EXISTĂ O POST-MODERNITATE A EUROPEI MODERNE?

Termenul „post-modernism” este recent, precum însuşi fenomenul ce se vrea a fi denumit astfel şi considerat semnificativ în cultura contemporană.

El se referă prin excelenţă la domeniul literar şi artistic. Pare a fi fost folosit pentru întâia dată în lucrări de acest gen cu începere de prin 1934 şi în chip curent după al doilea război mondial.

Amold Toynbee, în marea lui sinteză A Study of History, îl lansează într-o accepţie mai largă, aceea de nou ciclu de civilizaţie, ale cărui semne s-ar fi conturat de pe la 1875.

Aşa cum este el format, prin compunere, termenul post-modernism sugerează ab initio o incertitudine cu privire la conţinutul şi caracteristicile fenomenului pe care vrea să-l traducă. Fiind vehiculat cu predilecţie, cum am arătat, în domeniul literar-artistic, atrage o legitimă interogaţie asupra raporturilor sale cu ansamblul gândirii şi al existenţei sociale. Unul din specialiştii în materie formulează întrebarea în termenii următori: este el oare o inovaţie în cadrul umanismului occidental? În cazul unui răspuns afirmativ: cum i se asociază sau disociază aspectele psihologice, filosofice, economice şi politice pe care le-ar implica?

O ambiguitate e sugerată de termenul post-modernism şi fiindcă el nu şi-a găsit nu nume propriu, prin care să se singularizeze, conducându-l spre o definiţie, ci se raportează la un concept şi la o perioadă culturală care l-au precedat. Prin aceasta, creatorii lui ar vrea, pe de o parte, să semnifice o ruptură cu trecutul, o deschidere spre nou, dar totodată şi acceptarea continuităţii cu ceea ce se neagă, prin depăşire. Îşi conţine astfel, spune acelaşi eseist, propriul său duşman, a cărui abrogare tocmai o proclamă. În fond, agresivitatea sa, amintindu-ne de a avangardei de felurite nuanţe de pe la începutul secolului al XX-lea, nu poate evada din constrângerea unei anumite continuităţi. S-a spus, foarte judicios, că istoria e un palimpsest, iar cultura unei epoci e totdeauna permeabilă faţă de timpul trecut.

S-a mai relevat şi că există un post-modernism radical şi unul moderat. Acesta din urmă nu are intenţia să modifice coordonatele sociale şi spirituale care l-au generat, ci să relegitimeze valorile tradiţionale, aparent discreditate în contemporaneitatea nemijlocită.

Până la încercarea de a-i identifica trăsăturile esenţiale, rămâne valabilă constatarea că nu există nici măcar în sectorul său preferenţial, cel literar-artistic, un consens asupra a ceea ce se înţelege prin el; devine cu atât mai dificilă tentativa de a-l extrapola pe planul devenirii istorice recente a societăţii europene.

Pornind pe urmele numelui său, e necesară începerea investigaţiei de la conceptul iniţial de modernitate, cu aplicare la istoria europeană recentă.

E un truism a spune că, deşi semnalmente ale modernului şi ale modernităţii se recunosc încă la precursorii umanismului, sau în instituţii şi declaraţii de principii politice din Olanda şi Anglia, de o veritabilă şi deplină modernitate a istoriei şi a societăţii europene se poate vorbi numai de la Luminism şi de la Revoluţia franceză. Doar de atunci europenii au crezut consecvent în virtuţile suverane ale Raţiunii, au îmbrăţişat mitul Progresului, au făcut din ştiinţă şi tehnică fundamentele materiale ale existenţei, iar din democraţie – temelia organizării lor politice. Acestea, împreună cu cortegiul reverberaţiilor lor, alcătuiesc imaginea noastră standard despre epoca modernă. În toate domeniile – în gândire, în mentalitate şi sensibilitate, în practica vieţii – epoca modernă a fost creatoare de valori noi, în care europeanul a crezut şi a fost fascinat de ele chiar şi atunci când le-a pus în discuţie. În sensul acesta luată, modernitatea europeană a fost idealistă: şi-a exaltat propriile creaţii şi performanţe, le-a considerat model pentru întreaga omenire. Nici prin exersarea spiritului critic modernitatea europeană nu şi-a dezminţit apodictica încredere în sine, având la bază gestul insolit de a ridica îndoiala metodică la rang de principiu constructiv, de punct arhimedic de sprijin.

