NAŢIUNEA DIMENSIUNE A LUMII MODERNE.

Existenţa naţiunii în evul mediu este o problemă deschisă. Elemente anticipative ale sale au apărut, izolate, încă de atunci. Pe acestea, unii istorici le consideră coincidenţe neglijabile şi întâmplătoare, alţii – mai numeroşi în deceniile din urmă – cred într-o continuitate de la aceste semne îndepărtate până la naţiunea modernă.

Încercăm a relua problema, în varianta restrânsă a dezvoltării naţiunii moderne în istoria poporului român.

Stadiul de evoluţie numit „al naţiunii” rezultă din constituirea într-un sistem de interdependenţe a unui complex de factori.

Factori economici, însemnând o treaptă mai avansată a economiei de schimb. Factori sociali, constând în simplificarea structurilor sociale şi o delimitare a lor mai limpede, conturându-se ascensiunea unui grup social ce raliază în jurul său elemente cu un orizont intelectual-politic mai avansat. Factori politico-juridici, marcaţi prin afirmarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi prin posibilitatea participării lor la viaţa publică, la luarea deciziilor administrative şi de guvernare. În fine, factori intelectuali, care apar în legătură cu cei politici, de multe ori premerg acestora şi contribuie la promovarea lor, pentru ca din această combinaţie să rezulte starea colectivă de spirit numită conştiinţă naţională.

Spre deosebire de simpla conştiinţă a identităţii etnice şi de limbă, ea înseamnă stadiul în care o colectivitate îşi elaborează şi susţine un ideal politic, având drept puncte principale revendicarea egalităţii în drepturi cu alte grupuri, sau/şi constituirea ei într-un stat propriu, în care să devină din minoritară.

— Majoritară din punct de vedere politic.

În timp ce conştiinţa identităţii de neam e mai mult o autoconstatare, este pasivă, cea naţională este activă, militantă, autoare de programe de schimbare a condiţiei sociale şi politice de până atunci a grupului etnic respectiv. Ea este semnalul că un popor a intrat în stadiul de dezvoltare care se va numi „naţiunea modernă”. Până la integrarea lor în acest sistem politic şi mintal, factorii economici şi sociali constituie numai premise ale dezvoltării şi desăvârşirii naţiunii moderne. Fiecare din ei poate figura, într-un moment al istoriei, într-o formă clar conturată sau, dimpotrivă, poate lipsi. Spre deosebire de ei, conştiinţa naţională este o componentă indispensabilă a naţiunii. Ea dispune de o relativă autonomie faţă de dezvoltarea economică, socială şi politică a unui popor, dar nu se poate dispensa de un anumit grad de dezvoltare culturală, de instrucţiune, cel puţin la nivelul elitei sociale a grupului.

E de reţinut, de asemenea, că dezvoltarea naţiunii moderne are loc în forme particulare şi în condiţii diferite, de la popor la popor. Un element totuşi comun al procesului, pe lângă conştiinţa identităţii de neam, carei constituie baza, este maturizarea unei stări de nemulţumire, de criză, din partea unui grup social. Motivele de nemulţumire provin, evident, din condiţiile economico-sociale şi politice ale grupului respectiv.

În cazurile în care aceste motive acţionează în interiorul unei comunităţi omogene din punct de vedere etnic, ele au ca efect declanşarea de felurite forme de protest, de revolte sociale, care îndreaptă mentalitatea comunităţii către începutul a ceea ce s-a numit – până la saturaţie – „conştiinţă de clasă”. Când însă ele se produc în interiorul unei societăţi divizate din punct de vedere etnic-lingvistic, iar această diviziune are şi o certă conotaţie social-politică, atunci mentalitatea de grup se dirijează către întărirea conştiinţei de neam (cu precădere la grupul contestatar.) şi în doua instanţă către punerea temeliei conştiinţei naţionale, care va deveni principalul element de coeziune internă a grupului respectiv.

În cazul poporului român, procesul s-a petrecut mai devreme în Transilvania decât în Principatele Dunărene. El s-a omogenizat însă în preajma anilor 1820-l830. De altminteri, decalajul menţionat n-a fost semnificativ la scara istorică a „duratei lungi”. La românii din Transilvania s-au acumulat mai multe şi mai grave motive care au determinat perceperea de către ei a unei „stări de criză”.

Mai întâi, excluderea lor prin lege din sistemul privilegiilor politice şi confesionale ale ţării. Termenul de „tolerat” care, în viziunea legislatorilor, introducea o distincţie juridică – oarecum normală în societatea medievală, pentru care discriminarea în drepturi era o situaţie curentă – va dobândi, în înţelegerea şi în sensibilitatea românilor, începând cu clasa lor intelectuală, o semnificaţie dureroasă, jignitoare şi provocatoare, ideală pentru a fi folosită, eficient, în cadrul unei mişcări contestatare şi revendicative de drepturi.

