PRESĂ, ISTORIE, SOCIETATE

Presa este unul din produsele cele mai tipice ale epocii moderne. Apariţia şi dezvoltarea ei, până la uriaşele dimensiuni actuale, au fost condiţionate de câţiva factori: tiparul şi perfecţionările tehnicilor sale, care au ieftinit preţul publicaţiilor de carte şi periodice, până la a le face accesibile oricui, consolidarea statelor centralizate, răspândirea ştiinţei de carte, a instituţiilor politice democratice, libertatea cuvântului, progresele mijloacelor de comunicaţie şi transport.

Deşi relaţia presă-epocă modernă este – s-ar putea spune – unanim acceptată, sunt şi istorici sau publicişti care se complac, fără a o contesta formal, să-i descopere antecedente mai îndepărtate.

Ele se bazează pe analogii adesea ingenioase, dar forţate; faptele invocate au doar o asemănare superficială cu presa, în înţelesul curent al cuvântului.

Iată, din analogiile la care am făcut aluzie, un exemplu atrăgător: „Întâiul şi unul dintre cei mai mari jurnalişti din toate timpurile a fost ostaşul care a alergat de la Maraton la Atena, pentru a vesti acolo victoria: o ştire extraordinară, de care depindea soarta Greciei şi a viitoarei civilizaţii europene”.

Ostaşul de la Maraton – continuă autorul pe care-l cităm1 – a avut comportamentul unui jurnalist: a înregistrat, ca martor ocular, un eveniment, propunându-şi să transmită de îndată ştirea celor interesaţi; are, aşadar, vocaţia reporterului. Vrea să comunice ştirea cu maximă rapiditate. În lipsă de alt mijloc, aleargă până la epuizare, obsedat de chemarea misiunii ce şi-o asumase. În momentul împlinirii ei, găseşte formula cea mai concisă şi mai expresivă – calitate a marilor jurnalişti ai viitorului: „Bucuraţi-vă, am învins!” Şi cade mort, ca atâţia urmaşi din tagmă, care-şi vor sacrifica viaţa în serviciul culegerii şi transmiterii prompte, cu orice risc, a informaţiilor importante.

Această digresiune nu e menită să abată convingerea că presa e un fenomen specific modern. Nici una din asprele critici cu care adesea e copleşită nu o pot elimina din peisajul cotidian şi dintre necesităţile intelectuale ale lumii şi societăţii noastre.

O întâlnim gratificată într-una cu epitete ca: superficială, pătimaşă, incorectă, semidoctă sau rău scrisă, coruptă şi câte altele, chiar mai grave. Unul din marii şi numeroşii ei detractori, Balzac, în romanul Iluzii pierdute, a acoperit cu sarcasme, pe zeci de pagini, presa şi moravurile jurnaliştilor şi editorilor. A mers până la a spune odată că: „Dacă presa n-ar exista, ea n-ar trebui inventată”.

Omul modern ar putea răspunde însă, împreună cu un poet contemporan lui Balzac: „Et cependant, ange ou demon, je vois partout cette ombre amie. „. Pentru că sunt încă şi mai multe şi mai consistente argumentele prin care acuzaţiile aduse presei se resping.

Unul din ele este la îndemâna bunului simţ, al celui mai comun: oricâte defecte i s-ar descoperi şi imputa, un fenomen care a pătruns atât de adânc în preocuparea a sute de milioane nu mai poate fi contestat şi condamnat în ansamblu. Presa a devenit o necesitate absolută, s-a constituit într-o funcţie socială din cele mai importante.

O funcţie de altminteri indispensabilă în toate timpurile. „Un grup social – scria Bernard Voyenne – poate, la rigoare, să înceteze de a schimba bunuri materiale. Dar dacă încetează de a schimba informaţie, orice legătură socială dispare, nu mai există comunitate. Intercomprehensiunea este condiţia existenţei şi a acţiunii sociale”.2

În raport cu mijloacele primitive de comunicare incipientă, presa, urmată de mass-media contemporană, este o modalitate superlativă, în prezent, de satisfacerea a nepotolitei nevoi de exteriorizare a gândurilor omului – „flecarul universului”, cum l-a ironizat Cioran.