Raportat la modernism, post-modernismul literar-artistic s-ar caracteriza, în primă instanţă, prin ignorarea valorilor, prin tratarea lor cu indiferenţă. Nu consideră posibilă existenţa unui sistem universal şi omogen de valori şi contestă, ca lipsită de fundament, orice aşa-numită „poziţie de principiu”.

Odată cu defenestrarea valorilor în general, se petrece acelaşi lucru şi cu conceptul de adevăr, faţă de care post-modernismul este de asemenea sceptic, cel puţin faţă de treapta şi de pretenţia lui supremă, aceea de „adevăr absolut”. S-ar deduce din aceasta că post-modernismul este o concepţie a cărei sferă se încrucişează cu a scepticismului contemporan.

S-a emis însă observaţia că nici un scepticism nu e capabil să anihileze total spectrul valorilor şi Adevărul, fiindcă însuşi actul negării acestora secretează involuntar noi valori, ce rămân o vreme în subconştient.

Într-o altă abordare a aceleiaşi probleme se susţine că post-modernismul este o pluralitate de adevăruri contradictorii. El respinge poziţia dominantă a vreunuia, precum şi realitatea dualităţii Bine-Rău. Implicit, această ostentativă indiferenţă admite că în lumea de azi totul e posibil. Când se doreşte exprimarea „totposibilului” prin limbaj, el se traduce prin teribilisme verbale şi aglomerări de cuvinte încărcate cu pseudosensuri.

Un alt valoros exeget contemporan (Andrei Pleşu) îi consideră pe post-moderni nu atât ca pe nişte avangardişti iconoclaşti, cât ca pe o generaţie ajunsă la acea limită a reflecţiei dureros obiective la care ea se interoghează asupra sensului şi valorii culturii înseşi. Printr-o inspirată comparaţie, îi numeşte pe post-modernişti, din această perspectivă, alexandrinii sensibilităţii moderne. Interpretare care ar înclina cumpăna către postura lor de epigoni.

Nu este deloc simplă tentativa de extrapolare a post-modernismului din universul ideatic şi estetic pur, în cel al gândirii contaminate social-politic, care stimulează felurite forme de acţiune. Între post-modernismul literar-artistic şi eventuala sa manifestare pe plan social-politic distanţa nu poate fi decât apreciabilă. Fiindcă prima variantă îi oferă condiţia sa ideală: gratuitatea opţiunilor pornite din sine şi considerându-se suficiente lor înşile; pe câtă vreme în cea de-a doua ipostază el nu poate evita încorsetarea din partea unei realităţi independente de el.

— Şi concurenţiale.

Puţini vor fi cei ce vor tăgădui insolenţa cu care fenomenul indiferenţei faţă de valori s-a evidenţiat în secolul al XX-lea. Au dovedit-o războaiele mondiale şi dictaturile sângeroase, spre a nu invoca decât argumentele cele mai eclatante. Problema este: pot fi toate acestea catalogate drept fenomene proprii unei perioade socio-politice „postmoderne” a Europei?

Un răspuns se conturează după o analiză a atmosferei generale, a regimurilor, sistemelor şi chiar conflictelor care au urmat pe continent după Revoluţia franceză. Se constată că ele s-au menţinut în apropierea respectului faţă de valorile umane fundamentale, faţă de principii, faţă de convenţii. Eliminând din calcul războaiele, care şi ele au fost mai umane, măcar pentru că n-au avut la dispoziţie mijloacele de distrugere de mai târziu, rămâne valabil faptul că în Europa veacului al XIX-lea, cea de până la hotarele Imperiului ţarist şi ale celui otoman, n-au fost cunoscute genocidul, lagărele de concentrare, măsluirea justiţiei şi minciuna sistematică în scopuri politice. Într-un spaţiu geografic apropiat existau între state, persoane şi partide confruntări de idei privitoare la programe şi metode de guvernare. Dar în subtextul confruntărilor de pe palierele superioare, ele se reduceau, în ultimă instanţă, la un număr de principii comune sau înrudite. Absolutismul lui Metternich nu a fost, orice s-ar crede, aşa de îndepărtat de liberalismul britanic, pe cât vor fi hitlerismul sau stalinismul de concepţia democratică occidentală. Spre deosebire de atmosfera din secolul al XIX-lea, sistemele menţionate ca fiind în opoziţie în secolul al XX-lea ilustrează existenţa şi oarecum „normalitatea” pluralităţii de adevăruri contradictorii, obnubilarea – pe o vastă suprafaţă a scenei politice – a deosebirii dintre Bine şi Rău. De unde a rezultat că totul a devenit posibil, până la ultimele limite ale erorilor, cruzimilor şi ridicolului.

