta istoria naturii şi a societăţii.

În orice antropologie mitică e subiacentă ideea justificării şi glorificării forţei şi a autorităţii. Fiindcă ea reflectă începutul diferenţierii condiţiei oamenilor şi caută consolidarea procesului, printr-un procedeu de a-l legitima.

Aceste nebuloase raţiuni ale compunerii unei naraţiuni despre viaţa oamenilor, despre raporturile ei, despre raporturile lor cu o natură populată de forţe şi fiinţe misterioase, au servit întăririi poziţiei dominante, dobândite pe felurite căi, de categoriile în formare de războinici, preoţi, demnitari şi suverani.

Strâns împletite cu miturile propriu-zise, aceste naraţiuni, tributare şi ele imaginaţiei transfigurative a realităţii, au fost produsul, confecţionat direct sau prin intermediari, al profitorilor proceselor de diferenţiere socială şi politică. Au fost, în fapt, monopolizate de elita dominantă rezultată din respectivele procese. Gravate în piatră sau lut, ori scrise pe materiale flexibile, recitate în temple ori la ospeţe, ele reluau mereu, în ritmuri monotone ce anunţau începuturile poeziei, glorificarea vitejiei îngemănate cu cruzimea şi pretinsă a fi o favoare dăruită de zei. „Istoria” aceasta se producea într-un cerc limitat, privilegiat, căruia îi era oferită spre delectare ori spre satisfacere de orgolii. Semnificaţiile ei iniţiale se estompau cu timpul în nişte litanii cu înţelesuri tot mai confuze, dar capabile, prin inerţie, a trezi emoţii şi a activa baza mnemotehnică a unei debutante pedagogii civice.

Desprinderea din universul miturilor a marcat constituirea istoriei în accepţiunea de naraţiune obiectivă (sau pretinsă astfel.) a evenimentelor, cu precădere a celor politico-militare. O naraţiune „laicizată”, în sensul că agenţii schimbărilor descrise sunt oamenii înşişi. Invocarea impactului factorilor supranaturali devine mai rară, câteodată doar o reverenţă făcută tradiţiei, un ornament literar.

Între războiul troian din Iliada, războaiele medice ale lui Herodot şi cel peloponeziac descris de Tucidide deosebirea este considerabilă. Chiar şi la ultimii doi autori se relevă calităţi net deosebite, în comparaţie şi concepţie.

Pe toată durata antichităţii, istoriografia a fost, în primă sau ultimă instanţă, produsul unei comenzi din sursă politico-religioasă. A servit glorificării statului, instituţiilor şi personalităţilor sale. În rare cazuri s-au alcătuit şi scrieri „de opoziţie” – de fapt, cele mai valoroase ca document politic şi uman – dar prezenţa lor nu schimbă datele problemei: scrierea istoriei a fost apanajul unei minorităţi, ce-şi oferea satisfacţii subiective sau urmărea scopuri propagandistice ale puterii. Dorindu-se idealizată, această elită „consuma” istoria ca pe o lecturăoglindă, în care credea a se regăsi întocmai.

În sens vertical, producţia istoriografică a antichităţii penetrează treptat tot mai adânc în straturile societăţii. Izvoarele nu furnizează în această privinţă date sigure, ci permit doar deducţii, spre exemplu din numărul de biblioteci sau de ateliere de copiere de manuscrise, semnalate la Roma ori în alte centre culturale. În orice caz, nivelul tehnic – scrierea manuală – şi proporţia neştiinţei de carte limitau pe mai departe istoria scrisă la pătura superioară a societăţii. Câşi atenieni, cetăţeni liberi – căci numai de ei poate fi vorba – citiseră pe Tucidide ori pe Xenofon? Câţi cetăţeni romani cunoşteau în întregime, de la sursă, epopeea naţională reprezentată de opera lui Titus Livius, cu excepţia legendelor ei, răspândite mai mult oral? Educaţia politică a cetăţeanului atenian n-au făcut-o lecturile istorice; ea a fost în primul rând rezultatul excelenţei legilor şi practicilor democraţiei participative, întrucâtva şi a reprezentanţiilor teatrale (deci a unei comunicări orale). Clasa politică romană n-a fost solidară atât de multă vreme în promovarea puterii statului ei pentru că ar fi citit pe Livius, ori Comentariile războiului galic. Au ţinut-o unită interese diverse, dar în final convergente: acumularea de averi, setea de putere, de prestigiu. Iar instrumentul înfăptuirii acestora – legionarii romani – n-au luptat, cum spun clişeele eroizante, dintr-o înaltă conştiinţă civică, ci din constrângere şi dintr-o disciplină exercitată fără cruţare de la împărat până la ultimul decurion, precum şi dintr-o îndepărtată speranţă într-o situaţie materială relativ sigură, dacă aveau şansa supravieţuirii până la statutul de veterani.