Într-un eseu despre jurnalistică, de prin anii ‘20, se putea citi acest total elogiu adus presei: „Faceţi bilanţul marilor descoperiri relevate de presă, a marilor infamii dezvăluite de ea, a marilor nerecunoscuţi pe care i-a consolat, a marilor parveniţi pe care i-a doborât. Presa s-a înşelat adesea, dar niciodată total, iar adevărul a sfârşit prin a ieşi la lumină, din vâltoarea de confruntări a libertăţilor sale”.3

Studiile care, direct sau prin tangenţă, se ocupă de sociologia presei aduc în favoarea ei argumente neaşteptate şi nu uşor de acceptat în primă audiţie. Se vehiculează, de exemplu, teza că în zilele noastre cultura nu mai înseamnă cunoaşterea valorilor trecutului decât pentru cercurile de specialişti sau de paseişti obstinaţi. În fapt însă, ea a devenit în prezent „cunoaşterea a ceea ce este actual”. În această ipostază, în care o plasează intelectul contemporanilor noştri, avid de actualitate, cultura a ajuns să însemne, în primul rând, informaţie, iar reflecţia, meditaţia tradiţională asupra mesajului ei, se cheamă acum prelucrare mentală (sau electronică) a informaţiei receptate şi destinate a popula un spaţiu al utilului şi al previzibilităţii.

Din această perspectivă antitradiţionalistă poate fi privită şi cunoaşterea istorică, precum şi raporturile sale cu fixarea şi comunicarea informaţiilor, deci implicit şi cu presa. O interesantă serie de observaţii ale criticului şi sociologului literar francez Robert Escarpit pleacă de la premisa că acum 500 de ani apariţia tiparului a constituit supremaţia totală a expresiei scrise a gândirii, asupra celei orale. Datorită ei, existenţa însăşi a societăţii, ideile şi acţiunile sale au fost fixate şi memorate în texte ce n-aveau să se mai modifice prin copiere şi transmitere. Plan imuabil de referinţă, textul tipărit a fost condiţia instituirii veritabilei dezbateri a problematicii istorice, beneficiind de mărturii stabile, cu un substanţial surplus de veridicitate. De atunci s-a putut dezvolta cu adevărat simţul istoric, factor constituent al uneia din viziunile fundamentale asupra lumii şi societăţii.

Simţul istoric nu este numai – aşa cum simplist se crede – propensiune pentru trecut. El înseamnă, cum de altfel îl înţeleg toate spiritele cultivate, intuiţie permanentă a realităţii devenirii. Dar, în această perspectivă, simţul istoric se conjugă, în ultimă instanţă, cu sentimentul actualităţii şi fundamentează nu atât curiozitatea omului pentru trecut, cât tentaţia sa de a-şi scruta viitorul pe baza experienţei, de a antecalcula şansele sale. Se poate deci reveni cu insistenţă la aserţiunea că, pe măsura apropierii de epoca noastră, informarea a devenit o utilitate şi o funcţie socială majoră, iar cultura nu mai reprezintă atât sinteza creaţiei spirituale realizate până la noi, cât comunicarea directă între noi şi procesul creaţiei de valori – în cel mai larg sens al acestei ultime noţiuni – în fluxul căreia trăim. 4

În sensul acestei concepţii pe care, oricât ne-ar indispune la o primă impresie, nu o putem respinge decât în parte, eventual amenda, presa încetează de a mai fi considerată ca un epifenomen al culturalizării maselor; ea se instalează în cultură pe plan de egalitate, poate chiar în poziţie de avangardă, în raport cu celelalte componente ale ei. Conferă culturii contemporane una din notele specifice – dinamismul, căutarea febrilă nu doar a aprofundării şi diversificării cunoaşterii, ci mai ales a căilor de difuzare şi aplicare în viteză a adevărurilor descoperite şi a valorilor create.

