EUROPA CENTRALĂ: ÎNTRE REAL ŞI IMAGINAR.

Una din temele speciale de comunicări şi discuţii înscrise în programul Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Oslo (6-l3 august 2000) s-a intitulat Europa centrală, unitate şi diversitate. Ea a fost susţinută prin contribuţiile unor istorici din Austria, Germania, Franţa, SUA, Italia, Ungaria, Slovacia, România şi Slovenia – specialişti cunoscuţi în problema respectivă.

Punerea ei în discuţie a însemnat mai mult decât aceea ce se enunţa prin subtitlu: n-a fost numai alternativa unitate – diversitate, ci şi aceea a existenţei sau non-existenţei reale, concrete, a conceptului de Europă centrală.

Numeroşi istorici de renume au considerat că acest concept este prefigurat în ideile şi acţiunile lui Metternich, din anii următori Congresului de la Viena.

Format în spiritul secolului Luminilor, cancelarul austriac era adeptul principiului echilibrului de forţe pe plan internaţional. În acest principiu el vedea, împreună cu mentorii săi, o extrapolare a mecanicismului dominant în ştiinţa secolului al XVIII-lea.

În spaţiul ce gravita în jurul Vienei şi revenea mai direct responsabilităţile sale, Metternich vedea „o unitate geografică şi politică, o individualitate apărată de două puteri centro-europene” (Heinrich von Srbik). Acestea erau Austria şi Pusia. Alianţa lor strânsă reprezenta garanţia securităţii interne şi externe a centrului continentului, ameninţat pe ambele sale flancuri – cel estic şi cel vestic.

Se prefigurează încă din acest stadiu embrionar temerea de expansionismul rusesc (dar şi de revanşa unei Franţe ce-şi demonstrase, sub Napoleon, puterea). Până aproape de zilele noastre, pledanţii pentru o unitate politică definită, instituţionalizată, a unei Europe centrale, a unei statalităţi danubiene, vor fi mereu îndemnaţi în atitudinea lor de gândul de a crea un obstacol eficient în calea colosului de la răsărit.

Metternich a socotit că realizarea acestei unităţi central-europene, cu toate corolarele ei, s-ar fi putut întemeia pe formula federalizării. Austria – o federaţie de posesiuni „istorice”. Europa centrală – o federaţie de state suverane. Europa – un sistem federativ bazat pe principiul egalităţii marilor puteri.

        „O idee cu adresă în viitor, care-l aşează pe Metternich în rândul marilor oameni de stat” (Hugo Hantsch). Natural, aprecierea istoricului austriac vizează principiile, nu metodele politice ale lui Metternich. Or, la nivelul principiilor, mulţi excelează.

Revoluţiile de la 1848 au eliminat componentele reprobabile ale sistemului lui Metternich şi al Sfintei Alianţe, dar au menţinut deschisă, în noi variante, problema structurilor politice interşi intrastatale în centrul continentului.

Atunci s-a profilat distinct opoziţia dintre Germania Mare – unificarea naţională înglobând şi Austria – şi Germania Mică – acelaşi deziderat, dar fără Austria. Prima formulă, dacă s-ar fi realizat, ar fi determinat gravitarea spaţiului centro-european înspre Berlin şi înspre axa economică Rin-Ruhr. Cea de-a doua, care se va înfăptui prin politica lui Bismarck, a fost veritabila generatoare a noţiunii şi a problemei de „Europă centrală”, delimitată grosso modo prin graniţele monarhiei habsburgice. O delimitare departe de a fi fost acceptată de învăţaţii din felurite tagme, aplecaţi asupra evoluţiei şi caracteristicilor acestui spaţiu.

Până la începutul secolului al XX-lea, organizarea şi reorganizarea sa au făcut obiectul preocupărilor şi scrierilor a numeroşi autori de marcă: baronul Eotvos Jozsef, Ilja Garasanin, Kossuth Lajos, Karl Renner, Teleki Lâszlo, Adam Czartoryski, Aurel C. Popovici ş.a. Evident, proiectele cuprinse în eseurile politice ale acestora se adresau Monarhiei dualiste, aflată într-o vizibilă instabilitate internă şi contestată pe plan politic şi social de naţionalităţile din cadrul ei, ca şi de spectrul partidelor, dinspre centru până la extrema stângă, reprezentată atunci de social-democraţie.