Realităţile sociale şi politice, atitudinile etice şi intelectuale de după 1914-l918 par mult deosebite de acelea din „modernul” veac al XIX-lea. Cu toate acestea, la o cercetare mai atentă, ele se vădesc a le urma şi par, până la urmă, a fi o dezvoltare a lor, prin negaţie.

Expresia „dezvoltare prin negaţie” nu e o aluzie la rigida dialectică hegeliană, ci verificarea unui fapt relevabil independent de vreo schemă preconcepută a gândirii. S-a afirmat – nu fără temei – că estomparea interesului pentru valori este printre consecinţele neprevăzute ale liberalismului din secolul al XIX-lea. Fiindcă acesta propovăduieşte instaurarea individualismului, atomizarea societăţii, debilitarea liantului social supra-şi interuman şi a valorilor morale cu aură nomotetică. Într-o ordine apropiată de idei s-a mai constatat, nu fără îngrijorare, că aceleaşi efecte s-au instalat în articulaţiile lumii occidentale contemporane.

— Supradezvoltate şi supratehnicizate, incapabilă a se opune, pe baza unei etici coerente, invaziei de fenomene antisociale.

În ultimul deceniu, cele ce s-ar putea identifica drept simptome de post-modernitate a Europei poartă amprenta profundei divizări a continentului, între 1945-l990. O divizare care a însemnat una din cele mai teribile crize din istoria sa, aducându-l până în pragul riscului anihilării, dacă n-ar fi intervenit forţa Statelor Unite, în ariergarda cărora a trebuit să se alinieze, ca preţ la salvării.

Mondializarea proceselor lumii contemporane nu a reuşit să absoarbă Europa. Dimpotrivă, s-ar părea că modelul căii sale spre unitate se impune atenţiei lumii, cel puţin ca un studiu de caz. Bruxelles şi Strasborg sunt tot mai mult în avanscena evenimentelor, în comparaţie cu New York şi cu prăfuita Organizaţie a Naţiunilor Unite.

Europa mai este încercată în momentul de faţă de acea incertitudine tipic post-modernă a pluralităţii aparent ireductibile a adevărurilor. O trăieşte în prelungirea competiţiei dintre factorii interni de integrare şi de disoluţie – poate mai bine spus de rezistenţă la integrare – factori fie moşteniţi, fie împinşi înainte de ea.

Impactul nivelator al progresului tehnico-material, afirmarea unei limbi internaţionale de comunicare, a unui vocabular politic comun, a unei psihologii colective ce tinde spre o unificare a reacţiilor comportamentale de grup, sesizabilă mai ales la tineret, noianul de tratate şi de convenţii, pregătind integrarea, se mai află în dispută cu tradiţiile istorice naţionale, cu accentuarea diferenţei de nivel economic între Vest şi Est, cu un profund, dar subestimat sentiment de frustrare şi de repaus în ţările de la răsărit de fosta „cortină de fier”, prin care subconştientul acestor popoare (şi nu doar el.) răspunde catastrofei anulării libertăţii şi independenţei în care au fost aruncate după 1945, negociate fiind fără notă de inventar.

Post-modernitatea Europei este, până la urmă, o realitate – dar una care se descoperă numai prin raportare la perioada de dinainte de 1914. Ea se caracterizează ca o stare de incertitudine, de labilitate în planul obiectiv cât şi în cel subiectiv de confruntări interioare, de dureroase şi umilitoare contraste zonale, de traume sufleteşti încă nevindecate, de încercări de a construi o nouă identitate comunitară, asupra perspectivelor căreia e încă prematur a ne pronunţa, altfel decât prin celebrele cuvinte pe care Platon le atribuise încheierii apologiei lui Socrate, după ce se pronunţase sentinţa finală: „Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu ştie nimeni altcineva, decât singur Zeus”.