Un argument frecvent şi cu îndreptăţire invocat în favoarea locului de merit al presei în istoria modernă şi în conştiinţa contemporaneităţii este acela al constantei sale angajări în lupta pentru libertatea cuvântului şi alte drepturi democratice. Multe voci s-au făcut auzite în acest sens încă de acum vreo două secole, de când presa a început a se impune opiniei publice prin autoritatea ei, iar la rândul lor acele voci au contribuit la a-i impune prestigiul. Charles Fox, considerat cel mai mare lider al opoziţiei din Anglia din toate timpurile, afirma că este una din supremele datorii ale omului politic aceea de a oferi cetăţenilor mijloacele pentru a-şi forma o opinie. Thomas Erskine, un foarte celebru avocat, a spus – se pare – într-o pledoarie: „Libertăţile în ansamblu sunt păstrate şi apărate prin actele guvernului; dintre ele însă, libertatea de opinie este cea care obligă guvernele să-şi respecte îndatoririle”.

Dramaturgul şi omul politic Richard Sheridan scria în 1810: „Las guvernului toată puterea. Pentru a cumpăra supunerea şi a subjuga rezistenţele; daţi-mi numai libertatea presei şi, înarmat cu ea, sunt gata să-l înfrunt”.

Presa îşi află o pledantă a cauzei sale şi în psihologia socială. Contrar celor ce suntem înclinaţi să credem despre efectele relaţiei jurnal-cititor, anume că ea este o sursă de „stress”, se demonstrează că presa este un agent psihoterapeutic în societatea de azi, care suferă de tara fenomenului alienării. Lectura presei – spun respectivii psihologi – este, oricât pare de greu de admis, un factor de reechilibrare psihică. Ea oferă compensare pentru frustrări, evaziune din apăsarea monotonă a cotidianului. Contribuie la integrarea socială a individului, fiindcă până şi atunci când enervează ori stârneşte oroare, lectura jurnalului rămâne, în ultimă instanţă, un dialog cu lumea. Ea determină orientarea conştiinţei individului înspre apartenenţa – prin efect fie de atracţie, fie de respingere – la un grup social, politic, profesional, la diverse comunităţi şi asociaţii, la un sistem de idei, de preferinţe. Ca un pas următor, această orientare incită individul să iasă din izolare, să participe la viaţa colectivităţii. [142]

Jurnalistica a fost – mai scria un exeget al ei – instrumentul celei mai mari mişcări „de stânga” din istorie A creat o masă de cititori, reducând drastic numărul celor din categoria „analfabetismului relativ”, adică al persoanelor care, deşi capabile să citească, nu o făceau: fie că n-aveau mijloace de a-şi procura cărţi, fie că naveau timp pentru lectura acestora şi nici pregătirea aperceptivă pentru a o aborda.

Tuturor acestora, jurnalul le-a devenit o lectură accesibilă din toate punctele de vedere, materiale şi intelectuale. A creat în rândurile lor o cultură medie, o „mentalitate subliterară” – cum i s-a spus – care, în pofida desconsiderării sale întinse şi persistente în cercurile elitare, s-a dovedit o treaptă utilă în dezvoltarea culturii propriu zise.6

După ce au reuşit a acredita dreptul de cetăţenie al presei pe teritoriul lumii contemporane şi influenţa exercitată de ea asupra instituţiilor politice democratice şi vieţii publice în general, cercetările privitoare la dezvoltarea mai recentă a jurnalisticii constată că în ultimele vreo şapte-opt decenii ea prezintă vădite aspecte de criză. Nu de una financiară – nici vorbă nu poate fi – ci de una de conţinut, de opţiuni, de metode, traducându-se într-un spirit hipercritic – se apreciază – faţă de toate valorile şi instituţiile consacrate şi, oarecum surprinzător, faţă de cele ale democraţiei politice. Criticii sau şi numai simplii glosatori ai fenomenului caracterizează presa ultimelor decenii drept iconoclastă şi agresivă în exces. Ceea ce „ziarul de 1 penny” 7 din secolul trecut întreprindea în lumea interlopă, dezvăluind diferite imundiţii, presa de acum s-ar zice că extinde cu titlu permanent şi cu voluptate asupra instituţiilor, grupărilor şi personalităţilor influente şi diriguitoare.

