EVUL MEDIU. EUROPA CENTRALĂ ŞI RĂSĂRITEANĂ ÎN SECOLUL AL XIV-LEA: O RESTRUCTURARE GEO-POLITICĂ.

În secolele XI-XIII continentul european a cunoscut o perioadă de expansiune economică, după care secolul al XIV-lea a marcat începutul unui declin accentuat, ce s-a stabilizat oarecum în preajma anului 1380, pentru a fi urmat de încă cel puţin un veac de stagnare [1]. O criză gravă şi complexă aşa dar, căreia îi sunt mai vizibile mecanismele prin care s-a prelungit, decât cele care au provocat-o.

Manifestările declinului se înregistrează în toate sectoarele vieţii sociale. În deceniul 1310-1320 a izbucnit o foamete pe arie întinsă. Cu variaţii de la regiune la regiune, între 1325-1400 s-au numărat vreo 30 de ani de epidemii, printre care ciuma catastrofală din 1347-1349, pricinuitoare a pieirii unei treimi din populaţia continentului2. A urmat o înlănţuire cauzată de fenomene nefaste: variaţii ale climei, defavorabile producţiilor agricole; scăderea rezistenţei fizice a mulţimilor suferinde de subnutriţie, ceea ce a înlesnit răspândirea bolilor epidemice şi creşterea, în genere, a mortalităţii; scăderea numărului braţelor de muncă a accentuat declinul economiei în toate ramurile, a determinat creşterea salariilor, o susţinută tendinţă inflaţionistă şi de asemenea repetate crize sociale, atât în mediul rural cât şi în cel urban [2]. A fost secolul marilor răscoale ţărăneşti medievale şi al luptelor violente din interiorul unor oraşe flamande, renane şi italiene.

Pe plan demografic, secolul al XIV-lea, cu începere de pe la mijlocul său, a fost caracterizat prin termenul „contracţie”. La 1340 populaţia continentului era, după anumite estimări, de 86 de milioane. În răstimp de 50-60 de ani a scăzut cu 30-40 %; a reînceput apoi să crească, dar la 1500 abia atinsese 70 de milioane şi vor mai trece încă două-trei decenii până să ajungă la cifra de dinainte de marea ciumă [3].

Într-o lume în care mai predominau izolarea regională şi neuniformitatea dezvoltării, existau mari abateri de la media generală. Astfel, pentru Europa centrală şi răsăriteană năvălirea mongolă a provocat, încă în plin secol al XIII-lea, o bruscă prăbuşire economică, pe care numai pe încetul au compensat-o avantajele, nu întru totul sigure, rezultate din instaurarea acelei „pax mongolica”, de la Carpaţi şi Balcani până în China.

Prin contrast, în secolul al XIV-lea în centrul şi răsăritul Europei fenomenele de declin nu par să concorde cu cele din apusul continentului. Dimpotrivă: colonizările de agricultori, mineri şi meşteşugari, împinşi probabil de dificultăţile traiului în ţinuturile lor de baştină (mai ales de prin Germania) au menţinut, printre altele, la un nivel mulţumitor agricultura din Polonia şi au determinat în Ungaria angevină o creştere a industriei extractive, prelucrătoare şi a oraşelor.

S-a mai observat că în secolul al XIV-lea, ca una din consecinţele proceselor menţionate, a avut loc o parţială modificare a traseelor vechii reţele de drumuri comerciale: unele – tradiţionale – par a-şi pierde din avântul anterior, iar în compensaţie apar altele, noi. Creşte treptat, dar sigur, însemnătatea spaţiului numit al „faţadelor maritime” ale Europei, mai ales al celor de nord şi răsărit (Marea Baltică, Marea Neagră).

Toate aceste fenomene economice şi demografice nu pot să nu fie puse măcar într-un raport relativ cu prefacerile geo-politice din Europa centrală şi răsăriteană, deşi cauzele fiecărora, precum şi paralelismul desfăşurării lor, trebuie privite cu nuanţări prudente.

Secolul al XIV-lea prezintă iniţial o stare de criză politică internă în Ungaria, Boemia şi Polonia. Până la mijlocul veacului caracteristica paralelă a istoriei acestor trei regate a fost reuşita lor în a depăşi luptele interne şi a restabili o autoritate centrală solidă, sub dinastiile angevină, de Luxemburg şi a ultimilor Piaşti. Consolidarea internă a Poloniei şi a Ungariei a fost una din premisele schimbărilor de echilibru şi de structură politicoteritorială în centrul şi răsăritul Europei.

Ambele state au fost în măsură să se angajeze într-un proces de expansiune spre răsărit. Alături de ele, apare ca o surpriză ascensiunea subită a statului lituanian, care devine în câteva decenii o mare putere, întinzându-se de la Marea Baltică, prin bazinul Niprului spre Marea Neagră.

Dar în fapt, cheia schimbărilor geo-politice survenite în întreaga zonă a fost constituită de situaţia Hoardei de Aur. Sub hanul Ozbek (1312-1342) acest stat a ajuns la apogeul puterii5. Frontierele lui occidentale, considerând în interiorul acestora şi teritorii aflate doar sub influenţa ori protectoratul său, erau în Carpaţii orientali, la defileul Dunării şi în munţii Balcani. „În primul deceniu al secolului al XIV-lea – constată un studiu recent – ţinuturile din exteriorul arcului carpatic, bulgarii şi sârbii, depindeau de Hoarda de Aur” [4]. Ea era de departe, atunci cea mai mare putere în răsăritul continentului. De la marea invazie din 1240-1242, Ungaria – cel puţin partea ei de la răsărit de Dunăre – a stat sub ameninţarea unei alternative a dominaţiei cumane şi mongole.

Declinul şi prăbuşirea Hoardei de Aur au fost pe de o parte consecinţa unor fenomene de instabilitate internă, inevitabile într-un stat cu o structură imprecisă a organizării teritoriale, bazat pe forţă şi prea puţin pe activităţi economice constructive, capabile să-l omogenizeze statornic. S-a afirmat mereu că statul mongol a constituit un cadru comerţului euro-asiatic, pe spaţii întinse, dar e îndoielnic dacă mongolii, ei înşişi, ca etnie, au fost agenţii majoritari ai acestui gen de activitate economică.

Se poate accepta şi ipoteza că Hoarda de Aur a fost şi ea decimată de efectele ciumei celei mari întrucât, înainte de a pătrunde în Europa, flagelul a fost semnalat la Sarai pe Volga şi în nordul Mării Negre, de unde, pe corăbiile genoveze şi veneţiene, s-a răspândit în sudul şi vestul continentului.

Indiferent de câte cauze au provocat acest declin, el a favorizat ascensiunea puterii Ungariei, Poloniei, Lituaniei şi a statului Moscovei, forţa militară a cărora a depăşit-o pe a Hoardei, silind-o să bată în retragere către Nipru şi mai departe.

Refluxul a început în spaţiul dintre Carpaţii meridionali şi munţii Balcani. Aici s-a refăcut pentru scurtă vreme unitatea ţaratului bulgar, sub Mihail Şişman (1323-1333) şi a ajuns la culmea puterii Serbia medievală, sub Ştefan Duşan (1331-1355). Ungaria a început o ofensivă în direcţia Dunării de Jos, curând după ce regele Carol Robert reuşise a-şi consolida domnia, apropriindu-şi sprijinul din partea unor mari demnitari şi a unor familii nobiliare din Transilvania, Slovacia şi Slavonia. Cunoscuta înfruntare de la 1330 dintre Carol Robert şi voievodul Munteniei, Basarab, încheiată cu un eşec momentan pentru Ungaria, trebuie văzută şi în contextul ciocnirii globale dintre Ungaria şi Hoarda de Aur [5]. După data vestitei bătălii, voievozii munteni au început o „politică de balans” între Ungaria şi Hoardă, evoluând către orbita suzeranităţii ungare, dar străduindu-se să-şi menţină o poziţie autonomă faţă de aceasta.

La răsărit de arcul carpatic, presiunea militară exercitată paralel de Polonia şi Ungaria a avut ca rezultat constituirea acelei „mărci de graniţă” ce va deveni statul românesc Moldova. Mai spre nord, Polonia a cucerit cnezatul de Halici (1349) şi Volhinia (1366). După cum Muntenia a oscilat între dominaţia tătară şi suzeranitatea ungară, înclinând spre cea de-a doua în timpul asociatului şi urmaşului la domnie al lui Basarab – Nicolae Alexandru (1342-1352-1359), tot astfel Moldova a dus o politică de echilibru între Ungaria şi Polonia, scurt timp între Polonia şi Lituania 8, până la urmă optând pentru alianţa cu marea uniune polono-lituaniană. Ea se va afla la încrucişarea tendinţelor polono-lituano-ungare de dominaţie asupra căii comerciale de la Marea Baltică la Marea Neagră şi gurile Dunării.

Lituania, după victoria ei de la Sinnie Vodî (1362) asupra tătarilor, a ocupat Kievul şi Ucraina apuseană. Genovezii, în cadrul conflictului din 1344-1347 cu Hoarda, mai târziu al tratatelor cu ea dintre 1380-1387, şi-au consolidat poziţiile faţă de mongoli, pe ţărmul nordic al Mării Negre. Deşi mult scoasă în evidenţă de istoriografia rusă, însemnătatea victoriei de la Kulikovo (1380) a cneazului moscovit Dimitri Donskoi a fost episodică, efectul ei fiind anulat de revenirea în forţă a mongolilor, care au devastat Moscova în 13829.

Şi Peninsula Balcanică a trecut în secolul al XIV-lea printr-o restructurare geo-politică, având ca momente: formarea marelui ţarat sârb, noua fragmentare a celui bulgar (între Vidin şi Tmovo), intrarea Bizanţului „în agonie”, fiind redus la un stat-capitală, în urma războiului civil dintre Ioan V Paleologul şi Ioan VI Cantacuzino, a marii răscoale din Salonic şi a expansiunii otomanilor în sud-estul Europei, după 1354. Prin Ioan al V-lea, bizantinii fac cereri de ajutor în cursul unei vizite la Buda în 1365, reînnoiesc oferta de unire religioasă cu Roma în 1369 şi sfârşesc prin a se resemna, în 1372-1377, să plătească tribut sultanului Murad I [7]. Spre finele secolului, otomanii au desfiinţat statele bulgare, au dat lovituri celui sârb, au întreprins expediţii în Ţara Românească şi au ameninţat hotarele Ungariei şi Transilvaniei. Expansiunea otomană în Balcani a devenit o problemă europeană, determinând acele „cruciade târzii” ale lui Amedeo di Savoia în 1366, cea de la Nicopole (1396), iar în secolul următor cele de la Vama (1444) şi Belgrad (1456). Au căutat de asemenea să i se opună alianţele ungaro-bizantine şi ungaro-polone din 1395-139711 şi nu în ultimul rând rezistenţa armată şi diplomaţia lui Mircea cel Bătrân.

Recapitulând toate aceste date, rezultă că după 1330 Europa centrală şi estică a trecut în timp scurt printr-o mutaţie geo-politică. În doar câteva decenii un teritoriu de sute de mii de km 2 – înainte spaţiu de dominaţie cumană şi mongolă – a fost cucerit, sau a intrat în sfera de influenţa a Ungariei, a Poloniei şi a Lituaniei. Preponderenţei genoveze în comerţul pe Marea Neagră, înlesnită prin tratatul de la Nymphaion, din 13 martie 1261 cu Bizanţul, i s-a adăugat acum intruziunea politico-militară, dar şi comercială, a statelor centroeuropene. Zdrobirea Hoardei de Aur de către Timur Lenk, la sfârşitul secolului al XIV-lea, i-a redus aproape complet rolul de mare putere în nordul Mării Negre, rol pe care, la o scară mult mai redusă, îl va exercita în secolul următor Hanatul Crimeii.

Ţara Românească şi Moldova au ocupat după 1350 principalele porturi de la vărsarea Dunării şi a Nistrului în mare12 şi au dobândit o poziţie-cheie pe marile drumuri comerciale ce se întretăiau acolo, venind dinspre Europa centrală şi Marea Baltică, în direcţia Bizanţului şi a Orientului apropiat sau îndepărtat. Această poziţie privilegiată le-a consolidat existenţa politică de sine stătătoare, la confluenţa îndelung nedecisei rivalităţi ungaro-polone.

În această confruntare Vest-Est (Europa-Asia), unul din rezultate a fost statornicirea unui hotar aproximativ, pe care geografii, până în secolul al XVIII-lea, s-au crezut îndreptăţiţi a-l aşeza pe Don, abia după aceea expresia „dincolo de Urali” devenind sinonimă cu Asia.

Dar în acelaşi interval de timp, înfruntarea Europa-Asia s-a reluat pe o axă Nord-Sud, pe care Europa a fost respinsă din Balcani şi de la Dunărea de Jos de înaintarea, mai sistematic organizată decât cea mongolă, a Imperiului otoman. Pentru ca pe acest front să se producă o mutaţie similară aceleia dintre 1330-1400, redresarea forţelor europene va trebui să aştepte secolul al XVIII-lea, chiar al XIX-lea.

Cu şase secole înainte francii, la Poitiers, sub Carol Martel, au salvat Europa occidentală de o alternativă arabo-musulmană a istoriei sale, ceea ce ar fi schimbat toată configuraţia culturii şi a civilizaţiei vechiului continent.

În secolul al XIV-lea, sub Angevini, Piaşti, Jagelloni şi Basarabi.

— Ungurii, polono-lituanienii şi românii au respins din Europa răsăriteană pericolul permanentizării mongolo-asiatice şi au stăvilit expansiunea otomană, cu preţul unei stagnări a energiilor lor vitale şi creatoare.

Secolul al XIV-lea a fost, dincolo de orice consideraţii de detaliu, mult mai mult decât o avalanşă de evenimente militaro-politice. Învolburarea lor aparentă a constituit o fază esenţială a fundamentării Europei moderne, cel puţin a cadrului ei geografic definitiv.

SITUAŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA.

Relaţiile internaţionale în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se caracterizează prin marea lor complexitate, rezultată din constituirea şi dezvoltarea unui sistem politic european şi, într-o măsură oarecare, mondial, în cadrul căruia deciziile şi acţiunile tuturor statelor sunt într-o interdependenţă reciprocă, permanentă şi inevitabilă. Această stare de lucruri are la bază dezvoltarea forţelor productive şi a relaţiilor de schimb, determinând în structura economică şi socială transformări ce converg în procesul lent, dar continuu, al destrămării relaţiilor feudale şi ascensiunii relaţiilor capitaliste. Proces ce nu are un ritm uniform la scara continentului european, amploarea şi intensitatea sa fiind foarte variată, în funcţie de varietatea condiţiilor zonale şi locale.

Tocmai din acest motiv, sau şi din acest motiv, sistemul politic european în a doua jumătate a secolului al XVI-lea este departe de a fi un sistem echilibrat. El se caracterizează, dimpotrivă, printr-o labilitate ce reflectă starea specifică a unei societăţi pornite pe calea unor adânci transformări structurale.

În apusul Europei, Spania, beneficiară directă, dar superficială, a descoperirilor geografice şi a cuceririi unui întins imperiu colonial – sursă de exploatare neraţională – reuşeşte a-şi impune hegemonia politică. Ea îi este consfinţită de sfârşitul victorios al îndelungatelor războaie pentru supremaţie în Italia, purtate împotriva Franţei şi încheiate prin pacea de la Cateau-Cambresis, din 1559.

În preajma încheierii acestei păci puterea mondială a Spaniei scăzuse totuşi întrucâtva, prin abdicarea împăratului Carol Quintul şi separarea coroanei spaniole şi a posesiunilor acesteia de coroana imperială habsburgică din Germania şi de ţările supuse ei. Spania rămâne însă foarte influentă în politica imperială germană.

Încheierea războaielor cu Franţa, instaurarea dominaţiei spaniole în Italia şi destrămarea monarhiei universale hispano-habsburgice au condiţionat creşterea interesului Spaniei pentru controlul asupra Mediteranei, în vreme ce imperiul acordă tot mai multă atenţie problemelor Europei centrale, răsăritene şi sud-estice. În ambele zone, cea maritimă şi continentală, interesele alianţei hispano-imperiale se ciocneau cu Imperiul otoman, ajuns în culmea expansiunii sale. De pe la 1540 dominaţia acestuia se întinsese, prin Tunis, asupra bazinului occidental al Mediteranei, iar în centrul Europei, în urma bătăliei de la Mohâcs şi a prăbuşirii regatului feudal ungar, turcii se aflau la porţile Vienei şi în Slovacia. Din Africa de Nord, în diagonală peste Mediterana Centrală, pe coastele dalmatice, în Bosnia, Ungaria apuseană şi Slovacia, prin nordul Moldovei şi Ucraina, până la Nipru, se contura astfel un uriaş front între Imperiul otoman de o parte, Spania, Imperiul romano-german şi eventualii aliaţi, de cealaltă parte.

Delimitarea menţionată este doar unul din elementele fundamentale ale sistemului politic european în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, cele două formidabile blocuri sunt însă frământate de multiple contradicţii interioare. Aparent, sfera dominaţiei Imperiului otoman este mai unitară. În realitate însă baza şubredă a despotismului feudalo-militar turcesc, sistemul nemilos şi anarhic de exploatare şi asuprire a populaţiilor supuse, corupţia administrativă ş.a. au întreţinut un permanent spirit de revoltă în rândul acestor populaţii. În lupta lor pentru redobândirea libertăţii, ele caută – în măsura posibilului – sprijinul adversarilor Porţii. În cazul ţărilor române, situate pe o porţiune a marelui front instabil dintre turci şi restul Europei, păstrând – datorită dârzeniei rezistenţei lor antiotomane – un grad apreciabil de autonomie internă, ele au fost în măsură să adauge în permanenţă năzuinţei şi luptei poporului, pentru recucerirea independenţei, încercările de a folosi în acest scop contradicţiile dintre Imperiul otoman şi adversarii săi.

În occidentul şi în centrul Europei blocul hispano-habsburgic întâmpina, la rândul său, ostilitatea Franţei, slăbite în războaiele pentru dominaţia asupra Italiei şi mai ales de războaiele civile dintre 1562-1598. Ameninţată din toate părţile de presiunea strivitoare a imperiului lui Carol Quintul, Franţa recursese încă de pe la 1536 la gestul neobişnuit al unei înţelegeri cu sultanul. Dintre toate puterile europene Franţa va rămâne până către sfârşitul secolului al XVI-lea, cea mai bine văzută şi mai influentă la Poarta otomană.

Ridicarea puterii Angliei şi rivalitatea ei maritimă şi colonială cu Spania au creat o fisură importantă în lumea occidentală. Spre a-şi submina adversarul, nici Anglia n-a ezitat să intre în bune relaţii cu turcii, sprijinind totodată lupta de eliberare a Ţărilor de Jos de sub dominaţia spaniolă.

În răsăritul Europei, disensiunile interioare ale sistemului politic continental se exprimă pe de o parte în accentuarea tendinţelor de expansiune ale nobilimii polone asupra pământurilor ucrainene şi bieloruse, cât şi asupra zonei răsăritene a Mării Baltice. Nobilimea polonă se sprijinea, în această politică, pe perfectarea deplină a uniunii cu Lituania, survenită în anul 1569. Tendinţelor ei se opuneau ţărănimea liberă cazacă din Ucraina, precum şi statul Moscovei. Cu acesta din urmă Polonia a purtat un război de un sfert de secol, pentru ţărmurile Balticii (Războiul livonic, 1558-1583).

Polonia constituia, pe de altă parte, un partener politic solicitat atât din partea Franţei – în căutarea permanentă de aliaţi răsăriteni care să slăbească presiunea exercitată asupră-i de către blocul hispano-imperial – cât şi din partea habsburgilor, în cadrul intenţiilor acestora de extindere a influenţei lor în răsăritul Europei. După 1572, când se stinge ultimul reprezentant al dinastiei Jagiello, atât Franţa, cât şi habsburgii vor căuta să asigure tronul Poloniei unor candidaţi din familiile domnitoare proprii. Facţiunile nobilimii polone au sprijinit alternativ pe aceşti candidaţi, remarcându-se înclinaţia aristocraţiei pentru habsburgi. Majoritatea nobilimii însă s-a pronunţat împotriva lor. Atitudinea acesteia era dictată de dorinţa menţinerii influenţei şi a menajării intereselor comerciale polone în sud-estul continentului, ceea ce presupunea şi păstrarea unor raporturi de bună vecinătate cu Imperiul otoman. Tendinţele de expansiune ale habsburgilor spre răsărit rivalizau cu interesele Poloniei în această zonă.

Situaţia internaţională a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea este influenţată în mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală şi de atitudinea aparte a Poloniei, în general ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi interesată în asigurarea unei influenţe proprii în ţările române, în primul rând în Moldova, în măsura în care putea realiza acest lucru fără a provoca un conflict cu Poarta.

O primă etapă a dezvoltării acestei situaţii complicate, în cadrul căreia un factor permanent, latent, rămâne dorinţa celor trei ţări de a-şi păstra autonomia şi chiar de a-şi redobândi independenţa, o constituie intervenţia imperială în Transilvania între 1551-1556, în urma negocierilor şi tratatelor încheiate de cancelarul George Martinuzzi. Prezenţa trupelor imperiale în Transilvania, sub conducerea generalului Castaldo, refugierea în Polonia a tânărului principe Ioan Sigismund Zâpolya şi a mamei sale, Isabella, fiica regelui Sigismund I Jagiello, au însemnat o contralovitură la acţiunea turcească din 1541: ocuparea Budei, transformarea Ungariei în paşalâc şi recunoaşterea de către sultan a drepturilor familiei Zâpolya la coroana Ungariei, revendicată de habsburgi. Ocuparea de către turci a unei mari părţi a Ungariei constituie o grea lovitură pentru frontul antiotoman în centrul şi sud-estul Europei, fapt care s-a resimţit timp îndelungat asupra echilibrului politicomilitar din această zonă.

Intervenţia imperială în Transilvania a provocat o reacţie negativă în Polonia şi cu atât mai mult la Poartă. Turcia n-a voit să recunoască situaţia creată, şi-a intensificat operaţiile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi a transformat Banatul în paşalâc (1552) şi a început a pregăti o intervenţie în Transilvania propriu-zisă, acţiune pentru care avea însă nevoie de sprijinul domnilor din Ţara Românească şi Moldova. Aceştia din urmă caută să reziste cât mai mult presiunilor turceşti şi să sondeze posibilitatea unei înţelegeri cu imperialii.

Într-o scrisoare din Cluj, datată la 31 iulie 1551, generalul Castaldo afirmă că domnii Moldovei şi Ţării Româneşti manifestă tendinţe de bunăvoinţă faţă de arhiducele Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul, care îşi asumase titlul de rege al Ungariei [9].

Informaţiile documentare ulterioare acesteia permit a stabili că până la sfârşitul anului 1551 domnul Moldovei, Ştefan Rareş, a făcut în secret oferte de alianţă atât Poloniei, cât şi imperialilor. În aceeaşi perioadă, Polonia, prin soli trimişi la Viena, se consultă cu Ferdinand de Habsburg asupra atitudinii de luat faţă de oferta lui Ştefan Rareş. Se poate deduce că imperialii nu aveau încredere în sinceritatea demersului polon, sau nu le convenea alianţa Moldovei cu Polonia, deoarece Ferdinand a dat solilor polonezi un răspuns evaziv. În cursul primei jumătăţi a anului 1552 suspiciunile curţii imperiale se confirmă. În ianuarie 1552 la Praga parvin ştiri despre o înţelegere între regele Poloniei şi domnii ţărilor române, în scopul readucerii lui Ioan Sigismund Zâpolya în Transilvania. Rapoartele lui Castaldo confirmă, în februarie, existenţa unui tratat al lui Ştefan Rareş cu polonii, fără să poată preciza obiectul său. Din acest moment generalul imperial va primi cu răceală orice noi demersuri de apropiere din partea domnului Moldovei, considerându-le ca simulacre, în scopul obţinerii de informaţii asupra intenţiilor sale. Domnul Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul, se mărgineşte în cursul anului 1552 a-şi manifesta bunăvoinţa faţă de imperiali prevenindu-i despre mişcările turcilor2.

Ca rezultat al presiunilor turceşti în primul rând, dar şi al unei intervenţii diplomatice franceze, Polonia a încurajat pe Ştefan Rareş să ia atitudine făţişă împotriva imperialilor şi, împreună cu detaşamente turco-tătare, să întreprindă o scurtă intervenţie armată în Transilvania, în cursul lunii iulie 1552, încheiată fără rezultat. Şi Mircea Ciobanul a fost obligat de turci la acelaşi pas, pe care l-a săvârşit însă – pe cât rezultă din documente – în proporţie şi mai modestă decât domnul Moldovei. A fost, de fapt, mai mult o demonstraţie militară în estul şi sudestul Transilvaniei, după încheierea căreia Mircea Ciobanul continuă a furniza imperialilor, prin intermediul sibienilor, ştiri despre mişcările de trupe turceşti în Ungaria şi Banat. Cu prilejul unor noi sondaje de apropiere din partea domnului Ţării Româneşti, Castaldo va arăta însă aceeaşi neîncredere ca şi faţă de Ştefan Rareş 3.

Această perioadă de încercări ale Moldovei şi Ţării Româneşti de a se plasa pe o poziţie de echilibru între cele trei mari puteri de la hotarele lor ia sfârşit în toamna anului 1552, prin înlăturarea violentă a lui Ştefan Rareş şi înlocuirea sa prin Alexandru Lăpuşneanu. Deşi este vădită complicitatea lui Castaldo la complotul împotriva lui Ştefan Rareş, deşi Lăpuşneanu oferă imperialilor serviciile sale împotriva turcilor, atât la Viena cât şi în Transilvania Ferdinand şi Castaldo sunt dezamăgiţi de schimbarea de domnie din Moldova, convingându-se că noul domn e înclinat spre Polonia şi, prin intermediul acesteia, către Poartă 4.