Întreaga literatură, care a instaurat cu toate drepturile, în istoria modernă a continentului, capitolul „Europa centrală”, a oscilat între soluţia federalizării şi cea a statelor naţionale.

În 1915 a apărut, la Berlin, lucrarea intitulată Mitteleuropa, care a asigurat o întinsă notorietate autorului ei, Friedrich Naumann. [131]

Recitită astăzi, ea nu mai impresionează atât cât la data apariţiei. Şi-a pierdut actualitatea, cel puţin din punctul de vedere al motivaţiei sale, ce îşi relevă cu uşurinţă caracterul politic şi economic interesat, în serviciul Germaniei, determinat de presimţirea deznodământului nefavorabil al primului război mondial.

Naumann (catalogat astăzi ca liberal) era apropiat cercului de mari industriaşi din care făceau parte Albert Ballin, Robert Bosch, Hugo Stinnes, Walter Rathenau [132], dar şi sociologii Max Weber şi Gustav Schmoller, sau economistul Hjalmar Schacht, care va colabora cu nazismul, cu destulă iscusinţă însă, pentru a nu se compromite iremediabil (la Procesul de la Numberg va fi achitat).

Aceştia au intuit faptul că războiul se va prelungi şi că are perspectiva de a se încheia, în cel mai bun caz pentru Germania, cu un „meci nul”. Blocada navală engleză, precum şi condiţiile previzibile ale păcii viitoare interziceau, ori aveau să micşoreze accesul economiei germane pe piaţa mondială, extraeuropeană. În consecinţă, trebuia căutată din vreme o reorientare a direcţiilor şi relaţiilor acestei economii, ceea ce nu putea să însemne altceva decât o „integrare economică” a unui spaţiu central-european, dominat de Germania. [133] Soluţie ce presupunea şi un anume gen de mai strânsă cooperare politică, sun egida aceleiaşi mari puteri.

La timpul său, Naumann s-a apărat de acuzaţiile de pangermanism. Într-adevăr, ideea sa nu avea o întemeiere ideologico-politică stridentă, ci, aparent, numai una practică. Privită însă retrospectiv, ea ar fi dus cam la acelaşi efect, al unei hegemonii germane de la Rin până, eventual, la Marea Neagră, susţinută însă cu alte argumente decât ale pangermaniştilor.

Capitolul economic al cărţii, pe lângă că este, în prezent, total depăşit în datele sale statistice, mai apare şi destul de inconsistent, în raport cu cerinţele unor analize economice riguros ştiinţifice.

Ceea ce s-a observat atunci puţin, sau deloc, de către exegeţii atraşi de deschiderea constructivă a lucrării, a fost prudenţa cu care Naumann a condiţionat perspectivele politico-economice preconizate.

El sublinia că pentru o Europă centrală e necesară o nouă conştiinţă istorică, elementele economice nefiind suficiente. „Orice nouă imagine comunitară – scria el – trebuie să se nască în sufletul oamenilor”. [134] Recunoştea că „tipul uman central-european nu este încă format, ci doar în formare” şi mai lansa acest „bon mot”: „spre a prinde contur, Europa centrală are nevoie de o toleranţă conservatoare (faţă de trecut) şi de una liberală (faţă de viitor)”.5

Consecinţele politice ale primului război mondial au determinat schimbări în abordarea problemei unei Europe centrale.

Pentru un timp, din Germania, înfrântă, nu s-au auzit voci care să încerce a o menţine în atenţie. Când ele se vor relua, se vor distanţa de concepţia lui Naumann, acuzat că „îi lipsea instinctul omului de stat pentru funcţia productivă a puterii”.6 Această „funcţie productivă” a suscitat, în viziunea istoricilor şi politicienilor nazişti, conceptul de Europă centrală ca un „spaţiu al destinului german”. Formulă drastic premonitorie, în 1937 când a fost lansată, în lumina a ceea ce se va întâmpla cu începere din martie 1938: „Anschluss-ul”, anexarea regiunii sudete şi curând după aceea a întregii Cehoslovacii, ocuparea sau subordonarea economico-politică a statelor din sud-estul continentului.7 În fapt, această „resuscitare” a anulat orice individualitate a Europei centrale, dizolvând-o brutal în creuzetul „Marelui Reich”.