De aici reacţia acestora din urmă şi a categoriei conservatoare din opinia publică de a incrimina presa, atribuind aceste porneli anarhice ambiţiilor vulgare ale unor jurnalişti veleitari, dornici de a epata, poate de a profita băneşte, sau aflaţi în serviciul vreunor interese şi cercuri oculte, ce şi-ar fi făcut program din a alimenta o criză de încredere, o derută morală generalizată.

În fapt, manifestările acestui gen de criză aparţin unui substrat socio-mental apărut încă demult. Fără a putea discuta aici motivaţiile acestuia, constatăm doar că el s-a reflectat în mentalitatea societăţii moderne, cu intensitate mereu sporită, iar presa i s-a adaptat.

Acum vreo 30 de ani, un istoric literar dezvolta ideea că din antichitate până în secolul al XVIII-lea Europa (cu excepţii individuale) crease o cultură de consens, adică una care accepta şi aprecia valorile create de ea însăşi, invitând la adeziune faţă de acestea. În acelaşi secol „al Luminilor” însă, în cultura occidentală a început să germineze „o intenţie subversivă”; ea n-a însemnat numai arhicunoscutul exerciţiu critic la adresa ambianţei social-politice şi morale, ci oferta unei baze permanente de pe care intelectul să poată judeca şi drămui cultura al cărei produs era el însuşi. A rezultat astfel un „tip de cultură oponentă” (adversary culture, în original), răsărită în matricea raţionalismului modern şi răspândindu-şi disponibilităţile combative pe o claviatură foarte largă.

Aparţine, de pildă, specificului „oponent” sau „subversiv” al acestei culturi moderne neîncrederea teoretizată în posibilitatea comunicării obiective a faptelor, un sindrom şi mai radical decât punerea la îndoială a adecvării actului cunoaşterii la realitatea înconjurătoare de către epistemologia sceptică sau criticistă a unui Hume ori Kant. În deceniile din urmă este contestată şi putinţa relatării obiective a faptelor, chiar în ipoteza că ele au fost percepute corect, adică adecvat realităţii, prin actul de cunoaştere. Jurnalismul, care a trăit cu credinţa fermă în veracitatea informaţiei culese şi transmise de el, acceptă în prezent că nu poate fi obiectiv, că el comunică ştirile sale prin clar-obscurul unor filtre psihologice şi sociale, că e nevoit să se resemneze cu gândul de a nu fi capabil să exprime adevăruri, ci doar opinii despre ceea ce pare a fi adevărat.8

E uşor de întrevăzut măsura în care ventilarea acestor idei a contribuit la încurajarea în rândul jurnaliştilor a sentimentului de criză, caracterizat prin deruta încrederii în sine.

Zdruncinarea convingerii în obiectivitatea actului informaţional a fost agravată de circumstanţe istorice bine conturate. Paradoxal, prima dintre ele a fost dezvoltarea democraţiei însăşi, sau, cum s-a spus mai precis, „expansiunea spaţiului ei social-politic”. Acordarea votului universal şi a altor drepturi a provocat irupţia unei mase de populaţie eterogenă în perimetrul privilegiat al vieţii publice care, până către începutul acestui secol, fusese rezervat elitelor politice şi intelectuale sau cel mult claselor de mijloc. Sociologii şi politologii americani sunt aceia care insistă asupra cazului ţării lor, în „spaţiul politic legal” al căreia s-au aglomerat în secolul al XXlea imigranţi din toate rasele şi naţiile, minorităţi autohtone sau alogene, pături slab instruite sau analfabete, altele lipsite de experienţă politică anterioară – adolescenţi, femei, handicapaţi chiar. Înscrierea acestora în regulile jocului democratic a instaurat între elitele de ieri şi noii veniţi un echilibru intermitent, superficial, camuflând tensiuni surde ce se acumulau şi izbucneau uneori, în aparenţă fără o motivaţie temeinică şi cu o violenţă de nepriceput pentru o bună parte din opinia publică, nepregătită pentru înţelegerea noii stări de lucruri.