Când forţa autorităţii, veritabila teroare care a apărat admiratele legi romane, s-a destrămat ca efect al unei inexorabile evoluţii declinante, societatea şi statul roman n-au fost nicidecum salvate de modicul consum de scriere istorică al cetăţenilor. Acesta a inspirat cel mult lamentări pe ruinele trecutului. Valorile educative ale istoriei nu-şi puteau afla conexiune decât într-un perimetru restrâns, dată fiind absenţa unui sistem şi a unui program de instrucţiune, sau fie şi numai a unei simple comunicări stabile între emitenţii de idei directoare şi posibili receptori.

În primele secole ale evului mediu, contrar aşteptărilor, penetraţia istoriei, a unui anumit fel al ei, în straturile inferioare ale societăţii s-a intensificat, cel puţin în spaţiul european şi cu deosebire în cel occidental.

Factorii politici şi sociali determinanţi ai gândirii şi scrierii istoriei, impunându-i conţinutul şi coloritul de idei, au cedat locul celui de autoritate spirituală – biserica creştină. Sub oblăduirea ei, istoria devine o scriere demonstrativă a unei înţelepciuni şi voinţe transcendente, care acţionează asupra minţii, sufletului şi faptei omeneşti. Suveranul terestru nu mai este un „primum movens” al evenimentelor şi cu atât mai puţin un zeu, ca imperatorii romani. În faţa atotputerniciei Dumnezeului creştin şi a perspectivei damnării veşnice, izbucnirile sale violente de autoritate se conjugă cu o angoasantă umilinţă.

Inspirând o altă atitudine a omului în raporturile sale cu lumea, cu existenţa, biserica a generat o nouă gândire istorică. Ea a realizat-o, în scris, prin chiar membrii ei, rămaşi deţinătorii aproape în exclusivitate ai ştiinţei de carte.

Din acest punct se relevă pregnant marea distanţă faţă de antichitate. Biserica vede în istorie împlinirea unui mandat divin, a cărui înţelepciune o proslăveşte pentru a-i convinge de ea pe toţi oamenii. Creştinismul şi-a propus să facă din istorie un agent al educaţiei de masă, propovăduind-o, ca atare, de pe treptele altarului şi ale amvonului. Istoria-scriere, paralel cu expresia orală, îşi adresează oferta tuturora, fără deosebire de stare socială sau politică. Ea e gândită astfel încât să-i subordoneze pe oameni unei concepţii unitare. Vrea să-şi ajungă acest scop prin cea mai ineluctabilă formă a convingerii – credinţa.

De la crearea şi până la sfârşitul ei, lumea medievală creştină şi istoria sa este o „Gesta Dei per homines”. De faptele ei şi de adevărul lor, oamenii se pătrund într-un număr mare şi, cel puţin în aparenţă, cu o adeziune totală. Nu mai era rostul istoriei să pună în discuţie judecăţi de valoare, câtă vreme întreaga devenire a omului era expresia unei deliberate întocmiri superioare, cu raţiuni de necercetat şi de nepătruns, iar judecata ei finală, infailibilă, era rezervată momentului escatologic – sfârşitul lumii şi al istoriei. [145]

O nouă pendulare a istoriei din transcendent în imanenţa terestră a fost iarăşi rezultatul unor mutaţii sociale şi mentale. Activităţile practice care, curând după anul 1000, au imprimat un palid dinamism economiei, iniţiativelor şi contactelor umane, au reactivat o concepţie incipient raţională cu privire la destinul uman. Cetăţeanul din mediul urban renăscut prin secolele XI-XII, spectator şi beneficiar al succeselor sale materiale, era dispus să accepte că mecanismul acestora e pus în mişcare de meritele sale personale. Fără a nega (încă.) determinantele de sorginte transcendentă, istoria reconstruieşte sub cupola lor un spaţiu al iniţiativei, al libertăţii şi al îndrăznelii omeneşti. În aria acestuia au loc întâlniri şi recunoaşteri cu tradiţiile şi concepţiile umaniste ale antichităţii, dar într-o ambianţă de pe o altă treaptă, a progreselor instrucţiunii, mai apoi ale revoluţiei intelectuale declanşate de arta tiparului, care multiplică şi accelerează exponenţial transmiterea informaţiei pe orizontala şi pe verticala societăţii.