Pentru Austria, Europa centrală s-a identificat, după 1918, mai mult decât înainte, cu Imperiul destrămat. Ea a devenit o imagine nostalgică. Deşi fără explicite conotaţii revendicative, istoria şi literatura i-au descoperi întruna calităţi de neînlocuit, cântate în surdină de corul defetismului ce discredita din interior sistemul tratatelor de pace din 1919-l920.

Ţările zise „succesorale” ale monarhiei habsburgice au încercat, după 1918, printr-o colaborare între ele, să prevină tentativele de revizuire a tratatelor şi pericolul instabilităţii în zona central-europeană. Exemplul cel mai cunoscut a fost al Micii Antante, încheiate între Iugoslavia, România şi Cehoslovacia. Ea a fost însă numai o alianţă defensivă, neajungând la o integrare mai strânsă, care ar fi dus gândul spre o afinitate cu vechea imagine de Europă centrală.

Cunoscuţii oameni politici cehi Milan Hodza şi Eduard Benes au mers mai departe, evident doar în proiecte, preconizând o uniune sau o confederaţie a statelor central-europene.

Din partea maghiară, dând pe alocuri la o parte faldurile agitate ale literaturii revizioniste, s-au auzit şi glasuri mai realiste, preconizândcel puţin între Austria, Cehoslovacia şi Ungaria – o uniune economică, vamală, monetară şi de trafic, atrăgând eventual Polonia şi Bulgaria. [135] S-a mai vorbit şi de oportunitatea unei conferinţe central-europene permanente, în cadrul Ligii Naţiunilor.

După ce, între 1938-l945, Europa centrală a fost anihilată, ca posibilă individualitate, prin integrarea forţată în „spaţiul vital” german, anii 1945-l989 au obnubilat-o din nou, aruncând-o după cortina de fier a sovietizării.

Dar din 1956 (revoluţia din Ungaria şi frământările din Polonia) şi mai ales din 1968 (primăvara şi apoi toamna, cu vânt de stepă, de la Praga), Europa centrală a fost proiectată din nou în publicistica politică occidentală şi a diasporei est-europene, ca un „concept disident”. Redescoperirea ei echivala cu o denunţare (timidă) a nefirescului instaurării strivitoarei dominaţii sovietice peste ţări şi naţiuni având străvechi tradiţii proprii, istorico-politice şi culturale. Cu conştiinţa culpabilizată de zbaterea acestora pentru a-şi redobândi libertatea, Occidentul a început a îndrepta o privire, deşi încă destul de împăienjenită, către copiii abandonaţi ai Europei.

Mircea Eliade îi ţinuse încă din 1952 această predică în pustiu: „Popoarele de dincolo de cortină nu se simt mai solidare între ele, decât se simt cu restul Europei. Această vastă regiune. Este organic legată de Occident. Dunărea este. F luv iu european. Orientul şi Occidentul Europei sunt, economiceşte, complementare.

La fel ca în Occident, nicăieri în Orientul Europei nu există o solidaritate unică şi exclusivă. Românii se simt solidari cu popoarele balcanice, datorită ortodoxiei şi moştenirii comune bizantine, dar şi cu naţiunile de origine latină din Occident.”

De la 1989 încoace Europei centrale, sub pana şi prin graiul celor ce stăruie să o cultive, pare a i se împrumuta iarăşi un veşmânt de o culoare specifică. Ea serveşte delimitării discrete a ţărilor care se vor favorizate de Uniunea Europeană şi de NATO, în comparaţie cu cele cărora li se contestă realizarea unor criterii de performanţe economico-politice, compatibile cu nivelul occidental, ori sunt considerate de-a dreptul ca inamici publici.