Tensiunile maturate spontan s-au concretizat curând, de o parte a baricadei, în formularea de revendicări intempestive, închegate în programe demagogice vehemente – de multe ori cu motivaţii reale şi în genere refractare la replică.

Din partea opusă, au intervenit încercări de explicare, implicit de demontare a acestor predispoziţii bătăioase. Printre altele, a făcut carieră teoria iraţionalităţii organice a comportamentului maselor (Gustave Le Bon). Alţii au fost tentaţi a se adapta tensiunilor şi a trage profit pe urma lor, lansându-se în proclamarea de doctrine totalitare, de dreapta sau de stânga. Erau tot manifestări ale iraţionalităţii: negând zgomotos democraţia, prohodind-o, ele pretindeau monopolul puterii pentru un grup sau un individ, cu justificarea că arta conducerii statului rezidă într-un act de iluminare sau de capacitate supradimensionată a unora de a pune în aplicare nişte aşa-crezute legi sociale. Iraţionalul era astfel exorcizat, ridicat la rang de dogmă şi i se căutau întrupări.

Într-o cuvântare rostită în 1929 în faţa studenţilor unui colegiu, filosoful şi juristul american Roscoe Pound făcea un proces aspru acestor tendinţe, în expresiile lor cele mai variate. „Secolul al XX-lea – spunea el – este zguduit de pierderea sentimentului încrederii. Psihologia ne-a învăţat să nu ne încredem în raţiune; în locul ei ni se propun aspiraţii inconştiente, dorinţe refulate, impulsuri comportamentale de sorginte biologică. Neîncrederea în raţiune ne-a adus cu sine pe aceea în instituţiile publice. Ştiinţa, cândva preţuită ca principal pilon al încrederii, ne îndeamnă astăzi să fim sceptici. Savanţii ne vorbesc cu orgoliu despre dezamăgirile lor şi nu mai cultivă iluzia în infailibilitatea cunoaşterii ştiinţifice. Ei se întrec în a descoperi complexitate şi întâmplare în locul simplicităţii şi a ordinii pe care atâta vreme le atribuiseră lumii”. [143]

Bine cunoscutul jurnalist şi politolog Walter Lippmann constata în 1920 în cartea sa Liberty and the News existenţa unei crize a democraţiei, răsfrânte asupra presei în sensul insinuării mai înainte pomenitei derute a încrederii în obiectivitatea actului informaţional. „Când oamenii pierd controlul asupra faptelor – scria el – devin inevitabil victime ale propagandei. Punctul de referinţă al gândirii încetează a fi ceea ce este, deplasându-se către ceea ce se afirmă că este”. Lippmann completa prin această sentinţă o imagine prin care exemplificase modul mecanismului democraţiei de a-şi sustrage nivelul său decizional de sub înţelegerea şi controlul poporului. Marele public, afirmase el asistă la piesa politică asemenea spectatorilor din ultimele rânduri ale unei săli de spectacol în care, de afară, răzbate vacarmul străzii. Lor le scapă astfel multe replici rostite pe scenă şi nu mai înţeleg intriga piesei şi logica desnodământului ei.

Unul din evenimentele cele mai grav răspunzătoare de degradarea încrederii în corectitudinea informaţiei de presă a fost primul război mondial. Pe parcursul acestei tragedii fără precedent, milioane de oameni au sesizat prăpastia dintre trăirea unei realităţi oribile şi imaginea ei propagandistică. A rezultat criza morală acută prin care a trecut în anii ‘20 „generaţia pierdută”, cum au numit-o literaţii şi cineaştii. Demoralizarea şi confuzia acestei generaţii au recrutat – se ştie prea bine – batalioanele de marş ale doctrinelor totalitare.