Au intervenit apoi, pe parcursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, presiunile pentru atragerea românilor la confesiunile luterană şi calvină. Îndeosebi cea de-a doua tentativă, sprijinită de principii calvini ai ţării, a adus biserica ortodoxă la o tot mai apăsătoare subordonare faţă de autorităţile oficiale – politice şi religioase – ale Transilvaniei. A fost unul din motivele care au înlesnit trecerea românilor ardeleni la catolicismul de rit oriental, în 1698-l700.

La sfârşitul secolului al XVII-lea s-a petrecut mutaţia geopolitică în cadrul căreia Imperiul otoman a fost silit să se retragă pe linia Carpaţilor, a Dunării de mijloc şi a Savei. Europa centrală, inclusiv Transilvania, a fost înglobată în Imperiul habsburgic. Dominaţia austriacă a adus românilor oferta – evident interesată – de a fi scoşi, parţial, de sub statutul politic şi religios de „toleraţi”, cu condiţia adoptării catolicismului; ea a mai însemnat sentimentul – pentru români – că încep a fi consideraţi de către autoritatea de stat ca un factor politic de echilibru în Transilvania, deci sentimentul că ei „valorează ceva”, pe plan politic. A apărut perspectiva dezvoltării unui sistem de învăţământ în limba proprie, de la nivelul elementar, din mediul rural, la cel secundar şi teologic, precum şi de a putea accede la studii superioare în instituţiile catolice de la Viena şi Roma. Toate acestea deschideau calea formării unei categorii intelectuale – e drept, restrânse – dar de un nivel de pregătire apreciabil pentru timpul acela şi mai ales în comparaţie cu epoca anterioară. În fine, se oferea posibilitatea de publicare de către aceşti intelectuali de lucrări teologice, istorice şi filologice, de programe politice, de susţinere a acestora prin memorii şi petiţii în faţa forurilor oficiale, până la cel mai înalt.

Între 1743 – momentul culminant al acţiunii revendicative a episcopului unit Inocenţiu Micu-Klein – şi 1791 – data înaintării către împărat a memoriului cunoscut sub numele de „Supplex Libellus Valachorum” – procesul formării naţiunii române moderne s-a cristalizat la nivelul păturii sale intelectuale, compusă din preoţimea unită, în parte şi ortodoxă, din învăţători şi câţiva funcţionari publici. La acest nivel social superior, naţiunea română îşi formulase argumentele teoretice ale existenţei sale: vechimea, originea latină, valoarea contribuţiei la susţinerea statului.

În ce proporţie conştiinţa naţională, evidenţiată de conţinutul memoriului de la 1791 şi de solidaritatea supraconfesională a semnatarilor săi pătrunsese, până la finele secolului al XVIII-lea, în straturile largi ale poporului, este greu de spus. Conştiinţa naţională este doar în mică măsură un fenomen spontan: ea se învaţă, este un proces de contagiune mentală, de sus în jos, transmisă prin şcoală, prin predica de pe amvon, prin comunicare orală, prin publicaţii. Aceste canale convergente realizează într-o formulă nouă, cu argumente teoretice, conştientizarea situaţiei de inferioritate, de nemulţumire şi a aspiraţiei către o schimbare a condiţiei sale din partea unei comunităţi etnice şi religioase. Ni se pare verosimil că acesastă formulă nouă mai era încă, la 1791, doar opera unei elite intelectuale şi se propagase numai în rândurile ei.

Atât în acest stadiu, cât şi într-un al doilea, care apreciem că s-a încheiat o dată cu revoluţia de la 1848, formarea naţiunii române moderne n-a fost decât în mică măsură impulsionată de fapte şi procese economice. Între 1700-l848 românii din Transilvania n-au cunoscut o deosebită ridicare economică şi doar o pătrundere neglijabilă în sfera producţiei, a comerţului sau a creditului. Condiţia socială a celor ce alcătuiau marea lor majoritate – ţăranii – s-a modificat în acest interval de timp puţin sau deloc. Nici dezvoltarea economică a Transilvaniei în general, încurajată sau organizată de austrieci, n-a antrenat populaţia românească la o activitate economică mai intensă şi mai prosperă. Punerea în valoare a zonelor miniere şi metalurgice din Banat şi Maramureş, intensificarea exploatării celei din Munţii Apuseni nu şi-a făcut simţită influenţa printre români decât la nivelul forţei de muncă. O „clasă de mijloc” a continuat a face progrese lente numai pe baze şi din raţiuni de ordin spiritual. A sporit numărul şi calitatea preoţilor, învăţătorilor, funcţionarilor, au apărut cei dintâi oameni de ştiinţă şi creatori literari.