Confirmarea acestor informaţii privitoare la veritabila orientare a lui Lăpuşneanu nu întârzie. El declară, în 1553, unor fruntaşi secui că va sprijini revenirea pe tron a lui Ioan Sigismund, iar în primăvara anului următor închide graniţele spre Transilvania.

În Ţara Românească, după scurta domnie a lui Radu Ilie în 1552-1553, care încercase de asemenea apropierea de imperiali, restaurarea lui Mircea Ciobanul – şi el tentat în continuare de aceeaşi idee – apoi înscăunarea lui Pătraşcu cel Bun marchează intervenţia hotărâtă a turcilor pentru a se asigura de cooperarea Ţării Româneşti împotriva trupelor habsburgice din Transilvania. În iunie 1555 un raport din Constantinopol înregistrează deja ştirea despre dispoziţia dată de către sultan lui Lăpuşneanu şi Pătraşcu de a contribui efectiv la reintroducerea lui Ioan Sigismund în Transilvania. Ordinul formal soseşte în februarie 1556 şi ca urmare trupele moldovene şi muntene întreprind campania care duce la alungarea imperialilor din Transilvania 5.

Evenimentele din 1556 au mai multe semnificaţii: în primul rând, pentru moment toate cele trei ţări române sunt readuse mai strâns în orbita politică otomană; în al doilea rând, ele marchează o creştere a influenţei polone, cel puţin în Transilvania şi Moldova. Aceasta întrucât întreaga pregătire diplomatică a respingerii imperialilor din Transilvania s-a desfăşurat pe fondul unei înţelegeri turco-polone, a reglementării unor diferende reciproce, a delimitării gradului de influenţă şi a unor drepturi comerciale ale celor două puteri în zona Dunării de Jos. Nu pot fi de asemenea neglijate legăturile de familie dintre regina Isabella şi curtea polonă, prin intermediul cărora până şi pe plan cultural se facilitează o creştere a influenţei polone în Transilvania 6. În fine, se înregistrează şi un amestec al Franţei în această problemă. În urma misiunii lui Cristofor Bâthori la curtea lui Henric al II-lea, Franţa intervine pe lângă regele Poloniei, prin ambasadorul extraordinar Pierre-Louis Martines, pentru a-l determina să se angajeze în sprijinirea lui Ioan Sigismund şi a mamei sale, promiţându-i în schimb bunele oficiu ale Franţei la Poartă, pentru salvgardarea unor interese ale Poloniei şi Transilvaniei. Prin această acţiune diplomatică rivalitatea turco-polonă-habsburgică pentru influenţă în ţările române între anii 1551-1556 se leagă cu ultima fază a războaielor pentru hegemonia europeană dintre Franţa şi Casa de Austria, ce se vor încheia, provizoriu prin pacea din 1559.

Intervenţia în Transilvania în al şaselea deceniu al secolului al XVI-lea a însemnat pentru imperiali un eşec cu care ei nu s-au resemnat. Acţiunea lor generală în scopul dobândirii unei influenţe sporite şi chiar a dominaţiei în bazinul inferior al Dunării a fost reluată în 1561, prin sprijinirea lui Iacob Heraclid Despot în ocuparea tronului Moldovei. Faptul că schimbarea de domnie din Moldova, prin victoria de la Verbia repurtată de Despot asupra lui Lăpuşneanu ([14] noiembrie 1561), a fost corelată direct cu planurile habsburgice de expansiune spre răsărit, este dovedit nu numai prin informaţiile documentare privind preparativele acestei acţiuni, ci şi prin consecinţele sale imediate. În ianuarie 1562 Ioan Sigismund Zâpolya solicită regelui Poloniei medierea unui armistiţiu între Transilvania şi imperiali, motivându-şi cererea prin faptul că este încercuit de forţele acestora, în urma victoriei lui Despot în Moldova [10]. Comandanţii imperiali din Ungaria superioară, care susţinuseră direct pe noul domn din Moldova, erau în legătură şi cu Melchior Balassa, cel care în 1562 va juca un rol în declanşarea răscoalei secuilor din Transilvania. În iunie 1562 un raport secret din Constantinopol confirma împăratului Ferdinand I rolul lui Despot-vodă în instigarea aceleiaşi răscoale 8. Din partea polonă, Despot primise sprijinul unui grup nobiliar prohabsburgic, pe câtă vreme atitudinea oficială a regelui Sigismund al II-lea August faţă de el a fost ostilă, asociindu-se numeroaselor plângeri la Poartă, adresate de principele Transilvaniei, în scris sau prin ambasadori9. Acestea au jucat un rol mai întâi în ridicarea boierimii, în frunte cu Tomşa, împotriva lui Despot, apoi în hotărârea turcilor de a sprijini revenirea pe tron a lui Lăpuşneanu, precedată de o cumplită invazie tătară.

Noul eşec al tentativelor habsburgice în răsărit, marcat de prăbuşirea grabnică a domniei lui Despot în Moldova, a reprezentat o slăbire a politicii lor active, ofensive: ea nu va fi reluată, cu asemenea veleităţi şi efecte decât în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea. În acelaşi scurt interval al domniei lui Despot în Moldova, în Transilvania era respinsă încercarea imperialilor de a cuceri Oradea, era înfrântă răscoala secuilor, iar în anii imediat următori se reuşeşte negocierea – la Viena – a unui armistiţiu, apoi a păcii de la Satu Mare (1565) şi a tratatului de la Speyer (1570). Habsburgii trebuie să amâne intenţia şi speranţa înstăpânirii asupra Transilvaniei, ea depinzând – conform acordurilor menţionate – de succesiunea principelui Ioan Sigismund, un om încă foarte tânăr. Imperialilor li s-a ivit totuşi o ocazie neaşteptată de a valorifica acordul de la Speyer şi a revendica Transilvania, datorită morţii premature a principelui, în 1571. O parte a nobilimii locale şi a comandanţilor militari s-a arătat dispusă în favoarea dinastiei de Habsburg, dar o energică intervenţie diplomatică a Porţii a impus Dietei transilvane alegerea ca principe a lui Ştefan Bâthori, din partida adversă imperialilor. Cu această alegere şi cu consolidarea domniei lui Bâthori prin înfrângerea pretendentului prohabsburgic la tronul Transilvaniei, Gâspâr Bekes (1575), urmată curând de alegerea lui Ştefan Bâthori ca rege al Poloniei, s-a constituit pentru mai bine de un deceniu o barieră puternică în calea expansiunii răsăritene a habsburgilor.

Perioada de consolidare a domniei lui Ştefan Bâthori în Transilvania (1571-1575) este marcată mai întâi de încercarea contracandidatului său, Gâspâr Bekes, de a folosi nemulţumirile secuilor împotriva lui Ştefan Bâthori. Tentativa a fost însă înăbuşită în faşă de către Bâthori. A urmat acţiunea principelui de a obţine din partea Dietei transilvane anularea drepturilor lui Bekes asupra unor cetăţi din Transilvania, printre care Făgăraşul şi Gurghiul. Recurgându-se la arbitrajul împăratului Maximilian al II-lea, acesta s-a pronunţat în favoarea menţinerii drepturilor lui Bekes. Alegerea prinţului francez Henric de Valois la tronul Poloniei şi prezenţa, deşi de scurtă durată, a acestuia la Cracovia au creat însă curţii habsburgice o nouă problemă, aceea a alianţei francopolone. În noile împrejurări ea n-a mai putut susţine în chip eficient pe Gâspâr Bekes. În schimb, după renunţarea lui Henric la coroana polonă (1574), când împăratul Maximilian candidează pentru obţinerea ei, iar şleahta poloneză sprijină candidatura lui Ştefan Bâthori, habsburgii organizează incursiunea armată a lui Bekes în Transilvania. Ea s-a bazat din nou pe atragerea unei părţi a secuilor, însă Bekes a fost complet înfrânt la Sînpaul (9 iulie 1575), iar Ştefan Bâthori a procedat la o severă represiune printre secui şi printre nobilii care-l trădaseră cu acest prilej. La victoria asupra lui Bekes a contribuit şi domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea, cu un detaşamentul de 200 de ostaşi auxiliari [11].

În urma înscăunării lui Ştefan Bâthori pe tronul Poloniei, Transilvania va fi guvernată de fratele său Cristofor, dar în dependenţă de o cancelarie specială, constituită la Cracovia. În componenţa acesteia au intrat un număr de nobili polonezi cu studii la celebra universitate din Padova, cultivând în Polonia spiritul umanismului şi contribuind la întărirea lui şi în Transilvania. Întrucât universitatea din Padova, se afla pe teritoriul republicii veneţiene, absolvenţii ei au suferit şi influenţa concepţiei politice a Veneţiei în problemele internaţionale, printre altele în aceea a raporturilor cu turcii. Aceasta era o concepţie practică, realistă, considerând Imperiul otoman ca un factor politic european cu care trebuia să se ajungă la o modalitate de coexistenţă, iar nu să fie tratat în spiritul doctrinar al „cruciadei” catolice, al opoziţiei pretins ireductibile dintre creştinism şi „necredincioşi”. Din grupul „padovanilof face parte cancelarul polon Jan Zamoyski, ce se va înrudi prin căsătorie cu familia Bâthori 11. De aceeaşi formaţie va fi gruparea înalţilor demnitari umanişti care vor obţine funcţii de seamă în Transilvania şi Polonia sau vor exercita regenţa în Transilvania într-o parte a domniei lui Sigismund Bâthori (Forgâch, Kovacsoczi, Berzeviczi, Gyulai Pâl, Baltazar Bâthori).

Între anii 1572-1574, când tronul Poloniei a fost fie vacant, fie deţinut de efemerul şi insignifiantul Henric de Valois, în Moldova are loc eroica ridicare a poporului la lupta pentru independenţă, sub conducerea lui Ion-vodă Viteazul. Din punctul de vedere al raporturilor internaţionale în care s-a situat acest dramatic episod al istoriei Moldovei se constată, în afara cunoscutei alianţe dintre Ion-vodă şi cazaci, că el era în bune relaţii şi a avut sprijin – atât la luarea domniei cât şi în momentele culminante ale eroicei sale lupte – din partea unei grupări a nobililor poloni, printre care se semnalează Krisztof Zborowski şi Albert Laski. Primul este un cunoscut exponent al orientării antiturceşti în Polonia, iar al doilea îl ajutase direct pe Iacob Heraclid Despotul să ocupe tronul Moldovei, în 1561. Pe de altă parte însă Polonia a dezavuat în mod oficial pe Ion-vodă cât şi pe cazaci. Turcii au acuzat totuşi pe polonezi de a fi sprijinit pe Ion-vodă, determinându-i să trimită un sol la marele vizir Mehmet Sokolli, pentru aplanarea diferendului. Acest sol este Andrei Taranowski, pe care îl vom regăsi în bune relaţii cu Mihai Viteazul şi în misiuni diplomatice pe lângă dânsul. În aprilie 1575 sultanul Murad al III-lea a reînnoit tratatul cu Polonia, cu condiţia respectării hotarelor Moldovei şi Ţării Româneşti. Restabilirea statu-quoului Moldovei e întărită şi pe plan comercial, în cadrul tratativelor şi înţelegerilor turco-polone din 1576-1577, când relaţiile lui Ştefan Bâthori, noul domn al Poloniei, cu ţările române erau bune12.

În timpul domniei lui Ştefan Bâthori şi a uniunii personale transilvano-polone, realizată de el, a fost încurajată acţiunea de contrareformă şi activitatea iezuiţilor în Transilvania şi Polonia, iar din 1588 şi în Moldova, unde autorizarea prezenţei lor de către domnul Petru Şchiopu a fost îndreptată împotriva comunităţilor protestante ce se formaseră în câteva localităţi, pe timpul lui Despot-vodă 13. În fond, activitatea iezuiţilor şi ofensiva contrareformei înseamnă angajarea mai largă a papalităţii în problemele politice din centrul şi răsăritul Europei, angajare ale cărei consecinţe se vor resimţi în ultimul deceniu al secolului, prin crearea Ligii creştine.

Accentuarea interesului larg european pentru această zonă a continentului, de ciocnire a intereselor otomane, imperiale şi polone, de continuă efervescenţă a luptei pentru libertate a românilor, maghiarilor, bulgarilor, sârbilor, cazacilor ş.a., rezultă şi din reluarea insistenţelor diplomatice franceze de a-şi face simţită influenţa în Polonia şi ţările române. Pe la 1579, curtea franceză nutrea speranţa de a putea impune pe tronul polonez pe ducele d’Alengon, un frate mai mic al regelui Henric al III-lea, în Moldova pe nobilul Albert Laski, iar în Ţara Românească pe Petru Cercel. În favoarea ultimului, diplomaţia franceză intervine ani în şir la Poartă, reuşind a-i dobândi domnia, în 1583 şi rezervându-i, se pare, un anume rol în cadrul planului unei noi cruciade contra turcilor.14 Acest plan era încurajat indirect de angajarea Imperiului otoman, după 1578, într-un lung şi dificil război la hotarele sale orientale, cu Imperiul persan. Tot atunci Transilvania începe a manifesta o oarecare rezistenţă faţă de pretenţiile turceşti, refuzând participarea cu trupe la războiul contra Persiei şi cererile de sporire a tributului [12].

În fine, înregistrăm apariţia unui factor nou pe scena politică a sud-estului european, anume începuturile penetraţiei engleze pe piaţa Levantului. Între 1578-1580 au loc negocieri între Anglia şi sultan, în urma cărora unei companii comerciale engleze i se acordă privilegii în Imperiul otoman. La insistenţele Franţei, firmanul respectiv a fost retras, dar, prin numirea lui William Harborne ca agent diplomatic la Poartă Anglia beneficiază de un reprezentant suficient de abil spre a obţine reintegrarea negustorilor englezi în privilegiile anterioare, ce vor fi lărgite în 1592, când se constituie de fapt Compania Levantului16. În deceniul următor, în timpul unui agent diplomatic şi mai activ, Eduard Barton, poziţia Angliei la Istanbul a ajuns să eclipseze pe aceea deţinută de Franţa, vreme de peste o jumătate de secol. Anglia a stăruit pentru apropierea de Imperiul otoman din motive comerciale şi politice. Ca rege al Poloniei, Ştefan Bâthori acordase Companiei engleze a Răsăritului, filialei ei stabilite la Elblag (Elbing) din 1568, un privilegiu ale cărui prevederi se extindeau asupra drumului comercial de la Marea Baltică până la Lvov. Prin Compania Levantului, care se infiltrează pe piaţa otomană, negustorii englezi urmăreau să completeze circuitul lor comercial pe întreg drumul de la Marea Baltică la Mediterană trecând prin Lvov, Moldova şi Istanbul [13].

Pe plan politic, Anglia era condusă de aceleaşi raţiuni care determinaseră mai înainte Franţa să se apropie de turci: căutarea unui sprijin, sau cel puţin provocarea unei diversiuni dinspre răsărit împotriva duşmanului foarte de temut care era Spania.

În preajma anului 1590 situaţia Imperiului otoman era destul de dificilă, din pricina grelelor pierderi şi considerabilelor eforturi necesitate de războiul cu Persia. În Turcia se resimte o depresiune financiară, ce se manifestă printre altele prin deprecierea monedei aproape la jumătate, prin imposibilitatea plătirii regulate e trupelor, ceea ce atrage după sine frecventele revolte ale ienicerilor şi un climat de instabilitate politică, o schimbare continuă a marilor viziri. Poarta îşi intensifică politica de exploatare a popoarelor supuse. Nici ţările române nu sunt cruţate, tributul şi darurile sunt sporite, sumele pretinse de la candidaţii la domnie devin exorbitante. Nemulţumirea creşte printre popoarele balcanice. La nord de Dunăre se conturează în Moldova o partidă boierească ce militează consecvent pentru apropierea de Polonia (Movileştii), creând probleme unui domn atât de nehotărât şi timorat ca Petru Şchiopul. Atmosfera din Ţara Românească e deductibilă din violenţa răscoalei antiturceşti ce va fi declanşată de Mihai Viteazul în noiembrie 1594. În Transilvania, partida „politicienilor”, a umaniştilor de formaţie padovană e pusă în cumpănă de o partidă antiturcească reprezentată mai ales de comandanţii de cetăţi şi sprijinită intens pe lângă principele Sigismund Bâthori de propaganda trimişilor papali şi a confesorilor iezuiţi, rămaşi în fapt în ţară şi după pronunţarea formală a suspendării activităţii lor, în 1588.

Pe de altă parte Poarta otomană, în concepţia ei simplistă bazată pe tradiţiile cuceririi şi jafului, urmărea să canalizeze nemulţumirile provocate de criza internă către un nou război de amploare, satisfăcând astfel elementele militare – ienicerii şi spahiii.

Agresivitatea crescând a Imperiului otoman în Europa e ilustrată de criza nemotivat de gravă survenită în raporturile turco-polone în 1589-1590. Pretextul ei pare a fi fost favorizat pe de o parte de raidurile căzăceşti în Moldova, pe de altă parte de negocierile iniţiate cu Imperiul habsburgic în mai 1589 de noul rege polon Sigismund al III-lea Wasa. Moldova şi Petru Şchiopul sunt într-o situaţie foarte delicată. Domnul moldovean, sub presiunea unei grupări boiereşti, căutase mereu, în ultimii ani, a ameliora raporturile cu Polonia. Ultimele sale demersuri pentru reînnoirea unui tratat cu vecinul din nord datau din noiembrie 158818. Tensiunea bruscă între turci şi poloni expune Moldova la a deveni teatru de război şi îi aduce pagube în urma trimiterii de trupe turceşti cu scopul de a face incursiuni în zona de hotar cu Polonia, dar care, potrivit metodei lor obişnuite de aprovizionare, săvârşesc prădăciuni mai mari în Moldova.

Este explicabil astfel zelul lui Petru Şchiopul şi al cămăraşului său Bartolomeu Bruti în aplanarea conflictului, mergând până la oferta ca Moldova să acopere o parte din despăgubirile pretinse polonilor din partea sultanului pentru prejudiciile aduse de incursiunile căzăceşti. Negocierile mediate de domnul moldovean, prin solii alternative în Polonia şi la Poartă, soluţionează în cele din urmă criza printr-un compromis, în iunie 1590. A contribuit la aceasta şi agentul diplomatic englez, solicitat chiar de marele vizir, în vreme ce Habsburgii la Istanbul şi trimişii papali în Polonia au căutat să provoace eşecul negocierilor19.

Criza turco-polonă din 1589-1590 n-a rămas însă fără urmări asupra Moldovei, cu tot aparentul succes al mediaţiei întreprinse de Petru Şchiopul. Presiunea economică şi politică turcească se accentuează. Domnul e hărţuit de facţiunile boiereşti – filopolone şi proturceşti – şi întrucâtva suspect, din pricina relaţiilor pe care le dovedise cu Polonia şi care îi îngăduiseră să facă uz cu succes de bunele sale oficii în cursul tensiunii din 1590. Abdicarea sa e un alt semn al agravării situaţiei internaţionale, al unei crize politico-militare iminente între cele două mari forţe rivale – Habsburgii şi Poarta. Situaţia ameninţătoare comporta decizii ferme şi grave, de care Petru Şchiopul nu se simţea capabil.

Numirea lui Aron-vodă în locul său, cu concursul activ al agentului diplomatic englez Barton, trebuia în intenţia Porţii, cât şi a Angliei, să consolideze legătura ţărilor române cu Imperiul otoman, împotriva Habsburgilor. Şi sprijinul acordat de acelaşi Barton candidaturii la tron a lui Mihai Viteazul în Ţara Românească se va întemeia pe aceeaşi premisă. Evoluţia ulterioară a evenimentelor, ridicarea la luptă împotriva turcilor a ţărilor române a constituit astfel un grav eşec al politicii turceşti şi al diplomaţiei engleze. Apoi, atât Poarta cât şi Edward Barton au subestimat valoarea încercărilor lui Sigismund Bâthori de a obţine tronul polonez (în 1587 şi 1591) şi jignirea acestuia prin refuzul categoric al marelui vizir de a-i acorda sprijin20. Au subestimat de asemenea protestele Transilvaniei împotriva prădăciunilor trupelor turceşti la hotarul sud-estic al principatului şi faptul că Sigismund Bâthori putea fi informat despre rapoartele agenţilor imperiali şi veneţieni cu privire la planurile turceşti de a pretinde Transilvaniei noi sacrificii teritoriale şi de a anula dreptul dietei de a alege pe principe [15]. Tot astfel au fost neglijate, în aprecierea situaţiei de către Poartă, în momentele în care ostilităţile cu imperialii se redeschideau în Bosnia (1591-1592), capacitatea de persuasiune a propagandei diplomaţiei papale, precum şi sensul ascuns al soliei demnitarului transilvănean Ştefan Josika pe lângă marele duce de Toscana şi la curia papală, din noiembrie 1591, până în martie 159222.

Totodată se produce pe neaşteptate o sensibilă schimbare în atitudinea diplomaţiei engleze faţă de conflictul care începea să se închege, alăturând Habsburgilor Spania, papalitatea, ducatele de Mantua, Ferrara şi Toscana. Dacă până în 1592 Anglia a încurajat pe sultan la război, mizând pe ajutorul său împotriva Spaniei, ea adoptă acum o altă linie, trimiţând instrucţiuni lui Barton să intervină la Poartă pentru aplanarea conflictului şi să renunţe la solicitarea trimiterii unei flote otomane care să coopereze cu englezii în Mediterara apuseană împotriva spaniolilor. În schimb Anglia începe negocieri separate cu împăratul Rudolf al II-lea la Praga, căutând să sondeze posibilitatea unei normalizări treptate a relaţiilor sale cu blocul hispano-habsburgic, fie drept compensaţie pentru mediaţia la Poartă, fie profitând de conflictul însuşi care, angajând forţele Ligii creştine în răsărit, putea determina pe principalii ei exponenţi la o atitudine concesivă în problemele politice din apusul continentului. Poziţia Angliei la Poartă devine astfel ambiguă, delicată, creând impresia că a trecut de partea Habsburgilor. Influenţa lui Barton scade într-o măsură oarecare şi în aceeaşi măsură domnii ţărilor române, până atunci încurajaţi de el în a rămâne fideli sultanului, pot deveni mai receptivi la demersurile ce se fac pe lângă ei în numele unor membri al Ligii creştine.

În această conjunctură internaţională complexă se dezvoltă etapa cea mai importantă din istoria ţărilor române în veacul al XVI-lea: lupta pentru independenţă şi unire dintre anii 1594-1601, de sub conducerea lui Mihai Viteazul.

Liga creştină, handicapată de atitudinea ostilă a Poloniei şi de neutralitatea Veneţiei, a luat în consideraţie importanţa pe care ţările române o puteau dobândi, în războiul împotriva turcilor. Insistenţele diplomaţiei imperiale şi ale agenţilor papali reuşesc să-l atragă pe Sigismund Bâthori. Pentru a-şi impune hotărârea de a se alătura Ligii, principele a trebuit să înfrângă în prealabil opoziţia unei părţi a dietei, condusă de gruparea umaniştilor, din care făcea parte şi propriul său văr, Baltazar Bâthori. El reuşeşte acest lucru pe calea unei veritabile lovituri de stat, sprijinite de partida militară, în primul rând de Ştefan Bocskai, pe atunci comandantul Orăzii. Şefii partidei neutraliste, Baltazar Bâthori, Kovacsoczi, sunt decapitaţi la sfârşitul lui august 1594. În acel moment Moldova, după ce Aron-vodă fusese abordat succesiv de emisari imperiali şi papali, încheia un tratat de alianţă cu Rudolf al II-lea. În noiembrie acelaşi an Mihai Viteazul ia singur iniţiativa luptei antiotomane şi a alianţelor cu Moldova şi Liga creştină. Imperialii n-au apreciat însă corect poziţia celor trei ţări. Ei au acordat creditul principal lui Sigismund Bâthori, urmând ca Moldova şi Ţara Românească să fie legate de Ligă prin intermediul acordurilor lor cu Transilvania. Aceasta a slăbit soliditatea frontului antiotoman comun, conceput de Mihai Viteazul. Ţara Românească va fi obligată la încheierea cu Transilvania, în mai 1595, a unui tratat ce însemna o ştirbire a drepturilor sale de suveran. Sigismund Bâthori înlocuieşte prin forţă pe Aron-vodă, pentru a putea impune urmaşului său, Răzvan, un tratat în aceleaşi condiţii de subordonare. A fost meritul lui Mihai Viteazul, după cucerirea independenţei în urma strălucitelor victorii din 1594-1595, de a se fi emancipat de sub această subordonare, consolidând independenţa Ţării Româneşti în faţa ambiţiilor principilor Transilvaniei şi chiar în faţa imperialilor. Tratatul direct cu curtea de la Praga, din iunie 1598, înseamnă aşezarea Ţării Româneşti pe un plan de egalitate în drept cu imperiul. Înfăptuirea unirii în 1599-1600, atitudinea lui Mihai faţă de pretenţiile imperialilor de a le preda Transilvania, îndrăzneaţa sa acţiune în Moldova, toate acestea au constituit afirmări ale voinţei de independenţă a poporului nostru împotriva tuturor marilor puteri vecine. După perioada de oscilaţii între alianţe diverse – otomane, imperiale sau polone – ce se observă pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, acţiunea lui Mihai aducea un element calitativ nou în poziţia internaţională a ţărilor române: întărirea lor prin unire, prin prestigiul independenţei cucerite şi apărate cu armele, situarea lor pe un plan de egalitate cu toate statele, în temeiul considerării lor ca state deplin suverane.