Datelor probatorii ale acestui decalaj li se mai adaugă şi argumentul confesional, prin care se pune hotar între lumea catolică şi cea ortodoxă – un hotar ce lasă în afara „Europei de drept” Serbia, Bulgaria şi, fapt deranjant pentru noi, România de la est şi sud de Carpaţi, absorbind în schimb Transilvania în lumea catolicoprotestantă. Argumentul e relevat de publicistul polonez Krisztof Pomian – aparent fără intenţie răuvoitoare faţă de alţii, cel mult aceea de a pleda mai apăsat cauza „occidentalismului” Poloniei – şi de cunoscuta lucrare a lui Huntingdon, autor care, la fel cu mulţi din categoria lui, reuşesc să acceadă la notorietate datorită caracterului voit şocant al ideilor lor. 9

Oricine poate explica acestor „originali” că în ziua de astăzi apartenenţa confesională a unor colectivităţi nu mai reprezintă o notă diferenţială, cum fusese ea în evul mediu. Factorii catalizatori se identifică în prezent în altă sferă. Germanul e german, indiferent dacă e catolic sau protestant, maghiarul – maghiar, peste confesiunea sa eventuală, catolică, reformată (calvină) sau unitariană; românul e român, fie el ortodox, romano-catolic sau greco-catolic ş.a.m.d. Nuanţele pe care le comportă în zilele noastre apartenenţa confesională sunt puţin relevante pentru structura etnică şi politico-naţională.

Dar până la urmă revenim la alternativa iniţială: Europa aceasta centrală a fost, sau mai este o realitate obiectivă, ori numai o imagine a istoriei şi a politicii – una din multele câte se creează, ca o etichetă comodă, sub care se pot inscripţiona variate sentinţe?

Dilema e legitimă, deoarece în jurul acestui concept nu s-a realizat nicicând un consens, aşa cum a putut să pară din schiţa simplificată a dezvoltării sale lineare, întreprinse mai sus. Dimpotrivă, între specialişti din diverse domenii, prevalează divergenţe şi discuţii în contradictoriu.

Nu există un acord asupra limitelor geografice ale Europei centrale şi asupra criteriilor după care să se fixeze aceste limite. Unii le extind, alţii le restrâng, alţii, în fine, le deplasează pe cu totul alte coordonate decât cele pe care, de bine de rău le-a acceptat până acum cam toată lumea. [136]

Se ezită între denumirile de Europă centrală, Europă central-răsăriteană, sau spaţiu dunărean. Se confruntă păreri asupra factorilor formativi ai popoarelor din acest spaţiu, asupra eficienţei sau ineficienţei lor. S-a afirmat, de pildă, că peisajul centro-european, sau dunărean, ar fi animatorul subiacent al unui spirit comun.11

E curios că asemenea opinii, de sorginte nebulos romantică, sunt afirmate recent, cu uşurinţă, fără vreun demers, dacă nu la datele ştiinţei, măcar la resorturile matricei stilistice, intuite şi dezvoltate de un Frobenius, Spengler sau Blaga.

În fond, spaţiul central-european, de la Alpii Tirolului, trecând prin câmpia maghiară şi prin zona deluroasă a Croaţiei, Slovaciei şi Transilvaniei este de o diversitate greu de acomodat rolului de generator al unei spiritualităţi comune.

Despre popoarele de atâtea ori înşirate de istorie şi de politică – austrieci, cehi, slovaci, maghiari, croaţi, români, polonezi, ucraineni – s-a afirmat ori că au fost fideli supuşi ai monarhiei habsburgice şi nu cum le arată literatura lor naţionalistă, ori aprigi adversari ai aceleiaşi, contrar celor spuse în literatura cu tentă nostalgică. În fapt, aceste poziţii extreme au, ambele, o cotă de conţinut real. E o greşeală a le absolutiza prin generalizare. Individual, ca şi în grup, s-a trăit de către aceste popoare sau naţiuni, în epoca modernă, un proces – chiar o dramă – a dedublării conştiinţelor, între tendinţele politice integratoare, drapate tot mai frecvent în formula federalizării spaţiului politic central-european şi speranţele înfăptuirii statelor naţionale.