În fapt, „istoria modernă” este epoca în care comunicarea şi mobilitatea interumană depăşesc net pragurile naturale ale vitezei şi ale spaţiului lor de propagare. Fără comunicare nu ar fi putut exista nici societate, nici istorie. Comunicarea înceată a corespuns unei istorii somnolente, care a înregistrat performanţe intelectuale punctuale, dar, în esenţă, puţine schimbări profunde ale condiţiei umane, în răstimp de milenii.

În epoca modernă, clivajul dintre istoria-gândire şi istoria-scriere va fi, practic, suprimat. Nu se mai validează decât cea de-a doua, intrată în proces exploziv de dezvoltare. Suprimată mai este şi existenţa unei concepţii dominante şi a unei intenţii unitare a producţiei istoriografice. La fel ca în întreaga cultură europeană şi în scrierea istoriei triumfă diversitatea de concepţii, de atitudini faţă de oameni şi de fapte.

— Spiritul de opoziţie.

Termenul „critic” e încorporat organic atributelor necesare scrierii istoriei. În majoritatea istoricilor sălăşluieşte un Tacitus sau un Procopiu din Cesareea. Diversitatea concepţiilor e sesizabilă şi în paralel, pe orizontală, dar şi mai mult în succesiunea de curente şi de opinii.

În epoca modernă scrierea istoriei nu-şi mai alege publicul: se oferă oricui e capabil şi doreşte să o recepteze. E „consumată” în cantităţi imposibil de precizat, ceea ce se exemplifică prin varietatea mijloacelor de a o difuza, create pentru satisfacerea unui interes larg: de la serioase reviste de specialitate, până la noianul de cărţi şi articole de popularizare, cărora în ultimele decenii s-au alăturat radioul, cinematografia, televiziunea, benzile video etc. Istoria-scriere a cucerit piaţa, la fel ca alte produse confecţionate şi ambalate atractiv, spre a fi consumate fără mult discernământ. În ţări cu slabă tradiţie democratică şi de cultură de calitate, ea figurează ca un substitut sau un aditiv al romanului ieftin sau al pamfletului politic. [146] Întreţinută de interese felurite, pasiunea pentru istorie, alături de unele consecinţe pozitive pentru „cultura de masă”, a răscolit în astfel de ţări un val de semidoctisme de obicei cu substrat politic, fie făţiş fie nemărturisit, cu efecte dăunătoare asupra relaţiilor dintre oameni, grupuri de populaţie, chiar state, precum şi asupra tagmei istoricilor – o parte antrenată de curent, alta, cea serioasă şi onestă, izolată şi, până la un punct, intimidată de „fermitatea” opiniei de masă.

E o situaţie rezultată din eficienţa enorm crescută a mijloacelor de comunicare şi de receptare a emisiunilor lor. De asemenea din pedagogia democratică a revoluţiei franceze şi a succesoarelor ei, care a făcut ca întreaga existenţă social-politică să devină cauză comună a colectivităţilor de toate dimensiunile şi de toate gradele de competenţă (şi de incompetenţă.) Acestea se arată de multe ori mai zeloase de afirmarea lor în materie, decât fuseseră mulţi suverani din trecut. Au existat regi „faineants”, dar încă nu s-a văzut o naţiune „faineante” în raport cu prerogativele şi cu orgoliile sale.

Devenită obiect de preocupare generală şi accesibilă aproape oricui, istoria-scriere a traversat un proces de diversificare, firesc în asemenea situaţii. În cadrul acestuia, aspectul cel mai sesizabil este crearea de către istorie a unui teritoriu al ei, cu totul aparte, rezervat specialiştilor. Este consecinţa faptului că studierea labirintului imens de informaţie acumulată în timp obligă la o iniţiere de o fineţe şi de o dificultate pe care consumatorul obişnuit de lectură istorică nu le bănuieşte. Este terenul istoriei care, cu un termen consacrat, se numeşte „erudită”. O parte din produsele acesteia sunt greu accesibile, dacă nu chiar neinteligibile şi neinteresante pentru publicul larg. Ea a promovat, de pe la finele secolului al XVII-lea, cercetări cu un caracter tehnicist, destinate stabilirii normelor formale ale identificării adevărului izvoarelor primare de informaţie şi ale lecturii corecte a acestora. S-a reinstituit, aşadar, o istorie rezervată „afortiori” unui cenaclu de aleşi.