Bâthori.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, Sibiu, 1944, p. 22

CADRUL INTERNAŢIONAL AL POLITICII LUI MIHAI VITEAZUL.

Sfârşitul secolului al XVI-lea – anii în care se desfăşoară lupta pentru independenţă şi unire de sub conducerea lui Mihai Viteazul – se încadrează pe plan european în perioada hegemoniei politice a Spaniei, care durează aproximativ un secol, de la pacea de la Cateau-Cambresis, din 1559, până la pacea din Pirinei la 1659.

Preponderenţa internaţională a puterii spaniole în perioada menţionată a fost destul de relativă. Pe de o parte pacea de la Cateau-Cambresis, care pune capăt războaielor pentru Italia, a fost considerată – pe bună dreptate – şi ca un triumf al principiului echilibrului european [20], întrucât ea a marcat nu numai înfrângerea Franţei în tentativele de instaurare a dominaţiei sale asupra Italiei, dar în acelaşi timp şi destrămarea ambiţiilor Casei de Habsburg de a consolida o monarhiei universală. Întreaga dezvoltare a continentului european se opunea acestei ultime tendinţe, îndreptându-se către statornicirea acelei pluralităţi de centre politice şi religioase ale cărei baze fuseseră aşezate prin formarea monarhiilor centralizate în occident şi prin mişcările de reformă 2. Pe de altă parte, hegemonia Spaniei, chiar cu această semnificaţie mai modestă de primat în cadrul unui echilibru între puteri, marchează un rapid şi constant declin. Mişcarea revoluţionară de eliberare a Ţărilor de Jos izbucnită în 1566, dezastrul Invincibilei Armada în 1588, refacerea puterii Franţei în urma încetării războaielor civile şi pacea nu prea favorabilă încheiată cu această ţară la Vervins, în 1598, sunt câteva din momentele semnificative ale regresului puterii spaniole în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, paralel cu ascensiunea puterii comerciale şi maritime a Angliei.

În răsăritul continentului, după bătălia navală de la Lepanto se instaurează declinul lent, dar inevitabil, al Imperiului otoman. Iniţial, el nu are drept cauze anumite insuccese militare, cât scadenţa inevitabilă a sistemului economico-social şi politic turcesc, întemeiat pe cucerire, asuprire şi despotism. Sistem ce se dovedea deficitar sub raportul capacităţilor de organizare a vieţii economice, condamnând regiunile ocupate la stagnare şi rămânere în urmă şi subminându-şi astfel bazele înseşi ale forţei sale. Din acest fenomen fundamental decurge înăsprirea iraţională a stoarcerii populaţiilor supuse, corupţia progresivă a aparatului administrativ şi militar otoman, care se propagă până în anturajul sultanului, generând o instabilitate politică din ce în ce mai gravă. Dar aceste fenomene determină la rândul lor o intensificare a luptei lor de eliberare din partea popoarelor supuse. Ea se manifestă în forme şi pe căi diverse, în funcţie de posibilităţile pe care le oferea evoluţia internă a Imperiului, cât şi relaţiile sale externe. Se observă astfel în a doua jumătate a secolului al XVI-lea primele semne certe ale utilizării din partea elementelor greceşti a avantajelor ce decurgeau din abila lor infiltrare în anumite poziţii cheie în viaţa economică şi politică a Imperiului otoman, completând pe acelea – covârşitoare ca număr şi influenţă – deţinute deja în biserica ortodoxă din întreg sud-estul Europei. Un exemplu răsunător este al familiei Cantacuzino, care prin vestitul Mihail, supranumit Şeitanoglu, ajunsese să joace un rol economic şi politic ocult, dar de reală importanţă. Uciderea lui Mihail Cantacuzino în 1578 pare a fi fost motivată şi de bănuielile că el ar fi instigat unele tulburări în Moldova 3, care nu puteau fi altele decât încercarea de eliberare condusă de Ion Vodă Viteazul, sau incursiunile fraţilor acestuia, în primii ani ai domniei lui Petru Şchiopul. Pe un fiu al lui Mihail, Andronic, îl aflăm – în ciuda sfârşitului violent al tatălui – bucurându-se în continuare de influenţă şi implicat în sprijinirea lui Aron Vodă şi a lui Mihai Viteazul4, împreună cu un alt mare negustor grec, posibil înrudit cu Mihai, Jani Epirotul sau Iani din Zagora.

Acţiunile elementului grecesc în această epocă sugerează începuturile acelei lupte complicate, îmbinând forţa economică şi cea a armelor, avântul eroic şi abilitatea diplomatică, persuasiunea şi disimularea, care, după mai bine de două secole, au dus la eliberarea Greciei. Celelalte popoare din Peninsula Balcanică – îndeosebi bulgarii şi sârbii – se ridică la rândul lor la luptă, legând mari speranţe de Ţările Române, care reuşiseră a-şi păstra mai multă libertate. Mihai Viteazul va fi unul din eroii de legendă ai folclorului balcanic.

Imperiul otoman se înfrunta în Europa, în secolul al XVI-lea, cu Imperiul habsburgic. Acesta din urmă, după renunţarea silită la visul unei monarhii universale, marcată de abdicarea împăratului Carol al V-lea şi împărţirea posesiunilor sale spaniole şi central-europene – îşi îndreaptă mai mult atenţia către Europa centrală şi sud-estică. Sub pretextul valorificării drepturilor de moştenire la coroana şi teritoriile statului feudal maghiar prăbuşit sub loviturile turcilor în 1526, Habsburgii vor căuta să-şi întindă stăpânirea şi influenţa în direcţia Dunării de Jos. Ei ajung astfel într-un permanent conflict cu Imperiul otoman, în cadrul căruia păcile încheiate la intervale destul de lungi nu aveau, adesea, decât valoarea unor armistiţii.

Mai deosebită era poziţia Poloniei, cel de-al treilea mare stat din vecinătatea nemijlocită a Ţărilor Române. Până în secolul al XVI-lea Polonia, datorită şi aşezării ei, nu ajunsese la o confruntare directă şi de mari proporţii cu turcii. Teritoriul ei nu fusese direct ameninţat de expansiunea otomană, deşi instaurarea dominaţiei turceşti pe ţărmul nordic al Mării Negre adusese prejudicii intereselor ei comerciale şi apropiase pericolul agresiunii de frontierele sale. Comerţul extern al Poloniei se orienta în bună parte pe axa drumurilor care duceau de la Marea Baltică la Marea Neagră, cele mai sigure dintre ele traversând Moldova, dinspre nord, spre gurile Dunării. În faţa prezenţei turceşti, la capătul sudic al acestei axe comerciale, prezenţă care însă nu ameninţa deocamdată teritoriul şi independenţa Poloniei, cercurile conducătoare ale nobilimii poloneze erau divizate în raport cu atitudinea faţă de turci. O parte a lor preconiza alianţa cu habsburgii şi unirea eforturilor cu aceştia, pentru a alunga pe turci din Europa, sau cel puţin a-i respinge de pe ţărmul nordic al Mării Negre şi de la gurile Dunării. O altă parte a nobilimii era însă de părere a se duce faţă de turci o politică de conciliere. Aceasta din mai multe motive: alungarea turcilor din Europa, deşi proclamată mereu ca scop imediat al multor proiecte şi îndemnuri la aşa-zise cruciade, apărea în secolul al XVI-lea, în judecata oricărui politician realist, ca o întreprindere în cel mai bun caz extrem de dificilă şi de foarte lungă durată. Din punctul de vedere al intereselor comerciale poloneze excluderea eventuală a turcilor de pe ţărmul nordic al Mării Negre, fără alungarea lor din Europa, nu aducea vreun câştig substanţial, deoarece Marea Neagră continua să rămână închisă şi controlată de puterea otomană. Debuşeul comercial sudic al Poloniei rămânea obligatoriu acelaşi. Prin urmare, în locul unei politici duşmănoase faţă de turci, lipsită de promisiunea unui succes grabnic şi eficient, dar atrăgând riscul imediat şi catastrofal al întreruperii legăturilor comerciale ale Poloniei cu bazinul Mării Negre, apărea preferabilă soluţia compromisului cu turcii. Aceasta cu atât mai mult cu cât polonezii nu erau siguri dacă Imperiul habsburgic, în veleităţile sale de expansiune spre Dunărea de Jos, avea să respecte interesele polone în zonă.

Această linie politică a prevalat în Polonia în vremea lui Mihai Viteazul, fiind întruchipată de puternicul cancelar Zamoyski şi de partida sa.

Poziţia diferită a Imperiului habsburgic şi a Poloniei faţă de Imperiul otoman arată că la sfârşitul secolului al XVI-lea principalele puteri europene erau departe de a fi unitare. Constatarea se poate argumenta şi prin alte exemple. Veneţia are o atitudine asemănătoare cu a Poloniei. Între poziţia dominantă pe care turcii o deţin în Mediterana orientală şi între concurenţa spaniolă, implantată în sudul Italiei şi controlând, la rigoare, ieşirea din Marea Adriatică, Veneţia înclină spre aranjamente de compromis cu Imperiul otoman, pentru a-şi păstra măcar în parte accesul la pieţele sale tradiţionale din Levant.

Papalitatea, deşi aparent extrem de zeloasă în organizarea Ligii anti-otomane, urmărea totuţi o politică cu unele nuanţe proprii. Pe de o parte papa Clement al VIII-lea (1592-1605) este mai puţin aservit Spaniei decât predecesorii săi, iar demersurile lui spre a atrage împotriva turcilor ţări ca Franţa, Veneţia sau Polonia sunt întâmpinate cu rezerve de curtea de la Madrid. Pe de altă parte, papalitatea îşi axa în acea perioadă acţiunile internaţionale pe ideea contrareformei, a prozelitismului religios catolic. Ceea ce, chiar dacă părea greu de acceptat, dădea totuşi loc de unele divergenţe cu Habsburgii. Aceştia, oricât de legaţi de catolicism şi contrareformă, reprezentau însă o linie mai „politică”, ale cărei manifestări erau judecate de papalitate ca slăbiciuni, sau probe de oportunism.

Împrejurările internaţionale în care s-a desfăşurat lupta pentru independenţă şi unire de sub conducerea lui Mihai Viteazul au fost, prin urmare, extrem de complicate. Anumite elemente ale acestora au favorizat acţiunile marelui domn. Printre ele se numără situaţia internă din Imperiul otoman, întărirea spiritului de revoltă al popoarelor oprimate din sud-estul continentului şi reizbucnirea războiului dintre turci şi Habsburgi, în 1592. Cele mai multe, dimpotrivă, au defavorizat-o. Astfel, o stavilă deosebit de gravă în calea împlinirii luptei lui Mihai a fost rivalitatea austro-polonă. Un rol negativ a avut de asemenea lipsa de suficientă unitate a Ligii antiotomane, fapt care a contribuit la inconsecvenţele politicii habsburgice faţă de Mihai. În aceeaşi direcţie au acţionat disensiunile dintre unele state componente ale Ligii şi alte ţări din apusul Europei, ca Franţa sau Anglia.

Dacă examinăm mai deaproape câteva din momentele relaţiilor internaţionale ale ţărilor române în vremea lui Mihai Viteazul, influenţa negativă a factorilor menţionaţi mai sus se evidenţiază limpede.

De la început, Liga papalo-habsburgică n-a înţeles sensul şi valoarea adevărată a ţărilor române în lupta anti-otomană. Demersurile ei pentru colaborare au fost întreprinse pe căi diferite şi fără o concepţie fermă despre viitoarea alianţă. Contactele cu Aron Vodă în Moldova au fost stabilite mai întâi de imperiali, prin comandantul cetăţii Eger, la sfârşitul anului 15935. Se pare că iniţiativa nu era de natură strict oficială şi politică, ci provenea din partea arhiducelui Mathias, viitorul împărat, care pe atunci era comandant suprem al forţelor imperiale din vestul Ungariei şi Croaţiei. Încă din octombrie 1593 acesta preconiza o ofensivă energică împotriva turcilor, pentru a prilejui ţărilor române şi altora să se alăture imperialilor [17].

Demersurile pentru alianţă rămân deocamdată fără rezultat, deoarece domnul moldovean, prudent, ar fi dorit confirmarea lor din partea împăratului. Ele sunt reluate, fără o coordonare cu diplomaţia imperială, de către papalitate. Din partea acesteia, Aron Vodă e vizitat de un trimis, în martie 1594, în cadrul unei misiuni mai largi, care viza nu numai ţările române ci şi atragerea Poloniei, a cazacilor şi a Rusiei.

Totuşi alăturarea lui Aron Vodă la forţele anti-otomane s-a făcut abia în august 1594, sub forma dorită de el, a unui tratat direct cu imperiul, mijlocit de un agent originar din Raguza. Aceasta sugerează o convergenţă secretă a demersurilor faţă de Moldova din partea curţilor de la Praga şi Madrid, deoarece Raguza era o importantă filială a serviciilor de informaţii spaniole în partea europeană a Imperiului otoman, care îşi aveau sediul regional la Neapole, sub directa responsabilitate a viceregilor spanioli din sudul Italiei.

Dacă în cazul Moldovei diplomaţia papală şi habsburgică au acţionat separat şi necoordonat, în cazul Transilvaniei ele au colaborat mai strâns. Influenţei celei dintâi se datorează însă faptul că imperialii au renunţat treptat la proiectul lor iniţial de a încheia alianţe directe cu fiecare din cele 3 ţări române. Ei şi-au concentrat toată atenţia şi toate speranţele asupra Transilvaniei şi a instabilului principe Sigismund Bâthori, lăsându-i acestuia rolul de intermediar al alianţelor cu Moldova şi Ţara Românească. Faţă de ultima, imperialii erau atât de slab informaţi încât în martie 1594 la Praga nici nu se aflase de faptul că încă din septembrie anul precedent în fruntea ei se afla un nou domn, în persoana lui Mihai 7.

Procedura adoptată de imperiali a dăunat alianţei şi luptei antiotomane, deoarece a dat curs ambiţiilor nerealiste ale lui Sigismund Bâthori de a-şi subordona Moldova şi Ţara Românească. El n-a apreciat gestul lui Mihai Viteazul, singurul care, fără a i se fi făcut vreo propunere, a luat el însuşi iniţiativa ridicării la luptă şi alăturării la forţele antiturceşti. În primăvara 1595 Sigismund Bâthori, împiedicând încercările lui Mihai de a intra în relaţii directe cu Imperiul, obligă pe boierii acestuia să semneze un tratat în condiţii care lezau drepturile suverane ale domnului şi ale ţării şi care vor lăsa adânci resentimente în Ţara Românească şi în gândurile lui Mihai, faţă de o asemenea alianţă. În acelaşi timp, Sigismund Bâthori a înlocuit în mod arbitrar pe Aron Vodă, pentru a putea impune urmaşului acestuia, Ştefan Răzvan, un tratat în aceleaşi condiţii de subordonare.

Mihai va reuşi să se elibereze din această situaţie în 1597-1598, ani în care – drept urmare a victoriilor sale – pe de o parte a obţinut recunoaşterea sa de către turci, iar pe de altă parte, folosind prilejul oferit de renunţarea lui Sigismund Bâthori la tronul Transilvaniei, a anulat în fapt tratatul din 1595, încheind un tratat direct cu împăratul, în condiţii de egalitate.

Astfel, diferenţele de vederi între membrii Ligii şi oscilaţiile de atitudine rezultate pe urma lor se resimt în anul 1599, când Mihai va întreprinde prima mare etapă a acţiunii sale de unire a ţărilor române – campania din Transilvania. Curtea de la Praga şi-a manifestat dezaprobarea faţă de defecţiunea lui Andrei Bâthori care readusese Transilvania în orbita politică turcească şi polonă. Dar cele dintâi informaţii certe despre planuri concrete de înlăturare a acestui principe atestă iniţiativa lui Mihai Viteazul. Ele datează din iunie 15998. Doar ca răspuns la iniţiativa domnului român imperialii acceptă ideea înlăturării lui Andrei Bâthori şi, la un moment dat, chiar pe aceea a cooperării militare cu Ţara Românească, în acest scop [18].

În jurul acestei decizii apar însă divergenţe cu papalitatea. Agenţii acesteia, fac tot posibilul pentru o conciliere între Imperiu şi Transilvania. Generalul Basta exprimă aceeaşi opinie, după cum rezultă dintr-un raport florentin către marele duce de Toscana10. Atitudinea lui Basta nu se poate explica altfel decât prin situaţia lui specială, care-i conferă un grad de independenţă faţă de deciziile împăratului. Se vorbeşte despre el mereu ca despre un general imperial, dar se uită că Basta era originar din sudul Italiei (dintr-o familie de emigranţi albanezi) şi era astfel supus al Spaniei. În această calitate şi în armata spaniolă, îşi câştigase gradele militare şi tot în această calitate fusese detaşat în ajutorul împăratului, pentru războiul împotriva turcilor. Atitudinea ambiguă a generalului faţă de problemele Transilvaniei a fost deseori remarcată, îndeosebi cu prilejul revoltei nobiliare din septembrie 1600 şi al odioasei asasinări a lui Mihai. Cuvintele ce i se consemnează în asemenea ocazii, anume că „a acţionat din ordin şi nu are a da socoteală decât stăpânului său” au fost interpretate ca o probă a duplicităţii imperiale faţă de Mihai. Fireşte că interpretarea rămâne valabilă, dar alături de ea am putea presupune şi ipoteza unor instrucţiuni directe primite de Basta de la veritabilul său suveran şi inspirate de curia papală. Este curios că imperialii, acceptând cu angajamente ferme cooperarea cu Mihai în vederea campaniei din Transilvania din 1599, se abţin de a o pune în aplicare, iar motivarea acestei abţineri este inconsistentă (îmbolnăvirea lui Basta). Să mai reţinem că la 13 noiembrie 1599, când Mihai intrase victorios în Alba Iulia, papa Clement al VIII-lea trimite lui Rudolf II o scrisoare al cărei conţinut echivalează cu un veritabil protest diplomatic împotriva acţiunii domnului român, iar ambasadorul spaniol la Praga se alătură acestei poziţii în raportul trimis la Madrid, la 24 noiembrie 159911.

În sfârşit, în problema Moldovei, a cărei alipire în sistemul unitar al ţărilor române a fost o iniţiativă şi mai exclusivă a lui Mihai şi un act de mare îndrăzneală politică, jocul diplomaţiei apare tot atât de complicat. În Polonia, în tabăra militară în care cancelarul Zamoyski pregătea invadarea Moldovei, se ştia încă la 14 august 1600 despre pregătirea unei răscoale a nobililor transilvăneni împotriva lui Mihai. Mişcările armatei lui Zamoyski sunt plănuite de la început în funcţie de acest element şi un puternic detaşament polonez a pătruns în Transilvania, peste munţii Bistriţei.

Basta avea instrucţiuni oficiale de la arhiducele Mathias, comandantul suprem, să coopereze cu Mihai, dar el îşi asumă răspunderea unei acţiuni exact contrarii şi se alătură nobililor răsculaţi, exprimându-se că împăratul „va fi” de acord cu această hotărâre [19]. În mod normal, într-o chestiune de asemenea importanţă ca soarta unei ţări, unui general îi este imposibil să ignoreze astfel ordinele primite şi să acţioneze împotriva lor, bazându-se pe simpla ipoteză că va primi o aprobare ulterioară. Se întâmplă însă un fapt ce n-a fost corelat îndeajuns cu mersul sinuos şi obscur al evenimentelor din Transilvania. La Praga era în acele zile o atmosferă care în termeni moderni s-ar putea numi de criză ministerială. Principalii consilieri ai împăratului erau în dizgraţie, ei vor fi demişi oficial la 28 septembrie şi nu era încă limpede cine le va urma. În acelaşi timp împăratul Rudolf II trece printr-o acută criză depresivă, incident care agravează carenţa de autoritate şi de decizie a curţii de la Praga.

Concluzia netă care se desprinde din această raportare a generoasei tentative de unire a lui Mihai la contextul internaţional este aceea că împrejurările internaţionale i-au fost complet ostile. Meritul acţiunii lui Mihai şi dimensiunile ei pe orizontul istoriei noastre sunt cu atât mai mari. Unirea de la 1600 nu are nici o relaţie fundamentală cu o conjunctură internaţională favorabilă, ci, dimpotrivă, ea răsare din necesităţile politice profunde ale poporului român şi ale celor trei ţări în care el era divizat pe atunci. Ea se conjugă strâns cu necesitatea întăririi independenţei câştigate de Ţara Românească în urma luptei victorioase din 1594-95, ceea ce se realiza firesc prin frontul comun al tuturor celor trei ţări.

S-a pus de multe ori problema că unirea de la 1600 n-a reuşit, deoarece nici condiţiile interne nu erau mature pentru a susţine realizarea ei durabilă. Faptul este real, în comparaţie cu dezvoltarea ulterioară a acestor condiţii. Dar nici nu este verosimil ca ele să fi fost chiar atât de imature încât să provoace destrămarea unirii în numai patru luni. Chiar dacă am admite că unirea lui Mihai nu ar fi fost definitivă, în istorie s-au văzut destule acţiuni cu mult mai lipsite de o bază internă suficient consolidată şi care totuşi au durat mai mult. Împrejurările externe au fost acelea care au dat lovituri grabnice şi grele unirii, împiedicând-o să se consolideze. Mihai şi prin el poporul român, a fost în acei ani ai primei uniri singur împotriva a copleşitor de mulţi adversari. El n-a şovăit însă, ci a mers înainte spre împlinirea destinului său grandios şi tragic. Simbolul în care s-a transformat acţiunea sa în conştiinţa poporului nostru, peste atâtea secole, înseamnă victoria lui finală, asupra a tot aceea ce i-a stat odinioară împotrivă.

MIHAI VITEAZUL ŞI TRANSILVANIA.

Simbol al primei uniri a ţărilor române, numele lui Mihai Viteazul se asociază, în ipostaza aceasta, mai ales cu al Transilvaniei. Transilvania a stat sub autoritatea sa vreme de 11 luni, pe când Moldova mai puţin de 4. Iar problemele ce au decurs din această integrare au fost mai complexe, atât sub aspect intern cât şi extern, decât în celelalte părţi ale stăpânirii sale.

În secolele care au trecut de atunci Transilvania a focalizat cu maximă intensitate idealul unităţii naţionale româneşti, astfel încât, la confiniile dintre realitatea istorică şi mitul creator de superioară conştiinţă istorico-politică, Mihai Viteazul străjuieşte cu amintirea sa pământul Transilvaniei, unde faptelor lui s-a adăugat nimbul sfârşitului cutremurător.

Raportarea personalităţii şi acţiunii lui Mihai Viteazul la Transilvania a avut conotaţii diferite, în funcţie de epocă, de ambianţa de idei dominante şi de aglutinarea unor concepţii interpretative în mentalul unor grupări şi curente social-intelectuale.

Operele reprezentative ale istoriografiei româneşti n-au sesizat, vreme de peste 200 de ani, vreo semnificaţie a faptelor lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600, dincolo de desfăşurarea lor evenimenţială. Aşa au fost marii cronicari şi exponenţii Şcolii Ardelene, care trec cu relativă indiferenţă pe lângă destinul neobişnuit al domnului muntean.

Devine astfel surprinzător faptul că întâiul învăţat care a văzut în Mihai Viteazul ceva mai mult decât îl recomandau faptele în sine, a fost un străin, nu prea angajat sentimental în favoarea poporului român şi a istoriei acestuia: austriacul Johann Christian Engel, în a sa Geschichte der Moldau und der Wallachei, din 18041. El a văzut în campaniile din 1599-1600 nu simple acte de cucerire, nu expresii ale unei ambiţii personale, ci o unificare a ţărilor române, e drept că nu pe temeiuri naţionale – pe care Engel nici pe departe nu le-ar fi putut invoca – ci din raţiuni politico-militare: întărirea capacităţii de rezistenţă contra otomanilor. Engel a atribuit prin urmare lui Mihai Viteazul un scop şi un plan gândite consecvent, într-un context central şi sud-est european. Documentele în care se dezvăluie geneza ideii de cucerire a Transilvaniai confirmă motivaţia menţionată, persistentă şi astăzi printre explicaţiile politicii sale.

Mihai Viteazul a fost descoperit în dubla ipostază de apărător al independenţei şi de făuritor pentru scurt timp al unităţii politico-naţionale româneşti numai de către generaţia romantismului, care a exaltat aceste valori, dându-le un sens modern. După 1830 şi îndeosebi prin opera de iluminat a lui Bălcescu, personalitatea domnului muntean a devenit simbolul împlinirilor politice dorite în veacul al XIX-lea, un mit arhetipal al unui destin naţional ideal. Momentele 1859, 1877 şi 1918 au înscris trainic figura lui Mihai Viteazul în serialul istoric grandios anticipat de Bălcescu.

Trainic, însă nuanţat. Istoriografia a oscilat în interpretarea actului său, între două extreme: una care îi tăgăduia orice substrat naţional, ca fiind un mobil inexistent în epocă şi alta care îl transpunea în perspectiva modernizantă de antemergătoare în linie directă a Unirii din 1918. Conştiinţa publică actuală stă sub influenţa acestei din urmă teze. Misiunea istoricului de a opta pentru nota dominantă a informaţiilor care-l asaltează din documente, nu e uşoară.

În primul rând, pentru că Mihai Viteazul a acţionat în tot timpul scurtei sale domnii, dar mai ales în raport cu Transilvania şi cu Moldova, în cadrul unui mare conflict internaţional, ale cărui piese grele erau Imperiul habsburgic, Polonia şi Imperiul otoman. În consecinţă, provenienţa documentelor privindu-l pe Mihai Viteazul la această răscruce este diversă, în funcţie de persoanele, oficiile şi cancelariile emitente, reflectând o mare varietate de opinii divergente. Până la mijlocul veacului al XIX-lea, Europa nu-şi va mai manifesta cu asemenea intensitate interesul pentru ţările române, cu adresă la un atât de scurt interval de timp.