De la 1918 până astăzi, în acest spaţiu s-au întrepătruns declaraţiile şi actele de amiciţie, cu suspiciuni reciproce şi cu sentimente rezervate sau ostile.

În nici un cadru istoric experimentat în ultimele două secole – habsburgic, plurinaţional, sovietizant sau post-comunist – nu s-a verificat maturizarea stabilă a unei afinităţi spiritual-politice cu promisiuni comunitare, a popoarelor central-europene. Ceea ce nu vrea să însemne că drumul ar fi închis.

S-a mai susţinut că, pe tărâm cultural, Europa centrală s-a caracterizat printr-un spirit echilibrat, opus radicalismului ideologic şi politic afirmat în Occident şi în Rusia. De asemenea, că ea a fost sediul majorităţii curentelor novatoare în ştiinţă, gândire şi arte, ce vor marca secolul al XX-lea.

Sunt iarăşi doar adevăruri relative. Naţionalismul virulent, antisemitismul, acţiuni anarhiste n-au lipsit din lumea politică central-europeană, nici chiar din reputat toleranta Vienă. Cât priveşte curentele novatoare.

— Să numim, la alegere, psihanaliza, structuralismul, muzica dodecafonică – ele au apărut, e adevărat, în mediul vienez şi praghez. Dar puteau să apară şi altundeva şi semnele lor au existat, fiindcă în mentalitatea colectivă din pragul secolului al XX-lea se crease o disponibilitate pentru concepţii noi.

Kafka n-a

Cât de mult este Europa centrală un concept de speculaţie, rezultă dintr-un scurt inventar al caracteristicilor şi definiţiilor ce i s-au atribuit: paradis transnaţional şi al „ereticilor” (recte nonconformistilor), potenţă multiculturală şi multilingvistică, spaţiu tragic, dar şi al convivenţei, al unei diversităţi reciproc tolerante, comunitate de memorie şi de supliciu, numele unei forme de civilizaţie şi al unui model cultural, o persistenţă a imaginaţiei şi a conştiinţei istorice, un model de echilibru între etatism şi pluralism politic, o exponentă a etosului acumulării de cunoştinţe şi de instruire, şi, în fine, poate că mai convenabilă ar fi formula demnă de Pythia: „un teritoriu larg al întrebărilor la care încă nu s-a răspuns şi al contradicţiilor încă nerezolvate”.

În detrimentul elanurilor nostalgice, un fapt apare evident în clipele de faţă: dacă odinioară o „Europă centrală” se contura, concret, pe structura monarhiei habsburgice, ea nu mai este – după 1918 şi 1945 – decât o idee, un produs al imaginarului retrospectiv. E întreţinută de criza neo-naţionalismelor, pentru care se consideră că ar putea servi drept antidot; de presiuni externe – politice sau economice – cum a fost până recent sovietizarea, sau cum se anunţă dirigismul voalat al Comunităţii Europene şi al NATO.

În ultimă instanţă, ea pare a fi cel mai nimerit exprimată de definiţia elegantă, adoptată de mai mulţi autori: „O comunitate de destin, în perioade de criză”.

Mai importantă decât existenţa evazivă (în prezent) a unei Europe centrale ca entitate diferenţiată în peisajul vechiului continent, este acceptarea ideii că, reală sau imaginară, ea nu poate fi detaşată de modelul spiritual european, de ansamblul acestuia. Ne gândim în special la epoca mai recentă, în care a devenit bine marcată osmoza între diferitele regiuni ale acestei Europe globale, adesea uitate şi de tot atâtea ori redescoperite.

Cu modelul gândirii şi sensibilităţii europene şi, prin mijlocirea sa, cu modelul întregii lumi civilizate, cetăţenii spaţiului central-european împărtăşesc, într-adevăr, o „comunitate de destin” – sentiment dezirabil a fi legitimat de toţi oamenii conştienţi, întruniţi dinspre oricare parte a orizontului politic.