În ambianţa culturală a prezentului, această specie, la prima impresie esoterică, a istoriei este totuşi mai accesibilă unor cititori decât fusese cazul istoriei de odinioară, fatalmente rezervată consumului din partea elitelor. Dacă ea este relativ puţin citită, faptul nu se datorează atât gradului ei de dificultate, ci mai ales gustului specific pe care şi l-a format publicul, comodităţii intelectuale a acestuia, care preferă (avându-le la dispoziţie din abundenţă) genuri facile ale naraţiunii istorice.

Între istoria erudită şi cea narativă (o anumită manieră a acesteia fiind numită curent „de popularizare”) s-a realizat o distanţă, marcată printre altele de desconsiderarea din partea erudiţilor a osârdiei autorilor de lucrări din cea de-a doua categorie şi a unor ironii ale acestora la adresa celor „ce ştiu aproape totul, despre mai nimic”.

Pe toate cele trei planuri aduse în discuţie – producţie, ofertă, consum – istoria-scriere dispune astăzi de un „background” nelimitat. În interiorul fiecărei secţiuni intervin diferenţieri, determinate de nivelurile de specializare şi de cunoştinţe ale celor care scriu şi care citesc istoria, sau de absenţa acestora şi substituirea lor prin amatorism. Dar şi amatorismul este, în felul său, dezirabil, deoarece constituie, în marele public, platforma pe care se formează calitatea mai înaltă a gustului istoric.

O diferenţiere dramatică în regimul istoriei-scriere s-a produs şi s-a adâncit în ultimele decenii ca urmare a unor factori care în clasicul secol istoriografic – al XIX-lea – nu au exercitat o influenţă atât de relevantă.

E vorba, în primul rând, de marea distanţă creată între condiţiile şi posibilităţile istoricilor din diferite ţări, precum şi ale difuzării rezultatelor acesteia. Elementul material, într-o gamă multiplă de efecte, are un impact profund asupra condiţiilor activităţii istorice. Aproape la fel ca în ştiinţele fizice şi istoriografia – de la stadiul cercetării până la al valorizării prin scriere şi difuzare – e atinsă de sindromul „nord-sud”, al opoziţiei dintre starea ţărilor bogate şi a celor sărace.

Primele dispun de numeroase institute, generos subvenţionate şi cu personal bine instruit. Dispun de posibilităţi de informare promptă, în orice cantitate, prin achiziţii de fonduri de carte, prin conectare la reţeaua informaţională electronică mondială. De posibilităţi instantanee de comunicare, de prezenţă la manifestări ştiinţifice oriunde se iveşte un interes, de călătorii şi stagii îndelungate de studiu în oricare parte a lumii. De mijloace rapide de procesare a informaţiei culese, de tipărire şi difuzare a ei, prin serviciile a numeroase reviste de specialitate şi a multor case de editură care au resursele necesare spre a-şi putea permite şi o producţie de carte nu întru totul rentabilă din punct de vedere comercial.

Puţin din acestea se regăseşte în „zona Sud” (şi Est) a producţiei istoriografice actuale. Cauzele se cunosc şi revenirea cu comentarii asupra lor este de prisos.

Consecinţele situaţiei schiţate mai sus sunt complexe. În primul rând, discrepanţele şi decalajele informaţiei. Ele ating în unele cazuri o gravitate care elimină din competiţia „la vârf” istoriografia din ţările care nu-şi pot permite subvenţionarea susţinută a ştiinţei şi culturii. În atare situaţie, istoriografia e silită să se adapteze, prin restrângere, la atât cât rămâne practicabil mijloacelor sale: un spaţiu de cercetare limitat, naţional, în cel mai bun caz zonal.