În al doilea rând: atitudinea lui Mihai Viteazul însuşi, deciziile şi reacţiile sale sunt adeseori oscilante şi contradictorii, dictate de împrejurările internaţionale menţionate, de intenţii ale unei dibăcii diplomatice, sau – de ce nu?

— De inconstanţa temperamentală frecventă la oamenii vremilor acelora.

Încorporarea Transilvaniei în sistemul politic de sub autoritatea lui Mihai Viteazul poate fi interpretată fie situându-ne în planul contemporaneităţii evenimentului, fie în acela al semnificaţiei pe care i-a atribuit-o posteritatea. Imaginea cu care un eveniment se statorniceşte în memoria colectivă este şi ea una din dimensiunile sale, cu impact adesea mai profund decât al faptului originar.

Privită din primul punct de vedere, e clar că acţiunea lui Mihai Viteazul în Transilvania nu a fost şi nu a putut fi influenţată de ideea şi de trăirea naţională – concepte şi stări de spirit ce încă nu se formaseră în epocă, ci erau prevestite doar de manifestări izolate.

Raţiunea ei dominantă a fost necesitatea întăririi capacităţii de apărare împotriva Imperiului otoman, a consolidării spatelui acestui front. Documentele nu lasă nici o îndoială. Deşi la 26 iunie 1599 Mihai reînnoise tratatul său cu Transilvania, cardinalul Andrei Bâthori, devenit principe în martie acelaşi an, a început o acţiune făţişă de înlăturare din domnie a lui Mihai. Avea, în acest scop, sprijinul Poloniei, era implicat îndeaproape domnul Moldovei, Ieremia Movilă, se înregistra şi asentimentul sultanului, deşi exprimat evaziv. O solie a principelui ardelean l-a somat formal pe Mihai să renunţe la domnie. Pus în situaţia de a-şi abandona ţara sau de a preveni şi contracara printr-o ofensivă atacul ce se pregătea împotrivă-i, Mihai, având sprijinul activ al aliaţilor săi imperiali, Habsburgii, a ales cea de-a doua soluţie. A intrat în Transilvania pe două direcţii, şi-a reunit corpurile de oaste lângă Sibiu şi acolo a învins pe Andrei Bâthori. Acesta, în fugă spre Moldova, va fi ucis de secui, duşmani neîmpăcaţi – în acel timp – ai familiei Bâthori, care le răpise privilegiile.

Imperialii îi oferiseră lui Mihai o colaborare militară. Ea însă a fost tărăgănată, e greu de spus exact din ce motive, lăsând domnului român câmp liber spre a-şi instaura autoritatea în Transilvania, pe când la hotarul nord-vestic al ţării staţionau trupe imperiale comandate de generalul italo-albanez Giorgio Basta, detaşat de către spanioli în slujba Habsburgilor austrieci.

În istoriografia română, dintre autorii de mare reputaţie singur Xenopol a exprimat regretul că în Transilvania Mihai Viteazul n-a practicat o politică naţională românească, ceea ce a determinat eşuarea întregii sale întreprinderi politico-militare2. Nicolae Iorga, de obicei mai tentat de asemenea opinii, este însă mai realist în această privinţă. El recunoaşte imposibilitatea, atunci, a unei politici „româneşti”. Mihai a avut pe acest plan ezitări notabile care – spune marele istoric – „erau o mare greşeală din punctul nostru de vedere, dar erau inevitabile din al lui”.3

În majoritatea lor, istoricii noştri admit ceea ce rezultă limpede din izvoare: domnul român a trecut prin două faze ale politicii sale. Prima, în cursul căreia s-a considerat pe sine ca locţiitor al împăratului Rudolf II, intitulându-se, spre a cita doar un exemplu: „Voievod al Valahiei Transalpine, consilier al Sacrei Maiestăţi Cezaro-Crăieşti, locţiitor al Transilvaniai şi căpitan general al oştilor aceleiaşi Maiestăţi, în părţile supuse ei”.4 În primele 3-4 luni după intrarea în Alba Iulia, Mihai afirmă constant intenţia de „a păstra” Transilvania pentru imperiali.

Trimişii străini sosiţi în anturajul său îi fac însă caracterizări ostile, având ca lait-motiv acuzaţii de duplicitate, de tratative secrete cu turcii, de intenţie de a păstra Ardealul pentru sine. De la bun început, un delator implacabil i-a fost generalul Basta, probabil contrariat de faptul că prin cucerirea Transilvaniei domnul român apărea ca un concurent la bunăvoinţa şi preţuirea din partea curţii de la Praga.

Învinuiri şi calomnii se abăteau asupra lui Mihai dinspre Polonia şi dinspre ierarhia catolică. Nici una nici cealaltă nu se împăcau cu înlăturarea cardinalului Andrei Bâthori de pe scena politică (fusese protejatul amândurora) şi, cu toate dovezile contrare, insistau că domnul român ar fi fost răspunzător de moartea lui.

La acestea se adăugau învinuiri decurgând din izbucnirea unor răscoale ţărăneşti, de care de asemenea Mihai era făcut vinovat de către nobilii maghiari, deşi el luase măsuri de înăbuşire a mişcărilor [22].

Mihai lasă uneori impresia a nu fi fost suficient de informat, de precaut şi de activ în combaterea acestei atmosfere ostile răspândite în jurul său. Concludent apare faptul mai ales în august 1600, când era în pregătire la lumina zilei răscoala nobilimii împotriva lui, iar comisarii imperiali aflaţi la Satu Mare încă la începutul lunii dădeau drept sigură căderea lui. [23]

În fapt, cam de prin februarie-martie 1600 Mihai alimentează şi el însuşi suspiciunile colportate de adversarii săi. Începe a pretinde imperialilor să-i acorde autoritate exclusivă asupra Transilvaniei, ceea ce înseamnă trecerea politicii sale la acea a doua fază, menţionată anterior.

De asemenea, rezultă din documente că a indispus curtea de la Praga prin cererile prea des repetate de subsidii băneşti. Mult rău i-au făcut unele ieşiri împotriva împăratului, rostite în prezenţa trimişilor acestuia.

Mihai n-a ştiut consolida relaţia sa cu Habsburgii, ale cărei baze fuseseră puse prin tratatul de la Târgovişte din iunie 1598. Dimpotrivă, aflat în Transilvania, a început a juca prea „tare” spre a-şi promova interesele, neglijând faptul că Habsburgii – cu toate meandrele politicii lor – îi erau unicul sprijin în faţa acumulării de tot mai implacabile duşmănii externe şi interne.

Cu toate insistenţele sale.

— Fapt ce ar fi trebuit să-i fie un prilej serios de reflexie – împăratul nu i-a recunoscut decât în septembrie 1600 un titlu de drept asupra Transilvaniei, printr-un act formal de investitură, de care domnul român nici nu a mai aflat. Mihai însă şi-a acordat singur, ceea ce îl impune cu atât mai mult respectului nostru, prerogativele la care considera că are dreptul, în temeiul faptelor sale de arme şi al serviciilor aduse. Gesturile sale culminează în actul din 27 mai 1600, din Iaşi, când se intitulează domn al tuturor celor trei ţări române.

În fapt, între noiembrie 1599-septembrie 1600 el a realizat doar ceea ce se cheamă o „uniune personală” între Ţara Românească şi Transilvania. N-a mers mai departe pe această cale, din multe motive pe care nu le-a putut înlătura în timpul îngăduit de desfăşurarea evenimentelor.

Erau diferenţe de structură instituţională între Transilvania şi Ţara Românească, insurmontabile în timp scurt. Mihai n-a putut să nu-şi dea seama de rezistenţa pe care ar fi întâmpinat-o încercarea de a le estompa sau anula.7 Personalul său nu avea experienţa necesară adaptării grabnice la o asemenea schimbare. Îl punea în gardă şi opoziţia unui grup al boierimii sale, în frunte cu boierii Buzeşti, care, deşi l-au servit aproape până la capăt, sau opus, deschis sau în surdină, depăşirii de către Mihai a obligaţiilor la care subscrisese faţă de împărat. [24]

Mihai a guvernat Transilvania folosindu-se de instituţiile şi de personalul ei politic şi administrativ. Cancelar i-a rămas o vreme episcopul Naprâgi, iar secretar de cancelarie Ioan Iacobinus, acelaşi de sub precedenţii principi bathoreşti. Corespondenţa lui se poartă în latineşte şi în ungureşte, mai rar în nemţeşte. După câteva luni, nu fără a stârni protestele nobilimii întrunite în dietă, adresează în interiorul ţării şi dispoziţii în limba română. A menţinut în consiliul princiar pe marii nobili unguri şi numai treptat a introdus şi vreo [21]-3 boieri munteni. Ceva mai bine s-a asigurat, prin oamenii săi, de controlul asupra cetăţilor.

Administraţia lui a continuat din mers, în toate amănuntele, pe a principilor anteriori. A preluat şi soluţionat cauzele judiciare aflate pe rol, a dispus puneri în posesie de proprietăţi imobiliare, a acordat sau reînnoit privilegii, de ex. pe ale secuilor, sau pe ale unor oraşe. A ordonat conscripţii, a revendicat teritorii de graniţă, a convocat de trei ori dieta, în compoziţia şi cu atribuţiile ei tradiţionale.

A greşit, fără îndoială, sporind fiscalitatea în general şi pretenţiile la felurite contribuţii din partea oraşelor. Dar era constrâns la aceasta de faptul că imperialii, suspectându-i intenţiile de după ocuparea Transilvaniei, i-au suspendat subvenţiile pentru plata mercenarilor. Ceea ce, printre alte efecte, l-a avut şi pe acela al indisciplinei trupelor sale, al unor excese comise de acestea.

Au fost fapte impuse lui Mihai de împrejurările pe care nu le-a putut stăpâni şi schimba, aşa cum n-a putut rezista ciocnirilor dintre mari regate şi imperii, abătute pe deasupra sa. Dar acestea n-au însemnat că măsurile luate de el în avantajul unor sate româneşti şi în al preoţilor români au fost doar nişte incidente. Evident, Mihai n-a putut desfăşura în chip consecvent o politică proromânească şi proortodoxă; e posibil că ideea consecvenţei pe aceste două direcţii să nu-i fi fost îndeajuns de limpede lămurită. Dar chiar şi asemenea măsuri izolate probează măcar un anumit instinct, poate dintr-un fel de bun simţ – al necesităţii şi al justeţei intervenţiei în sprijinul unor categorii flagrant defavorizate în societatea feudală ardelenească. Dacă ar fi fost acestea şi numai o licărire de conştiinţă a solidarităţii de neam (cea religioasă fiind de-acum bine implantată în mentalitatea medievală) ele ar merita reţinute, chiar fără a încerca vreo speculaţie asupra unei prea îndepărtate semnificaţii a respectivelor acte.

La distanţă de patru secole, se îngăduie şi se justifică definirea unei personalităţi prin transparenţa imaginii pe care i-a făurit-o posteritatea, în temeiul ecourilor amplificate de timp, ale acţiunilor sale. Dacă în interpretarea ei pronunţăm termenul „mit”, nu înseamnă contrafacere unei realităţi faptice. Înseamnă a adăuga acesteia încă o dimensiune, durabilă, poate într-o anume perspectivă mai profundă şi mai adevărată decât cea comun autentică, a fiinţei sale pământeşti. Marilor personalităţi creatoare de istorie, de religii universale, li se percepe peste timp o imagine duală, alcătuită din nucleul – adesea incert – al existenţelor reale şi din haloul înconjurător, ce apare posterităţii mai clar, prin refracţia nucleului luminos originar în straturile perceptive din mentalul generaţiilor succesive. Psihologia şi sociologia au atestat că oamenii cred şi acţionează atât sub impactul realităţilor obiective, cât şi, sau mai ales, sub acela al reprezentărilor lor subiective, reprezentări ce se constituie într-un fel de realitate de gradul al doilea.

În faptul că figura lui Mihai Viteazul s-a dovedit disponibilă a fi inspiratoarea unui crez într-o mare idee colectivă, stabil şi chiar amplificat peste veacuri, constă măreţia veritabilă a destinului omenesc ce s-a frânt pe câmpul de lângă Turda.

UN EPISOD TRANSILVAN ÎN RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI.

După anul 1526, până la 1699 şi chiar mai târziu, Europa centrală a fost scena unui război frecvent între Imperiul habsburgic şi cel otoman. Între anii de mai sus, un rol important în conflict l-au avut părţile din fostul regat medieval ungar care, după 1526, au ajuns fie sub dominaţie austriacă fie sub protectorat otoman.

În a doua situaţie s-a aflat Transilvania, ai cărei principi, în majoritate au preferat protectoratul sultanului şi au fost ostili tendinţelor Casei de Habsburg de a anexa Transilvania.

Motivele acestei atitudini au fost explicate din multe punte de vedere. Din timpul sultanului Soliman II Magnificul, Imperiul turcesc încetase de a nai fi privit ca un „corp străin” în Europa. El devenise un factor normal al echilibrului european, dovadă fiind alianţa pe care i-a oferit-o Franţa în 1535-36. Atitudinea Europei creştine faţă de otomani, chiar dacă pe faţă mai proclama principii ideologice-religioase, în realitate nu mai era dictată de acestea, ci de calcule politice şi economice. Atitudinea prootomană a principilor Transilvaniei n-a fost nici ea altceva decât o expresie a realismului politic şi nu o „trădare a creştinătăţii”, cum i s-ar fi spus cu un secol-două mai înainte.

În timp ce opoziţia creştinism-islam a scăzut în intensitate, în lumea creştină a izbucnit o alta, determinată de apariţia curentelor de reformă religioasă şi de reacţia împotriva lor, prin mişcarea contrareformei.

În Transilvania, toleranţa interconfesională s-a impus ca un principiu de stat, paralel cu afirmarea intransigenţei catolice a contrareformei în Imperiul habsburgic, după Conciliul de la Trento. Poziţia determinantă a protestantismului în Transilvania în secolul al XVIII-lea – privit de Înalta Poartă cu mai multă bunăvoinţă decât catolicismul – a făcut ca politica prootomană a principilor ardeleni să servească şi apărării libertăţii credinţelor protestante în faţa manifestărilor intolerante ale contrareformei sprijinite pe plan european de blocul hispanoaustriac.

Gradul de autonomie a Transilvaniei, în ciuda protectoratului turcesc, era mai ridicat decât acela al provinciilor apusene din fostul regat maghiar încorporate în Austria. De aici a rezultat faptul că principii şi nobilii din Transilvania s-au putut considera pe ei înşişi factorul capabil să refacă unitatea Ungariei istorice, bazându-se în acest scop pe sprijinul tacit al sultanului, pe alianţe antihabsburgice, în primul rând pe nobilimea protestantă din Ungaria superioară (Slovacia) şi din zona de dincolo de Dunăre.

În cazul celor din urmă, intră în joc şi tensiunea creată de tendinţele absolutiste ale Habsburgilor, care micşorau ori suprimau drepturile stărilor privilegiate şi ale dietelor locale.

La începutul secolului al XVII-lea în Europa centrală s-a dezvoltat un conflict, între cauzele căreia s-au amestecat elemente vechi şi noi: autonomismul nobiliar şi centralismul monarhic, ecumenismul catolic şi particularismul „naţional” protestant, confruntarea între două imperii expansioniste şi relansarea unor aspiraţii de unitate şi independenţă politică din partea popoarelor din acest spaţiu de confruntare ş.a.m.d.

Războiul de treizeci de ani şi intervenţia repetată a Transilvaniei în conflict au fost determinate de aceste cauze. Cea mai apropiată motivaţie juridică a intervenţiilor militare ale Transilvaniei – lăsând la o parte antecedentele din secolul al XVI-lea – a fost oferită de evenimentele din 1607-1608. Atunci, în urma încălcării de către Habsburgi a unui tratat încheiat la Viena, care prevedea respectarea privilegiilor stărilor şi ordinelor din Ungaria, a izbucnit o revoltă nobiliară, cu sprijinul vestiţilor „haiduci”. Stările din Cehia, Austria, Moravia şi Ungaria au încheiat o confederaţie în vederea apărării reciproce a privilegiilor lor. Principii Transilvaniei au interpretat tratatul de la Viena în sensul că ei vor avea dreptul să intervină pentru apărarea privilegiilor stărilor din Ungaria, dacă acestea ar fi ameninţate de împărat.

În anii 1618-1620 revolta cehă a creat o situaţie politică ce reclama punerea în aplicare a prevederilor confederaţiei de stări din 1608. Ea punea problema obligaţiei de solidarizare a stărilor din Austria, Moravia şi Ungaria, iar angajarea ultimelor implica şi intervenţia Transilvaniei. Nobilii protestanţi din Ungaria au întreprins demersuri insistente pe lângă principele Gabriel Bethlen să intervină în apărarea lor, a cehilor şi a întregului protestatism central-european, ameninţat de absolutismul habsburgic şi contrareforma catolică.

Turcilor nu le displăcea să-i vadă pe Habsburgi prinşi în această ţesătură de conflicte, aşa că ei au încurajat discret ambiţia personală a lui Bethlen de a deveni rege al unei Ungarii reunificate sub sceptrul său. Încă de la începutul domniei (1613), Bethlen era rău văzut la Viena, unde era numit „Turcorum creatura”. Biografia sa anterioară – trebuie să recunoaştem – justifică suspiciunile Vienei. Principele a răspuns acestei atitudini cu o ostilitate constantă. Îndată după ocuparea demnităţii princiare, Bethlen a supus aprobării Porţii un plan de război împotriva Habsburgilor. A solicitat ajutorul sultanului şi i-a oferit suzeranitatea asupra teritoriilor pe care le va cuceri, dar fără ca acestea să devină tributare Porţii. O Ungarie unificată, cu un statut diferenţiat în raport cu suzeranitatea otomană; astăzi, diplomaţia i-ar fi zis, probabil, o Ungarie „cu două viteze”.

Idealul politic al lui Bethlen pare a fi fost personalitatea şi opera lui Matia Corvinul. Ca şi acesta, el se gândea să-şi întindă domnia asupra Ungariei, Moraviei, Cehiei şi Sileziei, iar în cazul unor tratative cu cehii, trimişii săi au făcut aluzie chiar la pretenţii asupra Austriei, Spaniei, Carintiei şi Carnioliei.

Dintre campaniile întreprinse de Bethlen împotriva Imperiului, mai importantă a fost cea dintâi, dintre 1619-1622. Fiindcă în cursul ei, principelui ardelean i-a reuşit reunificarea „de facto” a provinciilor coroanei ungare care, după Mohâcs, ajunseseră sub Habsburgi; de asemenea, el a dobândit titlul de rege al Ungariei – ales, dar nu şi încoronat – iar armata lui şi a aliaţilor săi a ocupat Bratislava şi a înaintat până la Viena.

Obiectivele urmărite de Bethlen n-au putut fi în întregime atinse. Sultanul, deşi a aprobat campania, cât şi asumarea titlului regal, nu l-a sprijinit în continuare decât cu ezitări, iar în unele momente i-a chiar oprit pentru un timp acţiunea. Polonia a organizat în spatele frontului său diversiuni militare. N-au lipsit nici disensiuni în tabăra nobiliară transilvano-ungară: au apărut temeri că autoritatea în creştere a lui Bethlen ar putea să se stabilizeze într-un absolutism, până la urmă la fel de puţin atent la interesele stărilor, ca şi cel habsburgic. În fine, hotărâtoare a fost catastrofa militară cehă de la Muntele Alb (8 noiembrie 1620), după care alianţa antihabsburgică a fost destrămată sau descurajată şi Bethlen s-a văzut izolat, trebuind să încheie pacea, de altfel destul de avantajoasă, de la Nikolsburg (Mikulov), din 1622.

Între ianuarie-aprilie 1620 principele încheiase atât o alianţă cu cehii, cât şi un armistiţiu cu împăratul. Raporturile sale cu stările din Ungaria superioară şi de apus nu erau încă reglementate pe o bază oficială. În situaţia aceasta, oarecum de provizorat, Bethlen a convocat la 31 mai 1620 marea dietă de la Banska Bystrica. Aceasta, datorită prezenţei de delegaţii imperiale cehe, austriece, morave, sileziene, poloneze, franceze, turceşti şi contactelor proiectate sau stabilite în cursul ei cu Poarta şi cu Veneţia, poate fi socotită şi ca o importantă conferinţă internaţională. Ea a însemnat manifestarea din partea lui Bethlen a unei viziuni politice largi, a unei încercări de reglementare globală a situaţiei politice care se crease în Europa centrală.

Într-o primă fază a lucrărilor dietei, principele pare să fi sperat că impunătoarea raliere de reprezentanţe politice, sosite la invitaţia sa la dietă, va determina pe trimişii imperiali la un compromis favorabil planurilor sale. Deşi solii sultanului aduseseră încuviinţarea pentru alegerea lui Bethlen ca rege al Ungariei, trimişii imperiali au refuzat această pretenţie şi au pus un accent categoric pe retragerea tuturor trupelor străine din provinciile supuse dominaţiei habsburgice. Poziţia imperială nu putea duce decât la întreruperea tratativelor. Din acel moment, atenţia lui Bethlen s-a îndreptat asupra unui acord cu stările ungare şi asupra alianţei cu provinciile răsculate contra împăratului.

Astfel, documentul fundamental al dietei a devenit „Propunerile” în 15 articole înaintate de principe, la 3 iulie 1620 şi luate în dezbatere începând cu 8 iulie.

Din aceste propuneri există o copie în limba germană, în arhiva din Bratislava. Katona (în Historia critica regum Hungariae, XI, XXX, p. 405-417), susţine că ele au fost prezentate dietei în limba maghiară (ceea ce, pentru acel timp, este verosimil) şi le reproduce astfel în lucrarea sa, dar cu omisiuni. De la el le-a preluat şi rezumat Horvâth Mihâly, în a sa Magyarorzăg tortenete, vol. V.

Noi am examinat copia exemplarului în limba latină, din Arhiva Naţională Ungară, arhiva Eszterhâzi, fondul Eszterhâzi Miklos, Nâdori Iratok. Acest exemplar pare a fi complet, e scris într-o destul de bună latină şi este probabil o versiune de cancelarie, paralelă cu cea maghiară, care se afirmă că a fost expusă în dietă de Bethlen personal.

Propunerile conţin, în prima parte, o prezentare şi o justificare a politicii principelui până în acel moment. Apoi, o încercare de a formula bazele unui acord general între părţile aflate în conflict. Cel mai mult accentuează însă intenţia sa de a servi cauzei Ungariei: „apărarea patriei şi readucerea ei la starea de pace de mai înainte” (Conservatio patriae nostrae et în priorem pacis statum reductio).

Intenţia de a ajunge la o pace completă şi definitivă revine mereu în articolele propunerilor. Bethlen enunţă ca principii ale acestei politici: alianţa cu cehii şi cu provinciile unite cu regatul Boemiei, respectarea încetării ostilităţilor cu Imperiul, consultarea şi acordul în toate privinţele cu stările Ungariei.

Relaţiile cu Imperiul erau greu de soluţionat, fiindcă principele ar fi dorit să menţină poarta deschisă pentru tratative, dar şi alianţa cu cehii, în timp ce împăratul nu respecta armistiţiul cu aceştia. Era o situaţie delicată, care îl face până la urmă să declare că este gata să se conformeze părerilor dietei (parati erimus. Opinioni Dominorum Nostrorum adhaerere et cedere), adică să evite riscurile unor decizii proprii.

Problema îl preocupa aşa de mult, încât şapte din articolele de propuneri (de la nr. 3 la nr. 9) îi sunt consacrate, cu repetiţii şi cu mereu reafirmata intenţie de a acţiona în consens cu dieta. Declară încă o dată că-i lasă dreptul de a decide asupra relaţiilor cu Imperiul (. Quanto utilius et consultus arbitrabantur, ita tractent et concludent).

Într-un alt articol, manifestă dorinţa unei depline unităţi de vederi cu dieta (nos non ad aliud quam mutuam intelligentiam et unitatem, tam în prospero, quam adverso rerum successu, confirmemus et obligemus). Sunt expesii semnificative ale concepţiei politice a lui Bethlen, subliniind voinţa sa de viitor suveran „naţional” de a guverna o monarhie cu reprezentarea stărilor, în strict acord cu ele. E posibil să fi avut în vedere modelul olandez.

Trei articole (nr. 10-12) se ocupă de alarmantele greutăţi financiare pentru întreţinerea armatei şi a fortificaţiilor, care, spune el, nu poate fi neglijată, cu toată voinţa şi străduinţa de pace. Dieta este îndemnată să se gândească la o sursă permanentă de finanţare suficientă a efortului militar. Nu cu mult înainte, Bethlen ceruse cehilor, ca preţ al ajutorului său, suma foarte mare la 400.000 de guldeni, din care aceştia, cu mari greutăţi, i-au putut achita doar un sfert. În ce priveşte veniturile interne, încă la 5 mai 1620, din Kosice. Bethlen se plângea lui Thurzo Sâniszlo (Slanislaus): „En soha ilyen orszâgot nem halottam, sem lâttam, melyben az dicât ilyen nehezen adjâk meg.” *

Articolele ultime sunt consacrate relaţiilor externe, adică misiunilor diplomatice în pregătire pentru Praga, Cracovia şi Istanbul şi tratativelor cu numeroasele solii prezente la dietă. Pentru toate aceste misiuni, cere dietei să aleagă persoane competente, fiindcă – spune principele – „nu ştiu dacă vreodată, cred mai degrabă că niciodată. Nu s-au adunat în acelaşi timp la o singură dietă a regatului Ungariei atâtea solii solemne” (vix aliquando, imo forte nunquam. Tam solennes legationes ad unam Regni Hungariae diaetam simul et semel concurerunt).