În preajma şi în cursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în relaţiile de acum funciarmente încordate dintre puterea politică, presă şi opinia publică, a survenit un intermezzo: o recrudescenţă a fenomenului de consens, mai întâi pe considerente de securitate naţională şi colectivă, necesară câştigării victoriei, iar ulterior pe cele de menajare a echilibrului internaţional precar, susceptibil a se prăbuşi în catastrofa unei confruntări nucleare.

Această idilă forţată a luat sfârşit în lumea occidentală după vreo câţiva ani, în preajma lui 1960. Spulberarea ei a fost provocată de războiul Suezului, de incidentul U [141], de criza rachetelor din Cuba şi cu deosebire, de războiul din Vietnam. În cazurile menţionate, factorii decizionali au părut a fi adoptat poziţii greşite sau ezitante, atrăgând după sine complicarea primejdioase a unor stări de fapte şi de altfel delicate.

Dezacordul presei cu factorii puterii s-a revărsat din nou într-o contestaţie violentă, cu un spectru foarte larg. Se demonstrează iarăşi cu patimă că urbanistica a creat şi creează „slums-uri”, că şcoala îndobitoceşte pe copii şi le anihilează personalitatea, că medicina comite erori şi provoacă infirmităţi, că psihiatria inventează pe bolnavul mintal, că tribunalele tolerează sau chiar promovează injustiţia, că progresul tehnico-ştiinţific – în sine discutabil ca finalitate – otrăveşte pe oameni şi distruge mediul, iar intelectualii, savanţii, nu sunt decât o castă de „noi mandarini”, infatuaţi şi incapabili de a interveni salutar în soluţionarea problemelor ce li se ridică în faţă. Este climatul dominant (deşi nu absolut) în presa din ultimele decenii, dotat cu virulente valenţe de contagiune la scară mondială.

Întrucât se constată că presa contemporană a intrat în rolul de reprezentantă a acelei „culturi oponente” de care s-a vorbit, că ea clamează din nou dictonul că „nu poţi avea dreptate cu guvernul”, se cuvine a schiţa un răspuns la întrebarea: „cât de real, de însemnat este impactul presei asupra mersului evenimentelor istorice?” Este oare calificarea ei, de acum banalizată, ca „a patra putere în stat” o certitudine, sau doar o hiperbolă retorică?

Până nu prea demult, jurnalismul a crezut în forţa sa. În parte, continuă să mai creadă. Au fost, de două secole încoace, evenimente ce au părut determinate de luările de poziţie ale presei: căderi de guverne, schimbări de direcţie ale politicii, crahuri în afaceri etc.; ele i-au făcut pe numeroşi jurnalişti să-şi supraevalueze puterea. Relativ recent, pentru a evoca un caz eclatant, doi jurnalişti s-au putut flata că au provocat în SUA un cutremur politic şi demisia unui preşedinte.

Expansiunea colosală a presei ca agent de informaţie de masă, dimensiunea ameţitoare a cifrelor sale de afaceri favorizează aceeaşi stare de intimidare în faţa puterii şi influenţei sale, aparent decisive în a confecţiona nu doar opinii, ci decizii şi direcţii de acţiune pe plan naţional şi internaţional.

În acest moment intervine însă în euforia triumfalistă a presei prezenţa ascunsă a unui „călcâi al lui Ahile”. E ca o malformaţie pricinuită de limitele de ordin gnoseologic ale actului cunoaşterii, percepţiei şi transmiterii informaţiei, limite pe care însuşi jurnalismul le-a denunţat cu imprudenţă, în dorinţa de a-şi întări instrumentele de critică şi de discreditare ale „establishmentului” social-politic.