Contrastul „nord-sud” alunecă pe o pantă şi mai povârnită. Istoriografia din ţările devenite recent independente (ţări pentru care termenul „lumea a treia” este o etichetă neplăcută.) face eforturi de a-şi descoperi şi scrie propriul trecut. De a scrie o istorie emancipată de optica reprezentanţilor fostelor puteri dominante. Dar, datorită motivelor arătate, cât şi a altora, ea înaintează lent spre acest obiectiv. Încă şi în prezent majoritatea lucrărilor consacrate istoriei acestor ţări are ca autori tot pe exponenţii „marilor istoriografii”.

Situaţia de care luăm astfel act, poate cu o uşoară şi deliberată exagerare metodică şi polemică, generează de asemenea diferenţe notabile în peisajul actual al conţinutului „istoriei-scriere”. „Sudul” (şi Estul) rămân tradiţionaliste, cultivă teme concrete, predominând cele politico-naţionale, scrise în manieră narativă, care consumatorilor de pe alte meridiane le sugerează epitetul de „simplist”.

Istoriografia ţărilor dezvoltate evoluează într-o problematică precumpănitor teoretică, abstractă, caută teme inedite, chiar şocante, aduce sub lupă fenomene de antropologie, de psihologie (şi de patologie) socială, sau de minisociologie, care în trecut erau considerate nesemnificative. Un val de nonconformism care demolează tabuuri ale unei de-acum desuete respectabilităţi sociale şi morale inundă câmpurile cultivate cu convenţii şi convenţionalisme.

        „Totul este istorie” – proclamă cele mai multe din curentele istoriografice ale secolului pe care l-am încheiat recent. Spre a verifica măsura în care această aserţiune se verifică, am întreprins un sondaj în conţinutul revistei „American Historical Journal”, pe un interval de un an, ales la întâmplare. [147]

Cele şase numere ale revistei, apărute în intervalul cercetat, au totalizat circa 2000 de pagini, din care cam 12 % erau ocupate de 11 substanţiale studii de fond. Nici unul din acestea nu trata vreun subiect de tip „clasic” – politic, narativ etc. Tematica lor era distribuită între gândire istorică, structuri socio-economice, administrative şi legislative, funcţii economice în capitalism, sexualitate, metode cantitative în istorie, femeia şi războiul, probleme de demografie.

Restul de vreo 1700 de pagini, lăsând la o parte câteva prezentări de publicaţii festive şi necroloage de rigoare, erau consacrate recenziilor şi semnalărilor de cărţi, reviste şi articole recent apărute. Această structură a revistei menţionate este arhicunoscută şi nu asupra ei ne vom opri.

Impresionante sunt cifrele şi semnalările atât pentru aprecierea volumului de muncă al „staff-ului” redacţional (şi a mijloacelor perfecţionate, avute la dispoziţie), cât şi pentru producţia istoriografică de pe plan mondial, reflectată masiv, deşi incomplet, în paginile revistei.

Astfel: sunt recenzate sau prezentate pe scurt cam 1150 de cărţi şi sunt semnalate, prin simple date bibliografice, apariţiile a încă 1427 de titluri. Sunt înregistrate, cu elemente orientative necesare cititorului interesat, vreo 20.000 de studii şi articole.

Concludentă însă, din punctul de vedere al consideraţiilor de faţă, este distribuirea tematică a acestor publicaţii apărute pe tot globul şi înregistrate de revista americană.

Cărţile recenzate sau semnalate îmbrăţişează următoarele domenii: istoria SUA, pe locul întâi, prezentă în proporţie cam de o treime din total; este urmată la o bună distanţă de lucrările generale, de cele privind istoria unor state europene în epoca modernă şi contemporană – pe primul loc Anglia şi Irlanda. Cu o cifră de lucrări cam pe jumătate faţă de cele din urmă figurează Franţa, Germania, Austria şi Elveţia (luate împreună), Europa de Est, separat fosta URSS şi Italia.

Întreaga istorie medievală a continentului european a fost receptată de revistă printr-un număr de cărţi egal cu al celor care tratau istoria britanică şi franceză în epoca modernă. Iar istoria veche figurează cu doar vreo 20 de cărţi din considerabila sumă de recenzii şi de semnalări.

Istoria altor continente vede cu regularitate în frunte Asia, urmată de departe, cam la egalitate între ele, de Africa şi America Latină.

Studiile şi articolele recenzate sau semnalate nu modifică decât prea puţin proporţiile de mai sus. Ele, cum e de aşteptat într-o revistă de această sorginte, acordă prioritate istoriei nord-americane. Dar independent de această normală preferinţă, ilustrează marea producţie de istorie americană, cu preocupări zonale sau chiar strict locale.