Această constatare, făcută de Bethlen cu evidentă satisfacţie, ne permite să încheiem cu concluzia că dieta de la Banska Bystrica a fost un adevărat eveniment internaţional, poate cel mai important în primii ani ai conflictului care avea să se numească războiul de treizeci de ani. Transilvania şi principele ei, care va fi ales rege de dietă la 25 august 1620, au ocupat pentru scurt timp rolul de „placă turnantă” a evenimentelor internaţionale din Europa centrală.

Niciodată n-am auzit şi n-am văzut aşa o ţară, în care darea să se dea aşa de greu.

REPERE ALE MODERNIZĂRII ÎN SECOLELE XVIII-XIX.

CADRUL EUROPEAN AL REVOLUŢIEI DE LA 1848

România se află într-un efort febril de reintegrare în Europa. Efort, în fond, superfluu, impus de o semiopacă optică dinspre exterior, ale cărei imagini şi concluzii au fost acceptate de mulţi cu resemnare şi chiar supralicitate de unii, cu zel de autoflagelanţi. Evenimentele trecutului, interpretate lucid, îndepărtând auriturile encomiastice, dar şi colbul aşternut peste ele de o vinovată uitare permit – mai ales cu prilejuri comemorative – o redimensionare a conştiinţei valorii capacităţii creatoare de istorie a propriei naţiuni. Capacitate ce se evidenţiază şi mai ferm prin aşezarea ei într-un context cuprinzător, comparatist, al istoriei universale.

Revoluţia de la 1848 a reprezentat pentru naţiunea română cea dintâi veritabilă intrare în marea istorie a lumii; aceasta datorită calităţii superioare a programelor şi a acţiunilor ei, cât şi simultaneităţii desfăşurării sale cu luptele revoluţionare de pe aproape întreg continentul.

Cu puţine excepţii, istoria noastră anterioară, privită dinspre occident, a putut să apară marginală şi episodică. Altfel însă revoluţionarii de la 1848: ei au fost europeni în gândul şi fapta lor, în patosul sentimentelor, ca şi în al erorilor juvenile. Au beneficiat de şansa de vieţuire şi lucrare într-o nouă şi superbă clipă de reîntinerire a Lumii Vechi.

Într-adevăr, fenomenul petrecut în istoria europeană în 1848-49 a fost unic. În numai câteva luni, la începutul anului 1848, continentul, de la Atlantic la Dunărea de Jos, din Sicilia până în Danemarca, a fost cuprins de mişcări revoluţionare. Aria atât de întinsă şi aparenta spontaneitate a propagării într-un timp scurt, programele complexe, cu notabile paralelisme, pendularea între violenţa faptelor şi idealismul romantic al intenţiilor.

— Sunt câteva elemente care singularizează fenomenul 1848 în istoria europeană.

Opiniile istoricilor asupra caracterului general şi a notelor specifice ale memorabilului an au cunoscut o evoluţie, trecând prin două etape principale.

A doua jumătate a secolului trecut, în cursul căreia s-a consemnat cronologia evenimentelor şi s-au emis asupra lor primele judecăţi de valoare, a coincis, în istoriografie cu viziunea precumpănitor naţional-statală supra întregului proces, cu excepţii încă neinfluente, reprezentate de primele afirmări ale concepţiilor economiste, sociologizante şi socialiste. S-a insistat, în context tradiţionalist, pe descendenţa revoluţiilor de la 1848 din marea revoluţie franceză şi s-au evidenţiat particularităţile lor, de la un popor la altul, cu o tendinţă chiar de a absolutiza opoziţia dintre ele şi a estompa notele certe de unitate paneuropeană.

În secolul nostru şi mai ales din preajma centenarului evenimentului, istoriografia s-a orientat în direcţia unei viziuni integratoare. Amploarea şi cvasisimultaneitatea revoluţiilor de la 1848 n-au mai fost receptate cu surpriză şi cu suspiciuni de contaminare reciprocă insidioasă. Perspectiva spaţio-temporală a evenimentului a fost lărgită. El a constituit, în această interpretare, finalul unui proces revoluţionar succesiv, început în preajma anului 1770, comportând etapele revoluţiilor americană, franceză, latino-americane şi europene dintre 1815-1830 şi alcătuind o unică revoluţie cu finalitate modernizatoare a emisferei vestice, unii preferând să o numească „revoluţie atlantică”.

Problema dacă revoluţiile de la 1848 au încheiat o epocă nouă sau, dimpotrivă, au deschis una nouă, a prilejuit şi ea o dezbatere interesantă în istoriografia mai recentă.

Iată o părere explicită din partea unui reprezentant al filiaţiei strânse între momentele 1789 şi 1848: „Mişcarea din 1848 a fost europeană, dar conştient franceză în originile sale. Principiile de egalitate şi suveranitate naţională, testate de Marea Revoluţie, şi-au aflat în 1848 împlinirea logică în votul universal şi în republică.”

La polul opus se vehiculează ideea unui fenomen revoluţionar calitativ nou, covârşitor de factură economică, urmărind o redistribuire a bunurilor şi o amendare a echilibrului social în favoarea păturilor urbane defavorizate. În această interpretare provocatoare, reziduurile marii revoluţii franceze, ca de ex. Ideea republicii, n-ar fi făcut decât să se suprapună peste caracterul nou, esenţialmente economico-social şi să-l mascheze, diminuându-i semnificaţia novatoare.

S-a mai afirmat că revoluţiile din Germania, din centrul şi răsăritul Europei au marcat un faliment al liberalismului, sublimat din credo-ul de la 1789, el fiind – în aceste părţi, înăbuşit de naţionalism. Acest punct de vedere a fost combătut de câţiva mari istorici germani din secolul nostru care au demonstrat că liberalismul n-a sucombat în ciocnirea cu naţionalismul, ci a rămas o concepţie viabilă şi influentă, acomodându-se cu progresul ideii naţionale şi chiar servindu-l.

Un alt fapt pe care l-au subliniat cercetările mai recente este influenţa revoluţiilor de la 1848 în ţările neatinse direct de ele. Europa anului 1848 se prezintă ca un aglomerat de zone concentrice, în centru mai intens, spre periferie mai slab afectate de seismul revoluţionar.

Spre exemplu, au fost ţări în care nemulţumirile şi protestele s-au exprimat prin demonstraţii populare sau chiar încercări izolate de insurecţii. Aşa s-a întâmplat în Anglia, în aprilie 1848, în Spania în luna mai, ceva mai înainte în Portugalia. Şi aceste mişcări revendicau reforme constituţionale şi instituţii democratice.

În alte ţări, guvernele s-au grăbit să prevină izbucnirea de asemenea tulburări, luând iniţiativa reformelor de tip liberal. A fost cazul Belgiei, Olandei, Danemarcei şi al Elveţiei.

Revoluţiile propriu-zise au fost de două tipuri, dar nu fără comunicare între ele. În Franţa avuseseră loc, înainte de 1848, două revoluţii care transformaseră societatea franceză în sens modern. În consecinţă, în Franţa la 1848 se va pune pe de o parte doar problema lărgirii cadrului democratic al regimului politic – prin vot universal şi republică – iar pe de altă parte, prin dreptul la muncă, încadrarea componentelor „celei de-a patra stări” – muncitorii industriali – în normalitatea schemei de organizare a socialului şi a politicului.

Franţa realizase cu secole înainte unificarea teritoriului naţional şi adusese, între 1789-1794, o ameliorare substanţială a condiţiei sociale şi materiale a ţărănimii. Prin urmare, nici problema naţională, nici cea agrară, atât de agresiv prezente în alte părţi ale Europei, nu au avut în Franţa anului 1848 nici o relevanţă.

Revoluţiile din centrul şi răsăritul Europei aparţin altui tip, caracterizat prin: combaterea practicilor guvernării absolutiste şi punerea bazelor şi drepturilor cetăţeneşti; revendicările de ordin naţional-statal: eliberare, unitate şi independenţă naţională; ameliorarea condiţiei ţărănimii prin desfiinţarea vechilor obligaţii din cadrul raporturilor de dependenţă din feudalism, abolirea stării de iobăgie şi împroprietărirea ţăranului, prin sacrificarea în folosul acestui scop a unei părţi din marea proprietate funciară.

Revoluţiile din Europa centrală şi răsăriteană aveau de îndeplinit, în aceste zone, rolul istoric pe care îl jucase revoluţia de la 1789 în Franţa; de a transforma în chip radical structurile de proprietate, de relaţii sociale şi de organizare politică, de a crea noua societate modernă. Obiectivele numeroase şi diverse ale acestor revoluţii s-au manifestat în cadrul fiecăreia, în funcţie de condiţii specifice, cu o intensitate diferită; dar între ele a persistat o interdependenţă, chiar şi atunci când unul din ţelurile enumerate părea să monopolizeze programul de acţiune, estompându-le pe celelalte. În Confederaţia germană locul central al programului revoluţionar l-a ocupat cerinţa unificării naţionale. În statele italiene, aceea a eliberării provinciilor aflate sub dominaţia străină, austriacă, urmată îndeaproape de idealul unităţii naţionale. Pentru cehi, maghiari, români au stat în prim plan obiectivul independenţei sau autonomiei politice, împreună cu problema raporturilor agrare.

Acolo unde unitatea naţională a fost obiectivul de căpetenie, mişcările revoluţionare respective au acordat o relativ scăzută importanţă rezolvării unor revendicări sociale, mai ales ţărăneşti, deşi, spre ex., în Italia de sud problema era deosebit de acută.

În schimb, popoarele care au trebuit să lupte în primul rând pentru eliberare naţională au pedalat paralel şi pe emanciparea ţărănimii. Era consecinţa faptului că de obicei raporturile de subordonare politică, de la popor la popor, instituiau şi raporturi de subordonare şi oprimare socială, cu o polaritate etno-naţională. De aceea, în cazurile în speţă s-a realizat firesc şi aproape necesar legătura dintre obiectivul naţional şi cel social-agrar al revoluţiei.

Pentru mişcările în ale căror programe pe primul loc a stat ţelul eliberării naţionale, sunt tipice revoluţiile popoarelor din Monarhia habsburgică şi din Ţările Române.

Revoluţia maghiară a evoluat grabnic de la revendicarea autonomiei la proclamarea independenţei totale. Dar pe aceasta ea nu a văzut-o în spiritul naţional specific veacului al XlX-lea, ci pe o bază tradiţionalististorică, vizând restabilirea statului între limitele sale medievale care cuprindeau şi alte popoare decât cel maghiar.

Eludând concepţia organicist-istorică despre geneza şi natura naţiunii, împărtăşită în secolul al XIX-lea de majoritatea popoarelor central şi est-europene, revoluţia maghiară a optat pentru concepţia constituţionaljuridică, potrivit căreia locuitorii aceluiaşi stat, indiferent de apartenenţa etnică – formează o naţiune în temeiul proclamării egalităţii lor şi al beneficiului aceloraşi garanţii constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor, expresie a drepturilor naturale ale omului şi ale contractului social.

Românii ardeleni, în schimb, au formulat, în cadrul discursului programatic al lui Simion Bărnuţiu la Blaj, teza mixtă a fundamentării identităţii naţionale deopotrivă pe drepturile contractuale, pe cele istorice şi pe natura organică a naţiunii, produs al dezvoltării naturale.

Ei au revendicat statutul de egalitate deplină şi de autonomie a teritoriului în care erau majoritari, pornind de la necesitatea recunoaşterii legale a naţionalităţii lor distincte, ca un corp politic de sine-stătător şi au afirmat chiar imposibilitatea realizării libertăţii, în afara acestui cadru politic-naţional autonom, cu existenţă legal recunoscută şi garantată.

Revoluţia din Muntenia şi mişcarea revoluţionară din Moldova au pus problema unificării politice şi pe aceea a autonomiei – premisă imediată a independenţei faţă de puterile suzerană şi protectoareImperiul otoman şi Rusia.

Dar împreună cu ele au figurat în programul lor revoluţionar emanciparea sau ameliorarea condiţiei ţăranilor, organisme legislative şi politice reprezentative, mergând până la alegerea domnului din oricare clasă socială, libertăţile cetăţeneşti ş.a.

Prin poziţia geografică, revoluţiile româneşti de la 1848 apar situate înspre limita exterioară a fenomenului european petrecut atunci. Privite însă prin prisma conţinutului, ele n-au fost marginale în raport cu acesta.

Comparaţia cu procesul european general poate fi făcută, cu sens deplin, luând ca bază mişcările româneşti din Transilvania şi Muntenia. Fiindcă numai ele au avut putinţa de a depăşi stadiul enunţurilor de intenţii şi de a-şi desfăşura, în pofida înăbuşirii lor, un evantai larg de valenţe ale programelor şi acţiunilor.

Revoluţia din Transilvania a fost conexă evenimentelor din Monarhia austriacă. Acestea au servit drept catalizator declanşării, prin reacţie, a mişcării româneşti ardelene şi a cristalizării ideilor sale directoare. Argumentele acestora au fost în covârşitoare proporţie împrumutate interpretărilor trecutului istoric al provinciei. Ideile revoluţiilor europene mai îndepărtate în spaţiu, deşi au parvenit la cunoştinţa cercurilor conducătoare ale mişcării, nu au fructificat mult.

Ardelenii au fost pragmatici şi tacticieni, ancorându-se în tradiţia revendicărilor politico-sociale ale naţiunii române formulate încă din secolul al XVIII-lea, de la Inocenţiu Micu şi de la Supplex Libellus Valachorum. Salută libertăţile democratice, fără a le adăuga nuanţări proprii, sunt monarhişti constituţionali; nu atacă problema schimbării formei de stat: autonomismul lor provincial sugerează, pentru o etapă viitoare, alăturarea de soluţia federalizării, deocamdată încă nenumită; înspre ea tindea, în subsidiar, poate nu deplin conştient şi corporatismul lor etnic-naţional. Deşi discursul lui Bărnuţiu va constitui un text fundamental al naţionalismului românesc, nu se identifică explicit în mişcarea ardeleană aspiraţia nemijlocită spre unitatea naţională panromânească. Acea mult invocată strigare: „Noi vrem să ne unim cu ţara!” – ni se pare o interpolare din partea unor memorialişti pioşi, cu scopul de a cosmetiza starea de spirit a masei participanţilor la adunarea de pe Câmpia Libertăţii.

Mişcându-se între limitele pragmatismului istoricist, mai puţin în orizontul ideatic larg deschis de revoluţia franceză, revoluţia ardelenilor a fosr în schimb cea mai unitar articulată atât în interiorul elitei conducătoare, cât şi în relaţia acesteia cu masele ţărăneşti pe care a reuşit să le atragă, să le organizeze şi să le insufle o conştiinţă politică, aşa cum nicăieri altundeva în cuprinsul suflării româneşti de atunci.

Mult mai „europeană” a fost, sub mai mult decât un singur aspect, revoluţia din Muntenia. La receptivitatea ei pentru ideile occidentale a contribuit în mod evident trecerea aproape a întregii sale grupări conducătoare prin centrele de cultură şi prin cercurile politice franceze, cu care ea a stabilit relaţii directe şi apropiate. Nivelul teoretic şi cel pragmatic al viziunii revoluţionare muntene se află într-un raport invers faţă de cel din Transilvania: primează ideile democratice din patrimoniul spiritual al revoluţiei franceze celei mari, iar direcţiile acţiunii practice, luând fără îndoială în atenţie imperative social-politice particular-concrete, lasă totuşi impresia că şi acestea au fost jalonate după modele ale gândirii revoluţionare occidentale.

Revoluţia munteană n-a fost destul de omogenă la nivelul conducerii şi nici n-a verificat suficient creditul moral acordat unor persoane din armată sau din înaltul cler. Neînchegate, cum ar fi trebuit, au fost contactele sale cu oamenii de rând din capitală, ale căror ridicări la luptă apar sporadice şi spontane. Superficiale, în fond şi preocupările pentru organizarea apărării guvernului provizoriu de uneltirile interne şi mereu iminenta intervenţie externă. Armata lui Magheru n-a aflat prilej a face ceea ce au făcut lăncierii lui Iancu.

Raportarea revoluţiilor noastre de la 1848 la cadrul european al fenomenului e posibilă şi justificată pe de o parte din punctul de vedere al subitei modernităţi de care spiritul şi conştiinţa politică românească au dat dovadă. Ele înseamnă înaintarea acestor două elemente în întâmpinarea istoriei europene şi întru contopirea istoriei poporului român cu ea, la un nivel superior celui din veacurile precedente.

Aceeaşi problemă poate fi deschisă şi din perspectiva opusă: în ce măsură cadrul european al fenomenului revoluţionar a păşit în întâmpinarea celui românesc, în sensul de a-i acorda atenţie şi a-l integra între evenimentele de semnificaţie ale momentului istoric.

Constatarea este apropiată de aceea formulată în cazul primei ipostaze: din ambele sensuri, dinspre răsărit şi dinspre apus, istoria românească a început a se situa, la 1848, la răscrucea drumurilor europene. Informaţiile presei, rapoarte consulare şi alte categorii de relatări denotă că românii nu mai sunt doar obiect de interes sporadic, dintr-o provincie îndepărtată a continentului.

Nu ar fi corect, din punctul de vedere al adevărului istoric, să ne însuşim aidoma, spre a defini momentul 1848, o celebră fază a unui la fel de renumit om de stat al secolului nostru. Putem însă spune despre acest moment că a fost, dacă nu „cea mai”, dar cel puţin, „o măreaţă clipă a istoriei noastre”.

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE SECOLUL LUMINILOR.

Progresul omenirii în ultimele 3-4 secole are la origini procesele aparente ale unei revoluţii intelectuale, ce va fi urmată de una industrială „clasică”, în secolul al XVIII-lea şi de cea tehnico-ştiinţifică din epoca noastră. Intensificându-şi efortul de a cunoaşte natura, de a descoperi legile după care se produc fenomenele şi procesele ei, omul s-a descoperit într-altfel şi pe sine. Şi-a descoperit capacitatea de cunoaştere prin propria forţă şi a identificat sediul acestei capacităţi în gândire, în raţiune.

Că omul dobândise această facultate singulară, era un fapt conştientizat încă de la începuturile civilizaţiei. Geniul elen o ridicase la o înaltă valoare, pentru ca, ulterior, fideismul medieval să o diminueze, considerând-o numai o palidă reflectare a iradierii de lumină din izvorul tainic şi inepuizabil al adevărului absolut, de nepătruns în sine. Pentru gândirea teologică medievală, raţiunea era doar scânteie – concesie făcută omului, spre a-l ajuta să se pregătească pentru clipa când, aflându-se în faţa unui suprem şi universal for de judecată, va avea, într-o străfulgerare orbitoare, revelaţia Raţiunii absolute.

În opoziţie totală cu această concepţie, cu începere din Renaştere şi mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, raţiunea umană e privită ca autonomă de orice inspiraţie din afară. Ea este un instrument eficient de pătrundere în toate tainele, de descoperire a adevărului, fără a avea nevoie de ajutor. Dintr-un act de umilinţă, afirmarea raţionalităţii omului devine un act de orgoliu, o atitudine prometeică. Asemenea eroului mitic, omul se simte acum capabil de toate confruntările şi izbânzile. El nu vrea să fie făptura nevolnică şi păcătoasă, jucărie a unei voinţe transcendente, de la care să implore mântuirea şi fericirea. Se declară centrul şi stăpânul Universului, ca şi al propriului său destin.

Inaugurată în Renaştere, noua viziune asupra raportului dintre om şi lume a atins un moment de superioară împlinire în secolul al XVIII-lea. Ceea ce distinge acest secol în evoluţia afirmării primatului raţiunii în cadrul existenţei, este pe de o parte convingerea că raţiunea nu e numai instrument de cunoaştere, ci şi de stăpânire şi transformare a lumii. Cu alte cuvinte, raţiunii i se propune un ţel larg cuprinzător: înfăptuirea ameliorării fundamentale a condiţiei umane. Din aceasta derivă al doilea aspect distinctiv al raţionalismului secolului al XVIII-lea şi anume: dacă prin puterea gândului lumea şi societate pot şi trebuie schimbate în bine, modelându-le după preceptele raţiunii, devine necesar ca oamenii să fie făcuţi conştienţi de acest lucru, să fie aduşi să judece corect toate problemele cu care se confruntă, identificând şi respingând eroarea, descoperind şi acceptând adevărul.

Această poziţie principială de luptă pentru adevăr şi de combatere a erorii, face din secolul al XVIII-lea în cultura europeană un secol militant pe toate planurile. El apelează la un sprijin cât mai larg pentru ideologia progresistă pe care o elaborează filozofii săi cu privire la societate, la viaţa politică, la natura şi semnificaţia legilor. Gânditorii, literaţii şi savanţii acestui veac nu sunt oameni de cabinet, ci prin excelenţă publicişti activi, abordând cu preferinţă maniera polemică şi preocupaţi îndeaproape de efectul pe care scrierile lor îl au asupra marelui public. Devine astfel lesne de înţeles de unde a decurs şi importanţa pe care ei au atribuit-o acelui mijloc mai eficient decât publicistica în transmiterea ideilor noi, care este educaţia prin învăţământ.

Pentru că publicistica voia să se adreseze publicului larg şi să-l atragă de partea ideilor noi şi îndrăzneţe pe care ea le colporta, trebuiau aflate mijloacele prin care acestea să-şi poată face loc prin hăţişul erorilor numeroase şi înrădăcinate, întreţinute de ignoranţa ce stăpânea asupra majorităţii minţilor şi sancţionate de prejudecăţi, tradiţii şi autorităţi încăpăţânate şi chiar vindicative.

Gânditorii şi, în genere, oamenii de cultură ai veacului al XVIII-lea au reactualizat şi ridicat la culmi de subtilitate un mijloc pe care încă antichitatea îl definise drept susceptibil de a corija moravurile, înlesnind şi intelectului mai puţin doct conştientizarea erorilor, a absurdului şi iraţionalităţii care prezidau alcătuirea socialpolitică. Acest mijloc indicat pentru dobândirea unei audienţe întinse nu avea să fie demonstraţia logică, ci satira, ironia. Prin mânuirea lor a început demolarea încrederii în ceea ce era convenţional, rutinar, osificat în societatea şi în mentalitatea vremii. Secolul al XVIII-lea a debutat printr-un acces de ireverenţiozitate, printr-o permanentă tentaţie de ridiculizare, pe urmele căreia îşi va face loc, treptat, nota gravă a unei ideologii constructive, desfăşurată în opere de ţinută teoretică elevată, unele, cum au fost „Spiritul legilor’” al lui Montesquieu şi chiar „Contractul social’ al lui Rousseau, cu o remarcabilă armătură de erudiţie.

Spiritul critic, această mare cucerire a progresului intelectual modern, a debutat în secolul al XVIII-lea cu o aparentă voioşie, pentru a ajunge să se exprime la sfârşit în lucirea rece, dură a lamei ghilotinei revoluţionare.

Epoca expansiunii mondiale a europenilor, a descoperirilor geografice, adusese la modă genul povestirilor de călătorii, reale sau imaginare. Pe fondul unei naturi exotice, ele zugrăveau societăţi diverse, cu instituţii şi obiceiuri care păreau stranii – uneori chiar constituţia fizică a membrilor lor se pretindea a fi cu totul alta decât cea obişnuită. În secolul al XVIII-lea genul continuă a fi cultivat, dar cu o adresă inversă: se imaginează călători din ţări îndepărtate care vin în Europa şi consemnează impresiile lor despre această societate ce se credea perfectă. Schimbarea de optică era aleasă pentru a permite instituirea ideii că numai rutina şi prejudecata îi fac pe europeni să creadă în excelenţa unică a moravurilor şi instituţiilor lor; în ochii unor oameni crescuţi în alte tradiţii de cultură, această societate, atât de încrezătoare în sine, apare absurdă şi ridicolă.

Cei doi persani ai lui Montesquieu, împărtăşind impresiile din Paris prin scrisori trimise în ţara lor, sunt un model de artă a subminării prejudecăţilor prin ironie. O ironie mânuită de Montesquieu cu atâta abilitate, încât cititorii săi se simt prinşi cu plăcere în jocul propus şi devin complici ai personajelor imaginare, în descoperirea de noi aspecte ale caducităţii lucrurilor şi faptelor în care până atunci crezuseră. Era – spune cunoscutul istoric francez al culturii, Paul Hazard – ca şi cum cineva ar fi reuşit să dărâme o casă într-un mod atât de îndemânatic şi de agreabil, încât proprietarul însuşi s-ar fi simţit îndemnat, cu toată paguba suferită, să-i mulţumească şi să-l felicite1.

Într-o lucrare de acelaşi gen, dar de un autor englez, unui călător venit la Londra din Îndepărtatul Orient i se arată drapelele atârnate în catedrala Sf. Paul şi i se spune că, luându-le, britanicii au dobândit o mare onoare, în timp de adversarii lor, francezii, şi-au pierdut-o în bună parte pe a lor. Călătorul se întreabă atunci, cu simulată candoare: să fie adevărat că onoarea naţiunilor europene stă în nişte bucăţi de stofă decolorată şi zdrenţuită?