Mesajul acesta îi este returnat presei cu argumentul că inclusiv şi orice sentinţă a ei mistifică realitatea şi suferă astfel de un inerent deficit de credibilitate. Jurnalismul modern dispune de privilegiul de a fi, foarte des, primul care intră în contact cu evenimentul şi îi confecţionează o versiune. O versiune care este, cum însuşi a susţinut despre ale altora, de astă dată inevitabil a lui, mobilizând automat asupră-i acribia coroborărilor cu ansamblul faptelor şi o avalanşă de suspiciuni şi amendamente. Autoritatea cu care presa se considera bine echipată îi este în felul acesta subminată.

Intuind dilema şi voind ca printr-o parţială „retragere strategică” să prevină o înfrângere mai gravă, tot mai mulţi jurnalişti au început să avertizeze împotriva încrederii excesive în posibilităţile presei de a influenţa hotărâtor mersul istoriei. Avertismentele lor revin asupra ideii că atare încredere este de-a dreptul periculoasă, expunând pe cei ce o împărtăşesc la îndepărtarea de realitate, la autocultivarea de iluzii.

Întotdeauna – mai spun ele – când a părut că presa a exercitat o influenţă decisivă în determinarea unor schimbări în politică (sau în alte domenii publice), în „arriere-planul” acestor efecte s-au aflat tendinţe şi forţe mai puternice decât ale paginilor jurnalelor. În toate cazurile, presa a sesizat un proces, l-a conştientizat, a catalizat opinii preformate latente, dar ea niciodată n-a creat şi n-a putut crea istorie110 după capul ei. Influenţa sa e de recunoscut, dar nu în proporţia pe care o parte a ei şi-o arogă.

Misiunea pe care presa ar fi bine să se simtă chemată să o îndeplinească în acest sfârşit de secol devastat de catastrofe şi profund marcat de ele, ar fi – credem – aceea de a se concentra asupra reeducării morale, intelectuale şi politice a oamenilor, renunţând de a-i mai dezorienta prin opera acelei secţiuni a ei care nu cunoaşte alte scrupule decât lipsa de scrupule dictată de setea profiturilor. Dacă aspiră să fie a patra putere în stat, să ia aminte la magistrala sentinţă a lui David Hume: „Cea mai mare putere dată omului este aceea de a organiza gândirea altora”.

Acţiunea de „a organiza” are ca premise spiritul raţional, toleranţa şi respectul pentru ideile semenilor, disputa cu ele pe bază de argumente bine cântărite, lipsite de patimă.

În fond, un act de organizare a gândirii e identificabil cu asimilarea spiritului ştiinţific în locul diletantismului care predomină printre practicanţii jurnalismului, dacă-i inventariem la scară mondială, bineînţeles fără a ignora sau diminua meritele unei elite de mare competenţă, seriozitate şi talent.

Introducerea – într-un sens foarte larg al cuvântului – a spiritului ştiinţific în tratarea problemelor ce se înghesuie în coloanele presei ar putea fi un calmant eficient al pasiunilor, frământărilor şi incertitudinilor generate de un „veac întunecat”, la finele unui mileniu ce a avut ca înainte-mergător pe unul şi el tot „întunecat” numit. Presa şi-ar putea reconstrui astfel imaginea unitară de promotoare integrală a mentalităţilor, deprinderilor, valorilor umanitare şi democratice, cu care a debutat în societatea modernă.

Dar întrucât a devenit o întreprindere uriaşă, situată între primele [144]-l5 din lume sub raportul cifrei de afaceri şi de profituri, o mare parte a ei va fi multă vreme aservită unor interese meschine, care nu se vor putea nici converti, nici elimina şi o vor împiedica de a-şi îndeplini în plenitudinea ei, marea şi nobila sa vocaţie.

Astăzi nu se mai află un al doilea, care să aibă cutezanţa şi puterea de a alunga pe zarafi din templu. 1 Jurnalistul italian Marcello Gilmozzi, fost (până în 1987) director al ziarului democrat-creştin „Il

Popolo”.