În Transilvania, naţiunea română modernă a fost produsul unei speranţe şi al unei aspiraţii spre egalitate politică, în cadrul regimului de stări. Acestea au fost susţinute cu argumente istorice, filologice şi etice. Pentru ultimele, menţionăm pe cel împrumutat din aşa-numita „justiţie distributivă” – teză aristotelică enunţată în „Etica nicomahică”: „Qui sustinet onus, sentiat et commodus” 1 – căreia s-a încercat a i se da o interpretare modernă, în spirit politic democratic. Aceste argumente constituie un caz exemplar pentru rolul primordial al factorului cultural-spiritual în dezvoltarea unui popor pe o treaptă superioară a existenţei.

A doua etapă a dezvoltării naţiunii române moderne se poate delimita prin anii 179l-l848. În acest timp procesul s-a desfăşurat în ritm rapid şi în Principatele Române. Aici – pe lângă premisele de ordin intelectual: ideile revoluţiei franceze şi cultura franceză, romantismul, dorinţa de independenţă – şi-a mai spus cuvântul şi atragerea celor două ţări în circuitul european de schimb, în urma înlăturării monopolului comercial otoman, prin pacea de la Adrianopol (1829).

Principala forţă motrice a procesului s-a aflat şi acum în mediul intelectual: el a devenit între timp mai numeros, cu o pregătire mai modernă, mai diversificată, mai bine orientată în problemele politicii interne şi internaţionale. Clericilor şi învăţătorilor se adaugă în această în această perioadă profesorii, avocaţii şi alţi liberprofesionişti, literaţii, care iniţiază jurnalistica politică şi culturală, precum şi asociaţii teatrale şi muzicale. Rolul deţinut de Viena şi Roma în instruirea superioară a tinerilor din Ardeal îl asumă pentru Principate Parisul şi strălucita sa generaţie literară şi istoriografică de după 1820. Se înfiripă o ideologie liberală de filiaţie franceză în Principate, germană (W. Von Humboldt, Rotteck) în Transilvania. Între românii din cele trei ţări se stabilesc raporturi tot mai intense.

În Transilvania, agitaţia stârnită de problema desfiinţării iobăgiei, în ajunul lui 1848, a determinat cuprinderea în perimetrul conştiinţei politice a unei părţi însemnate a ţărănimii. Puternicul colorit naţional al programelor revoluţionare lansate atât de conducătorii politici maghiari cât şi de cei români a făcut să fuzioneze conştiinţa politico-socială a păturilor populare cu conştiinţa naţională. A fost şi un reflex al intrării Europei centrale, estice şi sud-estice în „era naţionalităţilor”, totodată a naţionalismelor, ceea ce înseamnă că formarea oricărei naţiuni din acest spaţiu trebuie privită din dublă perspectivă: internă şi externă (europeană), descifrându-i relaţiile paralele, doveditoare ale fluxului unui curent general, al unei tendinţe istorice obiective.

La 1848 naţiunea română, precum şi altele din acelaşi spaţiu, pot fi socotite ca deplin formate, luând drept criteriu al acestei afirmaţii faptul că fenomenul de conştiinţă naţională devenise o „idee-forţă” şi se manifesta ca atare, influenţând mentalitatea şi comportamentul unei majorităţi populare şi nu numai ale unei elite.

După 1848 naţiunea, devenită un fapt normal, şi-a îmbogăţit doar conţinutul, prin crearea unei „clase de mijloc” româneşti, cu baze în profesiunile libere, în capitalul bancar, comercial-industrial şi agrar, în ţărănimea proprietară, înstărită. În interiorul păturii conducătoare, clerul cedează locul elementelor laice. Programul ei politic îşi deplasează accentul pe revendicări democratice şi pe idealul unităţii naţionale. Creaţia literară anticipează, pe plan cultural, acest ideal politic afirmat cu tot mai multă îndrăzneală.

Un ideal politic ce s-a înfăptuit cu greu şi care întreţine până astăzi, în mentalitatea colectivă, o acută sensibilitate naţională, axată pe ideea integrităţii şi unităţii statului şi a naţiunii.

Una din problemele principale care stau în faţa naţiunii române şi a tuturor naţiunilor din această parte a continentului, în viitorul mai apropiat şi mai îndepărtat, este tocmai depăşirea acestei sensibilităţi, uneori excesive şi instaurarea unui climat de încredere reciprocă, singura formulă deplin compatibilă cu acea Europă integrată, unită, pe care toate naţiunile bătrânului continent doresc să o vadă realizată.

Trebuie să ne obişnuim a scrie o istorie cu faţa spre viitor. 1Cel ce susţine o sarcină, să se bucure şi de avantajul ei.