Maestrul genului este însă Swift. Cu trecerea timpului, transferul călătoriilor lui Gulliver în domeniul lecturii de amuzament a copiilor a ajuns să voaleze încărcătura ideologică a acestei serii de romane utopice, încărcătură teribilă în fond, sub aceeaşi aparenţă iscusit construită a voioşiei indulgente. Ea devastează o sumă de valori pe care societatea vremii le respectase şi fundamentează o concepţie relativistă, sceptică asupra existenţei. Fiinţa umană, privită de la o anumită înălţime şi distanţă, apare ridicol de măruntă, neînsemnată şi slabă, la fel ca şi pretinsa ei înţelepciune. Regii sunt nişte vanitoşi infantili, care acordă favorurile lor celor ce ştiu mai bine sări coarda. Miniştrii – nişte ignoranţi. Regatele se războiesc între ele pentru motive stupide, ca de pildă pentru a-şi impune părerea că oul trebuie ciocnit la capătul ascuţit, nu la cel gros. Savanţii sunt nişte nebuni, trudind la proiecte sterile; unul din cei întâlniţi de Gulliver vrea să extragă căldura solară din castraveţi şi să o înmagazineze în fiole pentru la iarnă. Filozofii – minţi aiurite, sunt capabili să susţină orice extravaganţă.

Într-o lume deprinsă să se supună obişnuinţelor – statornicite de asuprirea socială, de despotismul politic al monarhiei, de cel spiritual al religiei şi al obscurantismului ignorant – mesajul operei lui Swift este radical: să regândim totul despre om şi societate, despre legi şi stat, ştiinţă şi moravuri, pornind de pe temelia pe care o construieşte raţiunea, liberă de orice prejudecată şi tradiţie anchilozantă.

Din acest moment devine legitimă întrebarea: în ce scop se dezlănţuie o astfel de canonadă spirituală? Ce speră oamenii veacului al XVIII-lea să instaureze pe ruinele societăţii pe care o ridiculizau şi o condamnau?

Ce cred ei că va aduce după sine acea societate în care vor domni libertatea, egalitatea şi justiţia? Urmărind întreg evantaiul publicaţiilor vremii, răspunsul ce se desprinde din paginile lor nu poate fi decât unul singur: vor şi speră să realizeze fericirea omului, după ce se vor fi străduit să afle în ce constă ea cu adevărat. Cuvântul „fericire” revine obsesiv în filozofia, morala şi literatura epocii. Oamenii acestui veac refuză să mai creadă că destinul lor este plângerea şi suferinţa, răscumpărate într-o viaţă viitoare. Refuză să se considere damnaţi, ispăşind un păcat ancestral. Nu se tem că vreo îndrăzneală din partea lor ar putea atrage mânia şi răzbunarea unor zei, geloşi de infailibilitatea şi puterea pe care şi le arogau. Îşi clamează dreptul la fericire şi voinţa de a-l cuceri. Îşi fixează drept ţel al vieţii nu mântuirea, ci fericirea – aici şi acum, cât mai grabnică şi mai deplină. Nicicând nu apăruseră atâtea lucrări intitulate: „Reflexii asupra fericirii”, „Epistolă asupra fericirii”, „Sistem al adevăratei fericiri’, „Eseu asupra fericirii”, „Arta de a fi fericit’, „Discurs asupra fericirii” etc.

Convingerea în posibilitatea de a şti ce este fericirea şi a o realiza conferă atitudinii spirituale a veacului al XVIII-lea un colorit optimist şi vizionar. La fel cum ironia a precedat critica sistematică, elaborarea de soluţii practice pentru instaurarea fericirii a fost precedată de un evazionism spiritual, prin intermediul aceluiaşi gen de scrieri alegorice, evocatoare de lumi îndepărtate, inspiratoare posibile pentru un nou model al civilizaţiei.

Defoe l-a creat pe Robinson, încă un erou tipic pentru mentalitatea secolului al XVIII-lea, pe care trecerea vremii l-a trecut în galeria personajelor de agrement pentru copii, de cumva nu l-au uitat şi ei, în anii mai de pe urmă, inundaţi de o gustată literatură ştiinţifico-fantastică. Prin simbolul izolării, al solitudinii, această operă transmite, sub o altă formă, aceleaşi mesaje ale gândirii veacului al XVIII-lea: inutilitatea convenţiilor sociale şi afirmarea optimistă a încrederii în capacităţile creatoare ale omului, în orice condiţii s-ar afla. Marinarul acesta îşi caută norocul pe oceane necunoscute, cu valuri nesigure. Înfruntă o furtună îngrozitoare şi naufragiază. E singurul supravieţuitor. Dar nimic nu-i înfrânge moralul. Dincolo de valurile cumplite ale mării – ori ale soartei?

— Îl aşteaptă o plajă salvatoare, o natură luxuriantă, primitoare. Îşi regăseşte, deşi a pierdut orice legătură cu semenii săi, energia şi inteligenţa care-l fac în stare să reconstituie, pornind de la nivelul-limită, elementele civilizaţiei. Ale unei civilizaţii ce nu mai este un produs al capriciului şi-al îmbuibării, al convenţiilor şi al arbitrariului, ci expresia sănătoasă a necesităţilor stricte ale existenţei. Necesitatea trebuie să fie baza adevărată a civilizaţiei, pure, nefalsificate de o societate pervertită de vicii deşarte. Insula îndepărtată, simbol al distanţării de o lume şi o societate rău întocmite, este totodată şi simbolul concepţiei noi, de a trăi în conformitate cu natura, ceea ce însemna „a trăi înţelept”. Ea reprezintă pentru Robinson un tărâm în care, prin acest mod simplu de viaţă, întemeiat pe muncă, el a cunoscut fericirea. Părăsindu-l, sentimentele sale se împart între exaltarea imboldului omenesc spre sociabilitate şi regretul după această oază paradisiacă.

Emblema epocii de afirmare triumfătoare a raţiunii devine cuvântul „lumină”: el este cel ce reuşeşte să exprime mai bine efectul gândirii raţionale asupra minţii şi făpturii umane. Ca şi „fericirea”, cuvântul lumină, împreună cu altele, înrudite, e vehiculat frecvent în publicistica veacului: făclie, zori, auroră, zi, soare, raze etc. Dup cum şi cele de sens opus: oamenii trăiseră înainte în obscuritate, rătăciseră în tenebre, privirea fiindu-le întunecată de negurile şi de norii ignoranţei. Zăcuseră în întuneric, fuseseră orbi, dar urmaşii lor aveau să se cheme fiii luminii. Utilitari, filozofii veacului al XVIII-lea şi-au însuşit cu dezinvoltură şi cu intenţie o imagine evanghelică, spre a-i da o semnificaţie diametral opusă dogmatismului teologic, denunţat cu mereu mai intensă vehemenţă.

Toate elogiile însă, pe care acest veac le merită, nu pot estompa deficienţele concepţiei sale despre lume şi viaţă. Raţionalismul şi luminismul sunt curente intelectualiste, elitare, stăpânite de eroarea de a crede că singure ideile, gândirea, pot schimba structura şi cursul societăţii şi al istoriei. Idealismul lor le impune fatale limite, îndrumându-le spre făgaşul reformismului social şi politic, uneori cu implicaţii de-a dreptul conservatoare. Radical în teorie, luminismul este inconsecvent cu sine, moderat în practică, în acţiune. Filozofii luminişti nu punea în prim-planul programului lor cucerirea libertăţii reale a omului, în sistemul relaţiilor social-politice. Ei considerau că omul trebuie să dobândească mai întâi libertatea spiritului, prin ridicarea acestuia la trepte superioare de cunoaştere, de cultură, ceea ce îl va face apt să instaureze şi în practică o ordine nouă, care să sancţioneze libertatea reală a individului, a cetăţeanului. În cadrul acestui raţionament, cei cultivaţi au o prioritate a dreptului la libertate, pe când ceilalţi trebuie să-şi aştepte rândul, silindu-se a se pătrunde de luminile veacului, iar până atunci fiind datori a-şi îndeplini conştiincioşi obligaţiile şi funcţiile în cadrul corpului social.

Transformarea societăţii, în viziunea luminiştilor, urma deci să se petreacă pe încetul, „de sus în jos”. Avea să fie opera unei elite spirituale, care o va înfăptui pentru popor, dar nu prin popor. Formula – pronunţată în epocă – era destinată să asigure conducerea burgheziei şi a nobilimii cu vederi înaintate asupra maselor populare, în lupta pentru înlăturarea orânduirii feudalo-absolutiste. Era destinată să ocolească izbucnirile revoluţionare, cataclismele sociale primejdioase pentru poziţia elitelor şi să conserve structurile sociale şi politice, în forme ameliorate, adaptate condiţiilor dezvoltării economice şi imperativelor progresului în genere.

Însuşi Rousseau, indiscutabil unul din gânditorii cei mai avansaţi ai epocii, susţine că mai înainte de a-i elibera, oamenii trebuie făcuţi demni de libertate şi capabili de a se folosi de ea. Trupurile lor nu trebuiesc eliberate decât după ce au fost eliberate sufletele2.

Aşadar – conchide D. Prodan pe marginea textului citat – „poporul sau naţiunea căreia noua ideologie îi încredinţa dreptul suveran de a-şi alege singur forma de guvernământ nu putea fi poporul de jos” [26].

Prinţul Kaunitz, cel mai însemnat om de stat austriac de sub domnia Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea, exprima o opinie foarte asemănătoare aceleia a lui Rousseau „A forma inima, înainte de a-i folosi spiritul – spunea el – a modela moravurile cetăţeanului, înainte de a-i oferi slujbe, a-l lumina asupra datoriilor înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji (ale guvernării) tot aşa de indispensabile ca şi aceea de a lucra şi semăna ogoarele, mai înainte de a voi să le recoltezi roadele” 4.

Revenind şi nuanţând încă o dată judecata noastră, vom spune că aceste trăsături reproşabile luminismului nu sunt nici ele, dintr-un alt punct de vedere, lipsite de merite istorice. Credinţa în forţa persuasivă, înnoitoare a ideilor, accentele puse pe dezvoltarea şi răspândirea culturii, atenuează considerabil – e adevărat – valenţele sale revoluţionare în practica socială. Dacă burghezia s-ar fi condus după ideile filozofilor luminişti în toate privinţele, trecerea de la autocraţie la democraţie ar fi fost lentă şi penibilă pentru marea majoritate a poporului, dezvoltarea istorică ar fi fost întârziată cu un număr nedefinit de ani.

În schimb aceeaşi concepţie idealistă în problematica social-politică şi accentele puse pe promovarea culturii, pe formarea spirituală a omului, au făcut ca luminismul să fie întâiul curent care a susţinut programatic ideea că educaţia şi învăţământul sunt corelate indisolubil cu ansamblul politicii de stat, sunt probleme de ordin naţional. „Arta de a forma oamenii – scrie filozoful Helvetius – este, în orice ţară, atât de strâns legată de forma de guvernământ încât nu se poate face vreo schimbare însemnată în educaţia publică, fără să se facă schimbări însemnate şi în însăşi constituţia statelor” [27].

Educaţia – a spus-o tot luminismul pentru întâia dată în istoria modernă, reluând o teză din filozofia antică – este mai importantă decât instrucţiunea, fiindcă, bine condusă, ea formează cetăţeni.

Aşezându-se pe această poziţie nouă în materie de educaţie, era natural ca luminismul să întreprindă împotriva conţinutului şi metodelor învăţământului de până la el o critică la fel de acerbă ca şi aceea îndreptată împotriva instituţiilor sociale, politice şi juridice, argumentate de asemenea pe baza raţionalismului. E criticată ruptura dintre şcoală şi viaţă. Ieşind dintr-un colegiu – se citeşte în scrierile vremii – copilul nu ştie, de fapt, nimic. Bâlbâie puţină latină, încă şi mai puţină greacă. Ştie să recite din poeţi fragmente întinse, dar fără a le înţelege. În ştiinţe e complet deficitar: abia cunoaşte cele patru operaţiuni matematice. Echitaţia, scrima, muzica, desenul, care se adaugă rudimentelor de instrucţiuni propriu-zisă, formează un ansamblu incoerent de cunoştinţe superficiale6.

Prin locul pe cale l-a acordat în preocupările sale educaţiei şi învăţământului, luminismul românesc din Transilvania, reprezentat în cultura noastră de Şcoala Ardeleană, s-a înscris cel mai aproape de concepţia filozofico-politică înaintată a secolului al XVIII-lea, care a făcut din difuzarea culturii una din problemele fundamentale pentru dezvoltarea societăţii şi propăşirea poporului7.

Meritele pe care raţionamentul luminist le-a acumulat pe plan universal, mergând pe urmele unui Comenius, în dezvoltarea pedagogiei moderne, se regăsesc în activitatea Şcolii Ardelene, pentru poporul român. Pe lângă bine cunoscuta latură practică, a înfiinţării de numeroase şcoli, a elaborării ori prelucrării de manuale, sau a inestimabilei contribuţii ştiinţifice la dezvoltarea lingvisticii şi istoriei naţionale, Şcoala Ardeleană poate fi socotită şi cea dintâi care, în cultura noastră, a pus bazele unei gândiri pedagogice sistematice şi înaintate. Principiile sale în acest domeniu au rămas în esenţă valabile pentru toată perioada din istoria poporului român care s-a încheiat prin desăvârşirea unităţii naţionale.

Desfăşurându-şi activitatea în climatul reformismului cultural şi şcolar din epoca iozefină, care urmărea să facă din învăţământ un instrument „integrator”, de formare a unor cetăţeni supuşi, fideli, dar şi suficient de instruiţi pentru a fi utili pe feluritele trepte ale ierarhiei sociale, profesionale şi de stat, membrii Şcolii Ardelene au preluat din acest plan-cadru ideea unui învăţământ funcţional în interesul major al colectivităţii. Ei au aşezat-o la temelia năzuinţei către înfiinţarea şi propăşirea unui învăţământ naţional românesc, prin care să se poată valida aspiraţiile de emancipare şi eliberare socială şi politică ale naţiunii române 8. În şcolile săteşti ale lui Gheorghe Ş incai au pâlpâit primele conştiinţe ce se vor contopi treptat în uriaşa şi dogoritoarea vrere naţională, făuritoare a actului de la [25] Decembrie 1918.

Pe de altă parte, în viziunea pedagogică novatoare a Şcolii Ardelene s-au conturat şi trăsăturile distincte ale unui nou tip de magistru, care nu este doar un transmiţător de cunoştinţe, ci un militant, promovând prin cuvântul de la catedră aspiraţii şi idealuri de obşte, formând cetăţeni, modelând conştiinţe politice şi morale. Acesta nu era, poate, un magistru de copleşitoare erudiţie, cu care ar fi putut impresiona spiritele cele mai cultivate şi ar fi putut atrage – cum au făcut Voltaire şi alţii – până şi unele capete încoronate. Alcătuia, cu cei ce se adunau trudnic în jurul său, tagma modestă, a dascălilor săteşti, cei mai mulţi constituind prima generaţie de oameni cu carte, ridicată din ţărănime, din acea „misera plebs” a nedreptelor legiuiri feudale.

Dar dacă n-aveau cum egala în erudiţie pe un Montesquieu sau Voltaire, nu le rămâneau mai prejos în tăria convingerii în dreptatea cauzei pentru care începuseră lupta: luminarea prin învăţătură a unui popor oropsit şi pregătirea pe această cale, a zilei în care şi pentru el avea să sune ceasul libertăţii. Pe când luminismul occidental a fost cosmopolit şi elitist, cel românesc a fost naţional şi democratic, promotorii săi fiind mai apropiaţi de popor, prin origini, ca şi prin obiectivele urmărite. Dar în esenţă, ceea ce s-a petrecut acum peste două sute de ani pe pământul Transilvaniei, a fost expresia aceluiaşi mare, generos ideal, care a făcut din purtătorul său – veacul al XVIII-lea – una din epocile de excepţie în istoria culturii universale: eliberarea omului – cum a spus americanul Thomas Jefferson – de orice formă de tiranie asupra spiritului său.

Chiar dacă, după trecerea secolelor de impetuos progres, care a ridicat până astăzi poporul român între popoarele înaintate ale contemporaneităţii, lumina aprinsă atunci ne pare firavă, ea continuă a trimite o rază a cărei persistenţă confirmă valoarea din totdeauna, în destinul unei colectivităţi, a profesiunii de educator al tineretului, factor de mare însemnătate în afirmarea şi apărarea locului ce se cuvine fiecărei naţiuni în ierarhia civilizaţiei universale.

Învăţământului din Transilvania, 1774-l805, SPIRITUL DE LA 1848*

Spiritul unui moment al istoriei este, evident, o calitate a generaţiei sale, care nu se identifică numai în grupaje de convingeri ordonate în programe de acţiune, ocupând în asalt mentalul colectiv şi orientându-l spre o finalitate.

Incontestabil, el este întemeiat pe idei, pe convingeri, dar se desprinde din magma lor, traducându-le în limbajul sentimentelor şi al emoţiilor. E sesizabil şi procesul invers: din acest limbaj imprecis, apărut relativ brusc, se cristalizează în intelect un discurs coerent. Pe orice cale s-ar constitui, spiritul generaţiei reprezentative pentru un moment istoric preferă componente nonraţionale, reprezentări spontane ale faptelor şi ale consecinţelor acestora, în locul conceptelor metodic elaborate.

Nu e un fenomen punctual. La fel ca majoritatea stărilor de conştiinţă, se constituie treptat, într-un paralelism aproximativ cu substratul său ideatic. Evoluează un timp pe o linie ascendentă, până când atinge un stadiu de efervescenţă şi o alură dominatoare. Intrând apoi în inevitabilul declin al tuturor lucrurilor omeneşti şi suportând substituirea cu un nou spirit, prevestitor de alt moment istoric, el nu mai coboară la nivelul său de pornire şi nici nu dispare. Măcar ceva din aportul său novator se încorporează în spiritul timpului ce vine din urmă.

La 1848 conştiinţa colectivă românească a cristalizat, la etajul ei superior, reflecţii asupra unor frământări, a unor dureri şi experienţe ce aniversau atunci cam un secol, dacă nu socotim şi perioada lor de îndelungată gestaţie subterană, încă din evul mediu. Cristalizarea a urmat disjuncţia postulată între convingeri clar articulate şi stări oarecum nebuloase de conştiinţă colectivă. În fapt, e de luat în considerare un anume factor de relativizare a tuturor acestora. S-ar părea că efectul psihologic dominant al unei revoluţii ar fi acela de a condensa, bipolar, opinii şi stări de spirit emoţionale, când, de fapt, sub aparenţa integratoare, tensiunile politicosociale operează în aceeaşi măsură fragmentări şi diferenţieri, în principal pe grupuri sociale, dar coborând în ultimă instanţă până la nivelul individual. Există, prin urmare, un spirit general al momentului istoric, însă, în interiorul său, altfel trăiesc şi simt evenimentele diversele categorii ale societăţii, în funcţie de numeroase elemente concurente în formarea profilului lor psihic şi intelectual. Sunt bine sesizabile şi diferenţieri zonale – între ardeleni, munteni şi moldoveni – datorate unor particularităţi ale experienţei lor istorice, ambianţei culturale germano-central-europene sau franco-occidentale – în care se dezvoltaseră elitele lor, iar în Transilvania şi impactului biconfesionalismului.

În această ultimă provincie, spiritul ‘48-lui s-a mişcat pe coordonatele unui aparent paradox: toţi revoluţionarii s-au angajat în acţiuni menite a sfărâma tiparele vechi, a schimba ceva sau chiar multe, a inova. Spre a-şi agrementa elanul sufletesc torenţial, toţi uzează de o simbolistică transparentă şi de patos retoric, ambele cultivând o viziune maniheistă asupra spaţiului confruntărilor. Fiecare se autovictimizează, evocându-şi suferinţa din trecut, aspiraţia şi chiar certitudinea apropiatei mântuiri şi exorcizând pe „celălalt”, pe adversar.

Ş i totuşi – în aceasta constând paradoxul – nimeni, din nici o parte, nu agreează termenul „revoluţie”, spre a-şi denumi acţiunea şi scopurile.

Face excepţie Muntenia, unde se vehiculează conceptul, împrumutat din franceză, care, multora din autorii evenimentelor, le era a doua limbă maternă.

În Transilvania însă, fiecare tabără consideră că ea satisface o legitimitate până atunci blocată de forţe opresoare sau că instaurează una nouă, dar tot pe o bază de drept; asta în ceea ce o privea pe ea însăşi, în vreme ce oponentul, chiar dacă gândea la fel şi afirma că acţionează în acelaşi spirit, era culpabilizat pentru „porniri anarhice”.

Depozitare ale legitimităţii în spe, taberele recurg la ceremonialul jurământului în comun. La fel ca în momente cunoscute ale altor revoluţii, acest act sugera angajamentul faţă de un enunţ, câteodată nebulos formulat, dar pretinzând a fundamenta prin consens noua legitimitate. El răspundea unei norme a spiritului revoluţionar, aceea care dispensează adevărul de a se rosti cu toată claritatea, lui revenindu-i – în contextul respectiv – rolul de a mobiliza, mai înaintea celui de a convinge.

Se considera, tacit sau explicit, că gesturile tumultuoase trebuiau disciplinate şi aduse sub scutul legii şi al moralităţii. Libertatea însăşi se cuvenea temperată înţelepţeşte, spre a nu degenera în anarhie. În euforia elanului lor, revoluţionarii români n-au împărtăşit extremismul unor momente din revoluţiamodel, cea din 1789 din Franţa şi n-au introdus în faptele lor ceea ce s-a numit „atrocitatea geniului revoluţionar” – cel puţin nu în chip deliberat.

În ansamblu, spiritul generaţiei ‘48-lui românesc s-a înscris în tiparele pe care le-am putea socoti „normale” ale momentului aceluia şi ale altora, similare, din felurite timpuri şi locuri.

S-a făcut observaţia că o situaţie revoluţionară e inseparabilă de o temporară hipertrofie a conştiinţei istorice, exprimată, printre altele, printr-o retorică grandilocventă, iar individual şi prin unele gesturi naive. Conştiinţa istorică a fost definitorie pentru identitatea colectivităţii româneşti, de la licăririle sale în paginile cronicarilor, până în zilele noastre. Grandilocvenţa retoricii ei, manifestată în destule momente, traducea logica proprie discursului revoluţionar, în care „cuvântul încearcă să cucerească maximum de eficacitate, revendicând energia cea mai intensă. El va deveni augural, sentenţios, profetic” 1.

Fuziunea hipertrofiei conştiinţei istorice cu patosul retoric a fost o coloană de sprijin şi un artificiu genial al discursului lui Simion Bărnuţiu. Pledoaria pentru drepturi naţionale, meritate pe temeiuri istorice şi implorarea adresată poporului ca, odată acestea câştigate, să le păstreze cu neclintire, a culminat în imaginea catastrofei ce ar rezulta din abandonarea lor.

        „. Când strănepoţii celor de astăzi nu se vor mai mândri că sunt de viţă de sub cerul blând al Italiei [.], atunci sapa şi plugul barbarului vor scoate din pământ câte o piatră romană, ca să mărturisească cum că pietrele au, către memoria celei mai însemnate naţiuni ce a fost vreodată în lume, mai multă simţire de veneraţiune decât milioanele de legionari pe cari ne-au aşezat aici Traian, ca să păzim nemuritoarea gloria numelui de roman, glorie pe care noi, în loc să o mărim, am micşorat-o, am întunecat-o, am vândut-o şi, împreună cu naţiunea, am îngropat-o în anul 1848” 2.

Scepticismul nostru de epigoni din acest blazat prag între milenii se impune a fi cenzurat câteva clipe, spre a putea să realizăm că oamenii vremii aceleia n-au zâmbit cu indulgenţă în forul lor interior, ci s-au cutremurat la aceste cuvinte în toate fibrele fiinţei şi au crezut în spiritul şi litera celor ascultate.

Exacerbarea trăirii în dimensiunea istoriei transpare în plan individual – un plan, evident minor – în mania romanizării numelor. Onomastica tinde să devină un act militant, o idee sub arme, extrapolată din obsesia latinizării limbii. Ardelenii se organizează în legiuni şi centurii – moţii lui Iancu învăţau, probabil, abia atunci termenii – şefii lor se intitulează prefecţi şi tribuni, adoptă nume ori supranume ca Armatu, Vivu, Severu, Nobili. Până şi un personaj deloc marcant îşi spune, în loc de banalul Oprea Moroianu – Aprian Maroianu, căzând într-un înduioşător ridicol, de nimeni însă sancţionat atunci.

Când Bărnuţiu, Papiu-llarian şi Iosif Hodoş pleacă la studii, ajungând la Pavia şi Padova, nu vor să ştie că se află tot pe un teriroriu de supuşenie austriacă. Sentimentul de care se lasă copleşiţi, la unison cu cei deacasă, cu care corespondează, este fericirea infinită de a fi păşit pe pământul Italiei, în patria străbunilor, unde a răsunat limba în care Aeneas a salutat-o pe Lavinia, limba din zei coborâtoare, la fel ca naţiunea şi ca limba română.

Se relevă în spiritul de la ‘48 tentaţia trăirii într-un orizont al mitului, într-una alimentat şi redimensionat peste secoli, în perimetrul căruia realitatea este sacralizată, prin înveşmântare în limbaj evanghelic şi sacerdotal. Frecventele simboluri în care acesta se exprima, purtau semnificaţii net contrastante, apte pentru a fi receptate în registrul emoţional: de la moarte la deşteptare, la înviere; se răstoarnă piatra de pe mormântul naţiunii, pentru a-i face loc să iasă din întuneric la lumină; lanţuri ruginite se frâng după mii de ani, îngăduind păşirea într-o nouă lume, în care naţiunea va trăi de acum, în veci; jugul aruncat de pe umeri şi lăsat animalelor de povară, pentru ca oamenii să poată fi, în sfârşit, liberi.

O poematică a discursului politic. Trecerea de la starea veche la cea nouă, diametral opusă, e condiţia sine qua non a supravieţuirii: „zarurile sunt aruncate, corăbiile întoarcerii – arse; a învinge sau a muri, acum ori niciodată.!” sunt sloganuri repetate fără preget.