Studiile şi articolele par să sugereze o atenţie ceva mai mare acordată istoriei altor continente decât Europa. Ele mai relevă covârşitorul interes pentru istoria secolului al XX-lea, interes în descreştere rapidă în paralel cu regresiunea cronologică de la un secol la altul. Istoriografia de astăzi e avidă de actualitate.

Analiza sumară, întreprinsă de noi, nu permite – de pe baza ei – o delimitare între lucrările de erudiţie şi cele de popularizare. Titlurile nu sunt concludente, iar recenziile nu constituie nici ele, decât într-un număr limitat de cazuri, o probă în favoarea unui gen sau al altuia.

Concluziile asupra derulării actuale a ciclului producţie, ofertă, consum confirmă separaţia sa pe spirale paralele: a erudiţiei, abordând probleme noi, dificile, îndrăzneţe, destinate cercurilor de iniţiaţi; a popularizării, care realizează cu abilitate osmoza dintre istorie şi literatură, a cucerit un public larg şi a devenit astfel o ofertă rentabilă din punct de vedere economic, mai ales că beneficiază de alianţa cu mijloacele audio-vizuale.

Producţia cercetării istorice şi difuzarea ei sunt copleşitoare, depăşind posibilităţile individuale de a le cuprinde. Documentarea asupra unor teme întinse se efectuează obligatoriu în echipe şi cu mobilizarea de mijloace tehnice tot mai sofisticate şi extrem de eficiente în prelucrarea datelor cantitative. Cercetătorul individual este fatalmente îngrădit într-o specializare net circumscrisă. În primul rând lui se adresează cu folos abundenţa rubricilor de informare bibliografică, de recenzii şi scurte prezentări, permiţându-i să se îndrepte către informaţia care-l interesează şi să o selecteze într-o cantitate tolerabilă.

Politicul apare ca un domeniu demodat, exceptând curiozitatea pentru fapte din ultimii 50-60 de ani. Acţiunile cu amprentă patologică ale unor regimuri dictatoriale şi personalităţile demenţiale atrag regretabil de multe studii. Personaje abominabile sau ridicole continuă să exercite asupra unora o atracţie parcă hipnotică.

0 ultimă observaţie: istoria-scriere este receptată în prezent la cel puţin trei temperaturi sentimentalmentale. Prima ar fi a ţărilor a căror opinie publică a atins stadiul din care priveşte trecutul istoric cu detaşare; atât ea, cât şi istoria „profesionistă”, sunt capabile să facă abstracţie de considerente emoţionale şi să judece critic acest trecut, să-l demitizeze şi să-i demoleze construcţiile retorice.

Într-un număr mai redus de ţări – mai ales în acelea care au suferit dezastre spre care le-a împins o politică ce a recurs şi la apeluri isterizante la gloria trecutului – istoria e privită de o parte a opiniei publice cu indiferenţă, suspiciune şi chiar repulsie.

În sfârşit, ţările şi popoarele care au stat sub dominaţia unor ideologii politice sau religioase triumfaliste şi exclusiviste şi încă n-au reuşit a se desprinde cu totul de sub influenţa lor, cunosc o persistenţă ostentativă sau mascată a naţionalismelor. Ea menţine istoria-scriere la o cotă ridicată în interesul unei opinii publice naive, care îi atribuie capacitatea de a justifica şi soluţiona deziderate politice, punându-i la punct pe adversari.

Poziţia raţional-lucidă şi neutră faţă de intrusiunile politicului şi ale oricăror considerente subiective este singura prin care se poate valida şi consolida spiritul ştiinţific în istorie, încă exilat dintr-un teritoriu întins al istoriografiei mondiale. Sunt de acceptat cu prudenţă mult mediatizatele „funcţii educative” ale istoriei. Prin acestea, fără a le tăgădui anumite succese la scenă deschisă, se insinuă de multe ori îndemnuri la autorecluziune într-un spaţiu spiritual opac şi ostil faţă de cel exterior.

Pare că ar fi mai aproape timpul împlinirii ciclului producţiei şi consumului de operă istorică pe o bază riguros valorică, acreditată şi acceptată de istorici, politicieni şi cititori, odată şi odată „sătui de sublim” (Cioran).