Înfruntarea acestor riscuri diviza sentimentele cu care erau primite, între teamă şi speranţă. Dar predominant era optimismul. Alte imagini, alte simboluri şi enunţuri lapidare îl susţineau: ziua mâniei, ziua judecăţii, a mântuirii – e aproape, cei făgăduiţi ei sunt invincibili: trebuie doar să îndrăznească.

Bălcescu proclama că „românii nu vor pieri şi nu pot pieri”. Iar Andrei Mureşanu: „Acum, când tirania se zbuciumă-n dureri, Tu, bravule române, mai crezi că o să pieri?” 3. Însuşi lucidul şi măsuratul Bariţiu crede cu tărie în viitorul românului, pentru cel puţin încă o mie de ani, fiindcă „veacul măsurilor tiranice trecu, el nu se mai întoarce” 4.

Generaţia momentului intuieşte că viitorul depinde de propriul popor şi nu de ajutorul altcuiva. Sentimentul demnităţii şi al orgoliului naţional vibrează cu o intensitate neauzită până atunci, pe coarda sufletului românesc. Îi insuflă conştiinţa şi mândria de a trăi o clipă fără asemănare. Picurând un strop de melancolie în orgoliu, Iancu spunea că „Pentru români, timpuri ca acelea din 1848 nu vor mai fi!”

Suntem conduşi spre concluzia că în evul modern, cu mijloace de expresie de-acum mature, generaţia de la 1848 a lăsat definitiv în urmă atitudinile contemplative şi a îmbrăţişat, în conţinut, cât şi în stil, dinamismul acţiunii şi limbajul său specific.

Polemismul e reflectarea acestei deplasări de concepţie şi de stil. El introduce în spiritul ‘48-lui o propensiune spre dramatic, înrudită cu a retoricii. Adversarii românilor şi ai libertăţii „se scaldă în nevinovatul martiresc sânge al mai multor zeci de mii ale acelor orfeline naţiuni, din a căror crunte sudori se îngrăşase şi se îmbuibase în cursul mai multor secoli.” [29]

O de-a dreptul halucinantă convocare de adjective şi de verbe incendiare. Laitmotivul polemicilor pune mereu în cumpănă soarta proprie cu a celorlalţi – ocupanţii treptelor superioare într-o istorie milenară. Se face uz de acelaşi apel direct la sensibilitatea cititorului sau a auditorului, la disponibilitatea ei inflamabilă. Românii sunt nedreptăţiţi şi părăsiţi, acum, la fel ca în trecut; asupra lor apasă parcă un blestem, istoria le este o istorie a patimilor, ochii lor sunt trişti şi osteniţi de neuscarea lacrimilor celor multe; în contra naţiunii române s-a urzit o conspiraţie universală, în faţa căreia ea e singură 6.

Năpastele memorate cu amărăciune păreau cu atât mai apăsătoare cu cât românii se vedeau pe ei înşişi buni, ascultători şi săraci. „Măreţ în a răbda, dar şi în a ierta” – românul nu e simplu şi sălbatic, aşa cum îl descriu unii. „Mult trebuie să sufere el, până să se arunce în amestecul extremităţilor”. „Se dedase de secoli cu apăsările şi a suferit în pace patimile cele nedrepte”; „n-a abătut furiile Tartarului în contra apăsătorilor săi” [30], căci, „pe drum legiuit, liber, îşi ştie debuinţele sale conduce la rezultat plăcut, îţi ştie manifesta dorinţele sale şi încă pe un drum de el numai umblat până acum”.8

Calităţilor sale morale se adaugă cele ostăşeşti. „Noi ne luptarăm cu bărbăţie şi izbândă. După sute de ani de robie, ne afirmarăm tot atât de viteji ca popoarele cele mai libere [.] care n-au cunoscut încă ce e lanţul servituţii” 9.

Oamenii de la 1848 au crezut în ei înşişi, dar tot pe-atât în forţele imanente care împing înainte istoria, precum şi în cele divine, care deschid calea justă acestei înaintări. Ele înlătură orice bariere care ar voi să oprească mersul către mai bine. „Spiritul veacului – scria Bariţiu – nu aşteaptă şi nu cruţă egoismul nostru, ci trece peste toate cu o răpejune ce nu suferă nici o împotrivire”. Era, acest gând, încă un punct de sprijin al sentimentului general de încredere în sine, în viitor, în izbânda cauzei naţionale. Mai mult: prin încorporarea în spiritul românesc a filosofiei organicist-istoriciste de sorginte herderiană şi romantică, paşoptiştii asimilau spiritul european, se simţeau solidari cu el. „Nu aveau nici o rezervă în a se proclama ca făcând parte din Europa” 10 – estimează istoricul american Keith Hitchins. Problemele suplimentare sunt abundente. Se apela la opinia publică a lumii, la necesitatea ca „Europa să ne cunoască”. La rândul lor, românii – atunci ca şi acum – o cunoşteau mult mai bine decât puteau percepe privirile arogante şi prejudecăţile dispreţuitoare abătute superficial asupra lor.

Fuziunea între spiritul european şi cel naţional românesc s-a petrecut cu o nuanţă specială în perimetrul ideii unităţii naţionale. Un Dimitrie Golescu admira revoluţia din Franţa pentru că „a proclamat dezrobirea popoarelor, ba, mai mult, principiul naţionalităţilor” – în baza căruia, continua el – „fiecare naţiune are drept la propria sa existenţă politică şi toţi oamenii care vorbesc aceeaşi limbă trebuie consideraţi ca neformând decât o singură naţiune. Dacă principiul va triumfa, românii vor fi un popor de 8 milioane, într-un regat frumuşel, perfect rotund, cu graniţe pe care însăşi natura pare a le fi ridicat” [32].

Unirea era „frumoasa deviză ce deşteaptă duhurile cu putere multă” 12, „gândul întâi a orice iaste român”, „un mare popor, cu o mare ca întăritură, două fluvii care se numesc Dunărea şi Nistru drept centură, cu sânge roman în vine şi nici Moldova cu fiicele ei [28] 3, nici Transilvania ori Banat, ci un pământ românesc, cu o mare capitală care s-ar chema Roma.” 14

Celor evocate de noi li se pot opune rezerve şi îndreptări. Spiritul de la ‘48, aşa cum am încercat a-l contura, este aproape numai spiritul elitei intelectuale politice. Numai ea s-a exteriorizat desluşit şi amplu, îngăduind perceperea şi interpretarea trăirilor sale. Şi poate că, în fond, tot numai ea este veritabila creatoare şi colportoare a spiritului unui moment, adesea şi al câte unui secol întreg. Din masa cetăţenilor obişnuiţi de odinioară nu au răzbătut până la noi decât mărturisiri sporadice şi acelea filtrate prin scrieri cu anumite tendinţe, având autori din rândurile aceleiaşi elite, predispusă şi abilă în a recondiţiona înregistrările. E sigur, însă, în lumina evoluţiei ulterioare a lucrurilor, că din germenii răsăriţi în 1848 mentalitatea şi spiritul popular vor creşte în direcţia întâlnirii lor cu ale elitelor naţiei.

Cu toate aceste carenţe de informaţie, amintirea şi ereditatea spirituală ale anului 1848 rămân impresionante. Li s-ar putea adresa şi lor cuvinte prin care omagia Revoluţia franceză unul din cei mai pătrunzători analişti istorici şi politici din veacul al XlX-lea, Alexis de Torcqueville: „Timpuri de tinereţe, de entuziasm, de mândrie, de pasiuni generoase şi sincere cărora, cu toate erorile lor, oamenii le vor păstra veşnic amintirea şi încă multă vreme ele vor tulbura somnul tuturor acelora ce vor voi să le corupă, ori să şi le aservească” 15.

Comunicare prezentată la Sesiunea ştiinţifică solemnă consacrată împlinirii a150 de ani de la Revoluţia de la 1848 (12 iunie 1998).

Revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Cluj-Napoca, la românii din Transilvania (1700-l868), vol.

PROCESUL DE MODERNIZARE A IMPERIULUI HABSBURGIC DUPĂ 1870

Considerarea Imperiului habsburgic, până la încheierea existenţei sale, ca pe o entitate politică prin excelenţă conservatoare şi refractară progresului este un clişeu răspândit în istoriografia statelor supranumite „succesorale, printre care, cu o parte a ei, se numără şi România.

Nimeni nu se află care să ne facă să admitem că, dimpotrivă, acest imperiu a fost, după 1848, un stat democratic şi progresist. Cele două teze opuse sunt la fel de inexacte, luate fiecare la modul absolut. Istoricul are datoria să se elibereze de sugestiile politicului şi de amintirile stereotipizate ale trecutului, pentru a aşeza faptele şi interpretarea lor pe o cale de mijloc, atribuind – după cum se spune – „fiecăruia ce i se cuvine”.

După 1848, Imperiul Habsburgic a rămas, indiscutabil, un stat conservator. Dar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea termenul nu mai are conotaţia dură din era Metternich, ci se apropie, lent, de înţelesul general pe care viaţa politică din Anglia a fost întâia în a i-l conferi: acela de atitudine precaută şi temporizatoare în faţa reformelor, fără însă a le exclude. Vrea doar să le selecteze şi să le aplice pe rând, în funcţie de măsura în care apreciază că beneficiarii lor sunt pregătiţi să le înţeleagă şi să le accepte. Ultimul criteriu – e adevărat – a servit adesea ca pretext pentru o temporizare convenabilă „clasei de sus”.

Acest reformism, acţionând cu încetinitorul, este fenomenul care permite a se vorbi de modernizarea Imperiului habsburgic, după 1849. Nu trebuie să se aştepte de la el să păşească numai pe trepte ascendente. Uneori stagnează, alteori anumite măsuri de guvernare stârnesc proteste, calificate fiind ca un regres. În majoritatea cazurilor, reformele din Imperiul habsburgic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt susceptibile a fi privite din puncte de vedere opuse, conducând, evident, la judecăţi de valoare diferenţiate, după cum ele au ca sursă de inspiraţie oficialitatea sau opoziţia – aceasta din urmă reprezentată de istoriografia naţionalităţilor şi a mai multor state europene.

Un exemplu al acestei ambiguităţi îl constituie scurta perioadă a neoabsolutismului, între 1850-l860. Ea a fost precedată de o semnificativă încercare de conciliere pe cale constituţională între centralism şi federalism. Dieta de la Kremsier (Kromerize) şi proiectele sale de constituţie, între care s-a optat pentru al germanosilezianului Kajetan Mayer, a mers până la a preconiza responsabilitatea ministerială în faţa parlamentului şi limitarea la un veto suspensiv a drepturilor împăratului în raport cu prerogativele legislativului. Trecând în extrema opusă, Viena a optat după martie 1849 pentru măsuri severe de ordine interioară, cenzură, suspendarea constituţiei promise, deja elaborată. Toate acestea erau indicative categorice ale unui regim autoritar, de o rigiditate aparent închisă oricărei tendinţe de modernizare.

Acest neoabsolutism pare a se fi dorit o întoarcere la absolutismul luminat, terezian şi iozefin, fiindcă na fost un regim inert, ci unul dominat de suflu dinamic. În timpul lui, în 1853-l854, s-a efectuat reglementarea raporturilor urbariale. Cu toate insuficienţele sale, a fost o primă „reformă agrară”, care a oferit ţăranului o mică proprietate independentă şi a făcut o breşă în monopolul nobiliar asupra pământului. E un semn al unui spirit de modernizare, e drept că al unuia „defensiv”, dictat de necesitatea unor concesii, spre a fi evitate noi zguduiri sociale de felul celor din 1848.

Aceeaşi dublă semnificaţie a avut-o reforma administrativ-teritorială: s-au desfiinţat provinciile şi comitatele istorice şi s-au arondat noi unităţi; la un moment dat s-a acreditat – deşi nu s-a aplicat – ideea eligibilităţii organelor de conducere comunală. Reforma era destinată să lovească în autonomia nobiliară locală. Deşi a dus la întărirea centralismului administrativ-militar, măsura a înlăturat o serie de anacronisme şi a adaptat mai bine structurile teritorial-administrative la stadiul dezvoltării economice şi demografice.

Funcţionărimea numită în aceşti ani a fost mai cu grijă aleasă şi instruită, fiind de o calitate şi de o eficienţă superioare celei de dinainte de 1848.

Reformele fiscale au îmbrăţişat ideea impozitului unitar – pe proprietatea agrară şi pe venit. Iar reforma şcolară, începută de ministrul Leo Thun, completată peste vreo 20 de ani, a consolidat sistemul învăţământului în trei trepte, cu ramificaţii practic-profesionale, paralele cu cea teoretică. Aceeaşi reformă a fost şi un pas spre laicizarea învăţământului, sub control de stat.

Dar, ca un semn al balansului politic, Leo Thun, pe care reforma sa şcolară l-ar designa drept un liberal „in nuce”, a fost şi autorul Concordatului cu Roma, din 1855, în care adevăraţii liberali austrieci au văzut o victorie a clericalismului.

În fine, după 1850 Imperiul habsburgic a început investiţiile masive în construcţii de căi ferate şi în comunicaţii. Până la 1900, ritmul acestora a adus zonele apusene ale Imperiului, respective (după 1867) ale monarhiei dualiste, la un nivel relativ apropiat de al occidentului.

La capitolul economic mai sunt de menţionat investiţiile în industrie, bănci şi comerţ internaţional: portul Triest a devenit cel mai important terminus maritim al Europei Centrale, pentru liniile de navigaţie atât mediteraneene cât şi transoceanice.

Totuşi, acest de netăgăduit proces de modernizare economică nu a reuşit să elimine mai vechea inegalitate a nivelurilor de dezvoltare provinciale: vestul Imperiului – Austria şi Boemia – rămâne la distanţă faţă est, adică de Ungaria de la răsărit de Tisa, Transilvania, Galiţia, unde agricultura este pe mai departe ramura economică de bază, alături de progrese moderate în alte sectoare.

În viaţa politică a Imperiului se evidenţiază cel mai mult caracterul „defensiv” al reformismului austriac de după 1849. Semnalul său l-au dat diploma şi patenta din octombrie 1860 şi februarie 1861. Ele au fost consecinţa înfrângerilor suferite în războiul cu Franţa şi cu Piemontul, în 1859, din care se contura eşecul iminent al regimului neoabsolutist. Aşadar, o soluţie de salvare dintr-o criză.

Din nou, ea a avut limite şi imperfecţiuni, pentru care nici contemporanii, nici analizele istoriografice nau lipsit de a o critica. Totuşi, în momentul emiterii documentelor fundamentale susmenţionate, conţinutul lor a fost primit cu speranţe de popoarele monarhiei. El a fost însă respins „de plano” şi boicotat de către maghiari, care n-au acceptat să renunţe la programul lor, formulat şi în parte înfăptuit, în revoluţia din 1848.

Raportat la momentul respectiv, spiritul reformelor politice încercate în 1860-l861 a fost cel mai modern, între al măsurilor de aceeaşi factură, de până la 1900. El a deschis calea unei formule federaliste de guvernare şi administrare, care presupunea aşezarea pe plan de egalitate în drepturi a tuturor naţionalităţilor. Dacă Viena ar fi perseverat în consolidarea şi dezvoltarea formulei din 1860-l861, evitând avantajarea unilaterală a unei naţionalităţi şi marginalizarea celorlalte – cum se va întâmpla la 1867 – edificiul statal habsburgic ar fi fost mai puţin vulnerabil, ar fi putut sta pe mai mulţi piloni de sprijin.

Legătura dintre spiritul din 1860-l861 şi conceptul de modernizare este suficient de evidentă. S-a recurs atunci la principiile elective şi reprezentative ale organelor politice provinciale şi centrale, la divizarea atribuţiilor între acestea, s-a acordat libertatea cuvântului, a întrunirilor şi a constituirii de organizaţii politice. Imperiul ţintea spre structura unei monarhii constituţionale federaliste, deşi cu încă multe neîmpliniri, care aveau să facă în viitor obiectul campaniilor diverselor orientări opoziţioniste. Întreg sistemul înceta de a mai fi rigid: devenea, în principiu, permeabil pentru reformare. E superfluu să revenim asupra atât de cunoscutelor perspective pe care lea deschis românilor din Transilvania, având importante puncte de pornire în legile dietei de la Sibiu, din 18631864.

Sistemul iniţiat la 1860-l861 a fost expresia unui liberalism limitat, sui generis, al Vienei, făcut în curând să rătăcească în meandrele actului atât de controversat din 1867: dualismul austro-ungar.

Din nou un act defensiv, impus de forţa boicotului corpului politic maghiar împotriva reformelor din 1860-l861, de înfrângerea în războiul cu Prusia (1866), de „lobbisme” cu efect la cele mai înalte personaje de la Curte. Dar mai ales de teama descompunerii monarhiei prin acţiunea centrifugă a conglomeratului de naţiuni din cuprinsul ei. În calea acestuia, Viena a ridicat brusc bariera alianţei politice austro-maghiare. Ea a blocat speranţa realizării egalităţii între naţiunile din Imperiu şi a colaborării lor pe această bază. A dat satisfacţie unei părţi însemnate a clasei politice maghiare, dar n-a pus capăt opoziţiei fidele principiilor de la 1848, care va continua să se considere adevărata purtătoare a idealurilor naţiunii maghiare. Kossuth în exil va fi pe mai departe o personalitate cu o charismă superioară celei a autorilor compromisului din 1867, oricât de remarcabili au fost aceştia – un Deîk, un Andrâssy. Pe termen scurt, dualismul a salvat coeziunea monarhiei, dar pe termen lung a slăbit-o.

În partea austriacă a monarhiei „era liberală” se consideră a fi fost inaugurată oficial de legile sancţionate de împărat la 21 decembrie 1867. Ele aveau ca obiect: organizarea puterii judecătoreşti, independente de celelalte puteri din stat, drepturile cetăţeneşti – specificându-se „expressis verbis” egalitatea lor în faţa legii, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea proprietăţii şi proclamarea principiului că toate naţionalităţile sunt egale şi fiecare are dreptul imprescriptibil la păstrarea propriei limbi şi a propriului specific naţional.

În continuarea acestora, legile din 1868 şi 1869 au dus, în fapt, la denunţarea concordatului cu Roma, din 1855, reglementând în spirit liberal relaţiile interconfesionale, căsătoria civilă, laicizarea învăţământului, cu singura rezervă că studiul religiei era permis şi chiar recomandat.

S-au format partide politice: liberal, conservator şi naţional german, ce vor fi urmate către 1890 de cel social-democrat şi creştin-social.

S-a introdus votul direct, dar diferenţiat censitar, pe patru clase socio-profesionale (curii), care avantaja reprezentarea unora în raport cu altele. Abia în 1897 s-a adăugat o a 5-a „curie” electorală, în cadrul căreia puteau vota toţi bărbaţi de peste 25 de ani, care nu aveau calificare pentru una din celelalte curii. Aceştia alegeau 72 de deputaţi, din totalul de 425. La 1907 s-a făcut un nou pas, aproape final: votul universal pentru bărbaţi, deci desfiinţarea diferenţierii alegătorilor şi alegerea deputaţilor proporţional cu voturile obţinute de partidele politice concurente.

Monarhia rămânea însă grevată de un viciu fundamental: menţinerea poziţiei politice dominante a aristocraţiei, prin condiţie, avere, favoritism imperial etc., în timp ce se dezvoltau clasele de mijloc şi muncitorimea. În faţa acestei stări de fapt, politica guvernamentală nu putea fi decât oscilantă. Nici o grupare, nici un om politic nu se prezintă cu un program cuprinzător şi de perspectivă, care să traseze ferm o linie de dezvoltare pe întreg spectrul problemelor Imperiului. Însuşi caracterul dual al acestuia era un obstacol, din cauza permanentelor acomodări şi concesii între Viena şi Budapesta.

În problema naţională, pentru austrieci punctul sensibil era Cehia. În faţa înteţirii opoziţiei „tinerilor cehi”, radicali, Viena apare lipsită de iniţiative constructive. Guvernanţii vienezi se plâng mereu de intransigenţa cehilor, dar nu şi-o examinează temeinic pe a lor. Cehii pretindeau o autonomie mai largă decât cea acordată maghiarilor la 1867, fapt considerat de Viena ca o imposibilitate. Antisemitismul şi naţionalismul unui Karl Lueger spre sfârşitul secolului al XlX-lea, sunt încă un semn al secţionării monarhiei prin curente adverse, până atunci puţin sau deloc ieşite în arenă.

Pentru istoriografia română interesul major se îndreaptă spre evoluţia părţii maghiare a monarhiei dualiste. Asupra ei şi asupra metodelor sale de guvernare, cu privire exclusivă la tratarea problemei lor naţionale, s-a scris până la refuz, cu anateme.

Este evident că şi în cazul Ungariei întârzierea modernizării structurii sociale, în sensul restrângerii marii proprietăţi funciare, a diminuării influenţei aristocraţiei, a fost răspunzătoare în bună parte de creşterea tensiunilor interne în cuprinsul teritoriilor coroanei sfântului Ştefan. Toate grupările de idei din Ungaria de dinainte de 1918, situate de la centru până la stânga, au ajuns la această concluzie.

Nu putem trece însă cu vederea constatarea că şi pentru partea maghiară a monarhiei, perioada de după dualism a fost una de susţinut avânt economic. Dezvoltarea urbană, în primul rând a Budapestei care, în câteva decenii, pe urma unui grandios program de construcţii, a dobândit aspectul actual de metropolă, a industriei, a reţelei bancare şi a capitalurilor acestor ramuri, a transporturilor feroviare – sunt puncte de reper bine marcate ale creşterii economice.

Încercând să depăşim clişeele dezvoltate într-un secol de istorie dominat de patimi naţionale, trebuie avut totuşi în vedere că, în linii esenţiale, Austro-Ungaria de după 1867 – cu toate inechităţile în structura sa socială şi politico-naţională – s-a apropiat, formal, de imaginea unui stat de drept. Administraţia şi justiţia au fost în general corecte, drepturile politice respectate, excepţiile datorându-se mai mult abuzurilor la niveluri inferioare.

Elementul de care vorbeşte atâta în ultimii ani – statul de drept – este o componentă „sine qua non” a modernităţii. Se poate spune că aceasta n-a fost decât un alt semn dat principiilor proclamate şi puse în practică de Marea Revoluţie Franceză.

Observaţiile noastre mai moderate, n-au voit să acorde circumstanţe atenuante şi elogii postume monarhiei austro-ungare. Faptul că ea a sucombat în faţa Europei statelor naţionale înseamnă că istoria a pronunţat asupra ei o sentinţă împotriva căreia e greu de deschis „recurs în anulare”.

Istoricul este însă dator, în toate procesele pe care le judecă, să caute a nu vedea lucrurile numai în albnegru. Indiferent de caracteristicile existenţei sale şi de deznodământul acesteia, monarhia habsburgică a fost o realitate istorică în Europa Centrală. Complexitatea evoluţiei sale a comportat nuanţe gradat diferenţiate, pe care istoricul trebuie, la rândul său, să le clasifice nuanţat, cu simţ critic şi cu răspundere în enunţarea judecăţilor pozitive sau negative.

Am spune chiar că istoria monarhiei habsburgice este un câmp excelent de exersare a artei discernerii între bine şi rău, cunoscând că în istorie numai foarte rar un fenomen se încadrează în sfera unei singure valori dominante, mai ales în perspectiva „duratei lungi”. Se cuvine deci, să începem a trece cu mai multă detaşare peste ultimii 200 de ani şi să coborâm în urmă cu 2000 de ani, la acel etern dicton al lui Tacitus: „Fără ură şi fără părtinire”.

CU PRIVIRE LA EVOLUŢIA DEMOCRATICĂ ÎN CENTRUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI ÎNTRE 1850-l914

Deşi nu se confundă cu modernizarea – concept cu sferă foarte largă – democraţia are un sens nu prea îndepărtat de al acesteia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin modernizare la nivelul politic s-a înţeles progresul sistemului democratic, el însuşi asociat, prin reciprocitate, cu epitetul „modern”.

Modern, deşi s-a născut acum vreo 2500 de ani, când a fost magistral definit de către Pericle, într-un celebru discurs care ar putea fi rostit şi astăzi, în oricare areopag al lumii.

        „Avem o alcătuire a cetăţii – spunea ilustrul atenian – care nu imită legile vecinilor, ci mai degrabă noi înşişi le suntem exemple. Întrucât este condusă nu de câţiva, ci de mulţi cetăţeni, ea s-a numit democraţie; după legile ei, toţi sunt egali în privinţa intereselor fiecăruia. Cât despre influenţa politică, fiecare este preferat după măsura în care se distinge: nu după treapta lui socială, ci după virtute. Dacă este sărac, dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate, nu i se pune nici o piedică din cauza faptului că nu are destulă vază”. 1

Propulsată de revoluţiile engleză, americană şi franceză în spaţiul euroatlantic şi de cele de la 1848 în centrul şi răsăritul Europei, democraţia a devenit după 1850 regimul dominant în multe state, însă cu o calitate şi intensitate variabilă.

În acest proces, în centrul şi sud-estul Europei se disting două zone: a Monarhiei habsburgice şi a celei în care se situau Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi Grecia.

Deosebirile de ordin politic dintre ele, deşi nu fundamentale, au fost cu toate acestea notabile. Monarhia habsburgică era o mare putere, cu un teritoriu întins (al doilea ca mărime în Europa) şi o populaţie numeroasă (locul al treilea pe continent). Prezenta inegalităţi regionale: zonele ei vestice intraseră în stadiul capitalismului industrial, pe când cele răsăritene erau agrare şi cu întârziate structuri sociale feudale. Caracteristicile sale se schiţaseră de cu aproximativ 150 de ani înainte. Era un stat de sine-stătător, cu autoritate internaţională, cu instituţii politice şi administrative consolidate. Avea experienţa construcţiei politice şi a escapadelor reformiste. Se afla în contacte cu Occidentul şi cu întreg concertul politic internaţional. Fusese penetrat de ideologia Luminilor, cu rezultate vizibile, de pe treptele intelectuale şi doctrinare până pe cele ale practicii guvernării.

Statele şi popoarele din sud-estul Europei se aflau în multe privinţe într-o altă situaţie. Cel mai mărunt dintre ele, Muntenegru, fusese singurul care, paradoxal, îşi păstrase în tot cursul evului mediu independenţa „de facto” în faţa Imperiului otoman, oficializată însă abia în secolul al XIX-lea. Grecia devenise independentă între 1822-l830. România şi Serbia trecuseră de la autonomie la independenţă în 1878, iar Bulgaria în 1908. Albania, după ce şi-a proclamat independenţa în 1912, a rămas pentru câţiva ani într-o situaţie confuză şi nu poate fi încadrată într-un statut politic definit.

Spre deosebire, aşadar, de Monarhia habsburgică, majoritatea ţărilor din sud-estul Europei se aflau întrun stadiu istoric ce ar putea fi numit „de tranziţie” spre modernizare. Asupra dezvoltării lor liniştite a grevat permanenţa unei „irredente” naţionale şi teritoriale, îndreptată spre confruntare cu Imperiul otoman2 şi aruncată uneori în confuzie de imixtiuni ruseşti, austro-ungare şi chiar ale tuturor marilor puteri.

O altă particularitate a istoriei acestor ţări a fost aceea că în anii în care Europa centrală, după cutremurul din 1848-l849, se dedicase reformismului politic în etape, cea sud-estică se avânta pe acelaşi drum „în asalt”, vădind intenţia de a recupera grăbit stagnarea seculară datorată dominaţiei otomane şi de a se alinia valorilor şi instituţiilor occidentale.

Este însă şi motivul pentru care ţările respective au suferit de instabilitate politică, în unele perioade chiar de un climat de violenţe, de recăderi din regimul constituţional în cel al arbitrarului puterii – toate acestea fiind indicii ale implantării superficiale a instituţiilor democratice. Monarhia habsburgică se formase prin înglobarea între graniţele sale a unui mare număr de popoare. În secolul al XVIII-lea şi mai ales al XIX-lea, ele îşi vor descoperi aspiraţiile politico-naţionale proprii. Situaţie prelungită, în cadrul evoluţiei căreia reformele practicate de Monarhie, în încercările de a-şi salva stabilitatea internă, au alternat între formulele federalistă şi centralistă, cu accent crescând pe cea dintâi.

În sud-estul continentului componenţa etnică a statelor era precumpănitor unitară, pe câte un teritoriu relativ restrâns. Aceste două circumstanţe au favorizat naţionalismul – monocolor, exclusivist şi violent – conducând spre formula de organizare politică centralistă. Acolo unde pluralismul etnic a fost mai accentuat, mai inextricabil, el a fost corectat drastic prin strămutări de populaţie, voluntare ori silite şi prin transferuri masive de proprietate de la musulmani la membrii noii etnii majoritare. Unde plurietnicitatea şi heteroconfesionalismul erau cu neputinţă de înlăturat prin asemenea metode, această realitate s-a căutat a fi depăşită prin crearea unor ideologii cultural-politice ca ilirismul sau iugoslavismul. Ambele erau convergente la teoria unităţii de origine, limbă şi neam a popoarelor din vestul Peninsulei balcanice.

— Teorie pe care se va construi viitoarea structură politică centralistă a statului iugoslav.3

Libertăţile cetăţeneşti, proclamate formal pretutindeni, au avut printre consecinţele lor apariţia fenomenului de opinie publică şi a partidelor politice, reprezentative – teoretic – pentru curentele din cadrul acesteia.

În întreg spaţiul central şi sud-est european partidele s-au modelat după clasica polarizare liberalconservatoare, cel puţin ca platformă de bază. Aceste doctrine nu au avut însă conţinutul complet şi clar din ţările occidentale. Liberalismul era aici firma unei burghezii mai puţin evoluate sub raport economic şi social, al cărei naţionalism intens o determina la renunţări de la unele din principiile liberalismului pur, în linia lui clasică, ilustrată de un Benjamin Constant, Stuart Mill, Gladstone ş.a.

Voind desigur să compenseze „rămânerea în urmă”, liberalismul din Europa sud-estică a fost responsabil – cum s-a făcut aluzie mai înainte – de promovarea unui reformism de avangardă, adeseori desprins de realitatea socială şi de nivelul politic-intelectual al cetăţenilor. Inconsistenţa sa a putut fi acuzată şi ridiculizată prin argumente ca acelea definite în România de Titu Maiorescu prin formula „formelor fără fond”. O formulă care, altminteri, era cuprinsă în polemicile antiliberale ale doctrinei conservatoare de orişiunde, dar aici ea găsea terenul mai propice pentru a fi vehiculată.

Conservatorismul a avut o bază mai solidă în Monarhia habsburgică şi în România, unde marea proprietate funciară şi posesorii ei aveau o pondere şi, respectiv, o influenţă însemnată. Această bază materială a conservatorismului era mai slabă în Serbia, Bulgaria şi Grecia. Dar alţi factori care să-l favorizeze nu lipseau nici acolo: regalitate, armată, mare burghezie şi cler.

Trasând un itinerar imaginar de la Viena, peste Budapesta, Belgrad, Bucureşti, Sofia, până la Atena, se constată, pe măsura îndepărtării de Europa centrală, creşterea tendinţei de fărâmiţare a partidelor politice sub felurite etichete hibride şi fără programe suficient conturate. Fenomenul se datora aceluiaşi deficit al bazei organice, atât a liberalismului cât şi a conservatorismului – care a atras după sine aglutinarea partidelor în jurul unor personalităţi şi al unor sloganuri conjuncturale, mai mult decât în al unor programe aprofundate şi stabile.

De prin anii 1880-90 socialismul avea un suport economico-social suficient de puternic în Austria şi Ungaria, dar mai slab în celelalte ţări numite mai sus. Cu toate acestea, rolul reprezentanţilor săi în dezbaterea unor probleme fundamentale pentru perspectivele acestor ţări a fost superior ponderei partidelor respective în viaţa politică internă. Un Karl Renner sau Viktor Adler, un Szabo Ervin, un Dobrogeanu-Gherea, un Svetozar Markovic au fost personalităţi intelectuale de marcă, situate deasupra nivelului activităţii lor practice. [35]

Iniţial, sistemul electoral a fost peste tot censitar, iar alegerile indirecte, electoratul fiind divizat pe colegii sau curii, ceea ce altera reprezentabilitatea aleşilor, dirijată artificial în avantajul claselor superioare. În Austria s-a evoluat cu încetul înspre votul universal, adoptat în 1906-l907; în Grecia a fost introdus în 1864, iar în Bulgaria în 1879. Indiferent însă dacă dreptul de vot era limitat prin cens sau proclamat, formal, ca universal, practica electorală n-a fost, niciodată şi niciunde, corectă. Ingerinţele autorităţilor, manipularea corpului electoral prin silnicie sau/şi corupţie au fost fenomene permanente. Ele împiedică de a se putea vorbi de o democraţie reală în întreg acest spaţiu geo-politic, în perioada de care ne ocupăm.

Cel mai concludent indicator al mersului unui stat spre idealul democraţiei politice sunt legile sale fundamentale, în frunte cu constituţiile. În litera acestora însă, nu trebuie crezut decât cu discernământ critic, verificând corectitudinea aplicării şi nu doar a enunţurilor lor.

În Austria, neoabsolutismul a abandonat în câţiva ani calea pe care pornise prin diploma din octombrie 1860 şi patenta din februarie 1861. În locul federalismului care se contura prin aceste acte, el a optat pentru formula dualismului, a împărţirii puterii între straturile superioare germane şi maghiare ale Monarhiei.

N-ar avea sens repetarea pe puncte a rechizitoriului, rostit de atâtea ori, la adresa scăderilor regimului dualist, cu deosebire în tratarea problemelor naţionalităţilor. Dar nici nu e corect să se alunece înspre judecarea compromisului din 1867 numai prin prisma neîmplinirilor şi eşecurilor sale în planul politicii naţionale, dintre care măcar unele şi măcar în parte s-au datorat şi intransigenţei naţionalităţilor.

Compromisul din 1867 a marcat, oricum, o etapă – desigur incompletă – spre democratizarea Monarhiei, de o parte şi de alta a Leithei.

În Austria ea s-a concretizat mai întâi în aşa-numitele „Legi din Decembrie” (1867), care stipulau: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, libertatea conştiinţei şi a credinţei, inviolabilitatea proprietăţii, iar unul din articole (19) spunea: „toate naţionalităţile sunt egal îndreptăţite şi fiecare are dreptul inalienabil de a-şi păstra şi cultiva naţionalitatea şi limba”.5

Acestor legi le-a urmat deţinerea puterii vreme de [41] ani, cu o scurtă întrerupere, de către cabinete ministeriale liberale (Carlos şi Adolf Auersperg), care au promulgat noi măsuri în spiritul celor din 1867: a fost denunţat concordatul cu Vaticanul; restabilită supervizarea învăţământului de către organe laice şi introdus învăţământul primar obligatoriu de 8 clase; reglementate pe bază de egalitate relaţiile interconfesionale; s-a adoptat votul direct în alegerile pentru parlamentul central (Reichsrat).

Dreptul de vot, supus sistemului censitar şi al curiilor (mari proprietari, orăşeni, camere de comerţ, comune rurale)6, era exercitat de numai cam 6 % din populaţie. În „era conservatoare” – cum e cunoscută guvernarea prezidată de contele Taaffe (1879-l893) – au fost introduse primele legi sociale pentru muncitori7; în acelaşi an censul a fost redus la jumătate şi spectrul partidelor politice s-a lărgit (de ex. Prin creştin-sociali, social-democraţi ş.a.). În 1897 guvernul Badeni a introdus a 5-a curie, în care censul fiind abolit, votau toţi bărbaţii de la vârsta de 25 de ani. Dar ei puteau alege numai 72 din cei 425 de deputaţi din Reichsrat.

În fine, în 1906-l907 s-a introdus (cu oarecari restricţii) votul universal. El a determinat modificări în echilibrul de forţe al partidelor, spectaculoasă fiind ascensiunea social-democraţilor, de la 15 la 87 de mandate obţinute în cadrul primelor alegri de după introducerea legii.

Interesante, dar nu prea luate în seamă în istoriografia română, au fost reglementările electorale din 1905 pentru Moravia şi 1910 pentru Bucovina. Ele instituiau în prima provincie două curii (germană şi cehă), iar în a doua nu mai puţin de patru (germană, polonă, ruteano-ucraineană şi română). Alegătorii votau în curia naţionalităţii lor şi alegeau candidaţii lor „naţionali”. Locurile de deputat pentru fiecare asemenea curie erau fixate, cel puţin teoretic, în raport de numărul alegătorilor din fiecare naţionalitate. În 1914 o măsură similară era pregătită pentru Galiţia (polonezi-ucraineni), dar izbucnirea primului război mondial a blocat punerea ei în aplicare.

Partea austriacă a Monarhiei dualiste a fost oarecum o „semifederaţie”. Sistemul ei reprezentativ, prin diete provinciale şi un parlament central, crea iluzia unei mari autonomii locale şi trezea simpatii la naţionalităţile din partea ungară a Monarhiei, unde sistemul politic era strict centralist (de la el era exceptată numai Croaţia).

Legile maghiare din 1868, dintre care în atenţia analiştilor se află mereu cea a naţionalităţilor şi cea a învăţământului, prevedeau egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dar fără să le recunoască o individualitate naţională colectivă, ci numai particularitatea unei limbi proprii în cadrul naţiunii maghiare unice. Ei se puteau folosi de limba lor în faţa organelor administrative, a celor judiciare de primă instanţă şi în învăţământul primar şi secundar. [38] De dreptul de vot beneficiau, de la o zonă la alta, între 3 şi 6 % din populaţie. Jumătate din locuitorii Ungariei erau de altă naţionalitate decât cea maghiară. Dintre ei, numai 5 % erau reprezentaţi în parlament şi numai 10 % erau angajaţi în administraţia publică.

Între 1879-l907 poziţia limbii maghiare în învăţământul naţionalităţilor a fost întărită prin mai multe modificări la legea din 1868, care au provocat proteste în parlament şi în presă; naţionalităţile denunţau încălcarea spiritului legii iniţiale şi intensificarea tendinţei de maghiarizare prin mijlocirea şcolilor.

În ultimul deceniu al secolului al XlX-lea a fost instituită obligativitatea căsătoriei civile, registrele de stare civilă au fost trecute în competenţa organelor de stat (din cea a parohiilor.) şi s-a operat o parţială separare a bisericii de stat. Acest anticlericalism moderat rămăsese apanajul întârziat al liberalismului european după ce (cam din jurul anului 1870) reformismul său economic, social şi politic începuse a-şi epuiza fantezia.

Chiar unii istorici maghiari recunosc faptul că după 1890 în Ungaria nu s-au mai înregistrat reforme substanţiale în direcţia dezvoltării democratice. [39] Regimul din Ungaria dualismului este judecat sever de istoriografia naţionalităţilor, relevând lipsurile sale, destul de frecventele abuzuri ale autorităţilor locale, intransigenţa arogantă a unor lideri politici.

Îndepărtarea în timp face posibilă iarăşi constatarea că, în ansamblu, acest regim a fost cu ceva mai corect decât se spune şi se crede, în materie de legi, de proceduri judiciare şi administrative, de respectare a drepturilor fundamentale ale omului.

Oricărui tablou pe care istoria îl expune în faţa posterităţii, trebuie a-i fi remarcate toate culorile, nu exclusiv cele întunecate.

În România, bazele democraţiei politice (dacă nu se reţine opera valoroasă, dar trecătoare a revoluţiei de la 1848), au fost aşezate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În ultimul deceniu, mai mulţi istorici români şi străini manifestă reţinere faţă de activitatea domnitorului, contrapunându-i rolul constituţiei de la 1866 şi al legilor adoptate în anii următori.

Fără îndoială, ele au fost foarte liberale, garantând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea10, separarea puterilor, guvern reprezentativ cu miniştri responsabili etc. Sistemul, promiţător, era însă îngust. Participarea la alegeri şi dreptul de a fi ales, reglementat prin împărţirea alegătorilor pe colegii şi limitat prin cens, permitea accesul în viaţa politică doar câtorva mii de cetăţeni, din cei vreo 600-700.000 câţi ar fi putut beneficia de aceste drepturi într-un sistem democratic real.

Până la 1911 câteva amendamente la legea electorală au ridicat la 100.000 numărul alegătorilor pentru Camera deputaţilor şi la 25.000 al celor pentru Senat. Dar având în vedere creşterea între timp a populaţiei şi aceştia constituiau numai [37], 6 % din numărul bărbaţilor adulţi.

Acordarea dreptului de cetăţenie străinilor s-a făcut abia la 1879, sub presiunea marilor puteri, care condiţionau de aceasta recunoaşterea independenţei. Procedura adoptată a rămas în continuare greoaie, solicitanţii având de aşteptat uneori cu anii soluţionarea cererii lor.

Adăugându-se inechitatea flagrantă a distribuirii proprietăţii agrare şi situaţia grea a majorităţii ţărănimii, se poate conchide că până pe la 192l-l923 România a fost avansată, formal, spre democraţie, dar beneficiara acesteia era numai minoritatea constituită de categoriilor superioare ale societăţii.

Nu alta a fost situaţia în statele de la sud de Dunăre: o dominantă naţionalist-iredentistă chiar mai virulentă decât în România, un liberalism declarativ, cu intermezzouri dictatoriale, multă instabilitate legislativă şi guvernamentală.

În Serbia, de la 1861 până la 1914 s-au promulgat 5 constituţii, mereu suspendate, modificate şi intercalate cu perioade de absolutism princiar sau regal, cu scandaluri politice, lovituri de stat, asasinate – culminând cu acelea care au pus capăt vieţii prinţului Mihail Obrenovic la 1868 şi a regelui Alexandru Obrenovic şi a soţiei sale la 1903. Acestui ultim episod, de extremă brutalitate, i-a urmat nemijlocit readucerea la tron a familiei Karagheorghevici.

Muntenegrul a cunoscut un permanent regim princiar autocratic, întrerupt numai între 1905-l907 de o efemeră intrare în vigoare a unei constituţii. Un aspect interesant al dezvoltării politice a Bulgariei este acela că îndată după recunoaşterea autonomiei sale, adunarea de notabili întrunită la Tmovo (1879), convocată şi prezidată de guvernatorul rus Dondukov Korsakov a adoptat o constituţie, s-ar putea spune „neverosimil” de liberală, pentru condiţiile din acel moment ale ţării. Ea instituia o adunare reprezentativă unicamerală aleasă pe 5 ani prin vot universal direct; alegătorii trebuiau să aibă vârsta minimă de 21 de ani, iar candidaţii de deputat – 30 de ani. Mai era prevăzută responsabilitatea ministerială, inviolabilitatea adunării, publicitatea dezbaterilor sale, dreptul ei de iniţiativă legislativă, de a vota bugetul şi a controla gestionarea acestuia.

Şi în Bulgaria, ca şi în Serbia, această constituţie, rămasă în vigoare, cu unele amendamente, până la 1947, a alternat cu scurte perioade de dictatură deschisă ori mascată, ca de pildă în câţiva din anii de domnie ai prinţului Alexandru de Battenberg, sau în aceia ai guvernelor prezidate de cunoscutul om politic Stambulov.

Bulgaria (alipind, după 1885, provincia ei răsăriteană, Rumelia) a beneficiat de eliminarea masivă a marii proprietăţi funciare, abandonată de deţinătorii ei otomani şi trecută în posesia ţăranilor bulgari. Moşiile mari din Bulgaria vor avea la 1914 întinderea cea mai redusă, în comparaţie cu toate celelalte ţări central şi sudest europene: numai 6, [36] % din fondul agrar, iar posesorii lor formau doar 0,1 % dintre proprietari. În schimb, proprietăţile mai mici de 10 ha erau cele mai întinse, comparativ cu celelalte ţări, cuprinzând cam 50 % din suprafaţa agricolă.

Un echilibru promiţător al balanţei proprietăţii funciare este prielnic, dar nu suficient pentru implantarea unui regim politic democratic. Bulgaria, din acest punct de vedere, n-a fost mai avansată decât Serbia sau România. [40]

După aducerea la tron, în urma răscoalei armate, a lui George I din familia regală daneză, în 1864 a fost adoptată în Grecia o constituţie mai liberală decât cea anterioară, din 1844. Ea a rămas în vigoare până la 1967, adică până la lovitura de stat zisă „a coloneilor”.

Despre acest act s-a spus că, bazat fiind pe principiul suveranităţii poporului, în locul monarhiei constituţionale a instituit regalitatea parlamentară. Sintagmă care căuta să exprime înscrierea mai desluşită a monarhiei elene între instituţiile democratice ale statului, iar nu deasupra lor. Regele nu se mai intitula „prin graţia divină”, ci „din voinţa naţiunii”; era rege al grecilor şi nu al Greciei etc.

Formule înconjurate de obişnuitul anturaj responsabil, parlament unicameral etc.

Liberal: drepturi cetăţeneşti, vot universal, minister.

Predominantă a rămas însă şi în viaţa politică din Grecia distanţa dintre nivelul ei declarativ şi cel al practicii.

Partidele politice formate după 1864 au fost, poate chiar mai mult decât în ţările apropiate, organizaţii clientelare ale unor personalităţi şi nu exponente de principii şi programe.

În 10 ani s-au perindat la putere 20 de guverne. Instabilitatea, ca şi lipsa de preocupare pentru demararea unui progres real – economic şi cultural – a făcut pe o parte a clasei politice să declare cu amărăciune că Grecia independentă, Grecia eroică şi martiră dintre 182l-l828 n-a justificat speranţele Europei}[34] Se trezea, prin urmare, un spirit critic aspru, lucid, care apela la conştiinţa politică a naţiunii.

Doi mari oameni de stat au fost, printre vicisitudinile revoltelor naţionale şi ale războaielor cam nefericit încheiate cu turcii, purtătorii acestui spirit nou şi promotorii modernizării şi democratizării de facto a Greciei.

Primul a fost Harilaos Trikupis, prim-ministru în câteva rânduri, între 1875-l890. El a făcut să se aplice principiul „încrederii exprese” 13, prin care s-a denumit în viaţa politică a Greciei obligativitatea ca un guvern să aibă susţinere fără echivoc din partea majorităţii parlamentare. Instituirea sa a condus la mai multă stabilitate guvernamentală, clarificare de curente de opinie şi responsabilitate a aderenţilor acestora.

Trikupis a definitivat procesul de separare, de independenţă a justiţiei de celelalte puteri ale statului şi a încurajat, cu însemnate rezultate, instrucţiunea publică; a restrâns numărul deputaţilor şi a dat o structură mai raţională întinderii circumscripţiilor electorale; a promulgat legea de selecţionare a funcţionarilor publici după aptitudini şi capacităţi; a început construirea căilor ferate şi modernizarea armatei şi marinei.

La 20 de ani după retragerea de pe scena politică a lui Trikupis, impetuosul cretan Elefterios Venizelos a revigorat partidul liberal, dându-i un program ferm, naţional şi social-politic, ce conţinea o nouă deschidere către reforme democratice.

Venizelos a efectuat o reformă agrară în provinciile de câmpie ale ţării (în Tesalia), a introdus primul cod al muncii, a trecut prin parlament legea inamovibilităţii tuturor funcţionarilor publici care nu puteau fi dovediţi pe cale legală de incorectitudine şi incapacitate.14

În Grecia, profesiunile liberale şi burghezia – în primul rând cea comercială – aveau o pondere însemnată în structura socială. Deja pe la 1870 acestea formau împreună cam 35 % din populaţia activă. Drept consecinţă, în Grecia, cu toată înrudirea ei aparentă cu evoluţia politică a restului statelor balcanice, a fost favorizat procesul mai rapid de modernizare, de funcţionare a instituţiilor democratice.

Nu se poate însă omite faptul, recunoscut de înşişi istoricii eleni, că acest proces a fost la rându-i obstacolat de versatilitatea temperamentului popular, de o doză de superficialitate a aceluiaşi factor şi de ispita corupţiei, de altminteri nelipsită nici din capitalele situate mai la nord.

Până la 1914 în Europa centrală şi sud-estică progresele sistemului democratic au fost inegale, nu au pătruns în adâncimea structurilor politico-sociale, a mentalităţii şi a puterii de înţelegere a majorităţii cetăţenilor. A fost un sistem incomplet realizat, frânat la un anumit nivel, mai avansat ori mai retardat.

Nu atât clasa politică „de profesie”, cât intelectualitatea – cel puţin o parte idealistă a ei [42] – a fost militanta sinceră pentru modernizare, democraţie şi onestitate politică.

Unul din factorii care au făcut să devieze şi să stagneze procesul, a fost problema naţională. Încărcătura pasională pe care ea o aruncă pe scena politicii era greu acomodabilă cu caracterul esenţialmente raţional al soluţiilor politice democratice. A fost o dilemă tragică aceasta, pe care n-o putem escamota, dacă ne gândim la atâtea ieşiri naţionaliste de masă, scăpate de sub control şi alunecând spre manifestări iraţionale. 16

Un alt factor cu impact negativ a fost constituit de discrepanţa dintre structurile politice, cu aparenţă în general avansată şi cele sociale, economice şi culturale, rămase în urmă, sau restrânse la o elită socială, nici ea nu integral şi real cultă.

Nu se poate implanta temeinic democraţia acolo unde dezvoltarea economică e slabă, inegală, unde structurile sociale şi de proprietate sunt inechitabil alcătuite şi distribuite, unde – în fine – nu doar educaţia politică, ci chiar educaţia generală, elementară, este deficitară.

În preajma anului 1900 în Austria mai erau 25 % analfabeţi, ceea ce nu era tocmai rău; în Ungaria – cam 33 %; în Serbia, România şi Bulgaria, între 70 şi 80 %. [43]

Or, democraţiei nu-i sunt suficiente legi şi instituţii corect elaborate formal. Pentru a deveni realitate, ea are nevoie de aplicarea corectă a legilor şi – lucrul cel mai important – de conştiinţa luminată a majorităţii cetăţenilor, care e creată în proporţie covârşitoare prin instrucţiune publică şi prin cultură.

Nu credem că asupra vocaţiei politice democratice manifestate între 1850-l914 de popoarele din spaţiul central şi sud-est european ar trebui, în perspectiva celor de mai sus, pronunţată o sentinţă pesimistă.

Cu toate nerealizările sale, perioada a fost una de experimentare progresivă, valoroasă, a implementării instituţiilor moderne în toate domeniile. A fost o etapă pe care naţiunile din Occident au parcurs-o în linii mari în secolele XVII-XVIII. Nici acolo, nici atunci, n-au lispit greşelile inerente începuturilor şi tranziţiei de la un sistem la altul, nerealizările, violenţele. Se pare că aparţine destinului omului de a-şi croi drum printre erori şi suferinţe, spre a putea ajunge la finalitatea dorită, validă pentru o perioadă istorică determinată.

Împlinirile istoriei nu sunt numai rodul succeselor, ci şi al eşecurilor trecute. E un fenomen contradictoriu, dar cu totul real, care e de natură să invite pe istorici la cercetare şi reculegere.

Majore.

Pentru probleme generale, privite comparativ, Berend T. Ivân şi Rânki Gyorgy, East Central Europe în the 19th and 20th Centuries, Budapest, 1977.