REVENIRI ASUPRA CONCEPTELOR DE NA ŢIUNE, NA ŢIONALITA TE ŞI MINORITATE NA ŢIONALĂ.

Conceptele numite mai sus aparţin domeniului politicii – etajului său teoretic, precum şi celui al practicii – iar în al doilea şi în al treilea rând istoriei şi sociologiei. Pentru a le defini conţinutul se apelează şi la alte ştiinţe – lingvistica, economia – astfel că o cercetare completă asupră-le este necesarmente pluridisciplinară.

Nu în aceasta însă, ci în impactul politicii asupra lor, rezidă principala dificultate în calea cercetării. Politica este adesea secondată, dacă nu chiar precedată, de mentalitatea unor colectivităţi sau indivizi, de tendinţe de a introduce, fie brutal, fie insidios, distorsionări de intenţii şi de sensuri în desfăşurarea investigaţiilor.

Pe de altă parte – oarecum în replică – interesul istoriei şi al sociologiei pentru aceste concepte este, în ultimă instanţă, mobilizat de dorinţa de a înlesni soluţionarea unor probleme de natură politică.

Termenul „naţiune” a avut în limba latină înţelesul iniţial de „neam”. Etimologia sa (natio = naştere) conduce spre ideea de „comunitate a celor născuţi din acelaşi sânge” (Cam astfel la Isidor din Sevilla, în sec. VII, în ale sale Originum seu Etymologiarum Libri XX, sau la Beda Venerabilis, sec. VIII, Anglorum Ecclesiastica Historia). De la accepţiunea de comunitate prin înrudire, termenul a evoluat, semantic, spre acela de comunitate legată de un teritoriu, ai cărei membri – cei născuţi în cadrul acestuia – erau priviţi distinct de cei veniţi din altă parte. În această etapă sensul se apropie de al cuvântului „patria” = ţara părinţilor.

O semnificaţie mai circumscrisă a început a avea termenul „naţiune” în evul mediu, când, în limbajul politic al multor state a ajuns a designa partea cetăţenilor care beneficia de drepturi politice. Deoarece constituiau apanajul doar al unei fracţiuni a societăţii, aceste drepturi erau, în fapt, ceea ce se cheamă „privilegii”.

Pe fondul acestei realităţi preexistente, revoluţia franceză, în urmărirea extinderii drepturilor politice asupra tuturor cetăţenilor, a trebuit să extindă şi aplicarea termenului de naţiune de la o elită privilegiată la totalitatea cetăţenilor.

Din această împrejurare a istoriei a rezultat şi definirea naţiunii, mai ales în secolul al XVIII-lea, prin elemente de ordin raţional-volitiv şi constituţional-juridic. Mai ilustrativă este cea dată de abatele Sieyes în celebra sa broşură „Qu’est-ce que le Tiers Etat?”: ‘Naţiunea este un corp de asociaţi, trăind sub o lege comună şi reprezentaţi de acelaşi legislativ”.

Dar această definiţie n-a mai fost unanim acceptată în secolul următor, al XIX-lea. Deja Edmund Burke, ideologul şi omul politic whig, a contestat caracterul de asociaţie contractuală, pe termen, a naţiunii vieţuind în cadrul statal. „Ar fi o mare greşeală – spunea el – a considera statul ca pe o asociaţie comercială, pe care o susţii câtă vreme eşti dispus şi o abandonezi când nu-i mai afli avantaje”. [90]

Numele lui Burke, adversar declarat al revoluţiei franceze, sugerează că unul din motivele respingerii definiţiilor de tip raţional şi constituţional-juridic ale naţiunii a fost repudierea ideilor revoluţiei franceze în general. Repudiere amplificată în perioada Restauraţiei (1815-l830), coincidentă pe plan cultural cu afirmarea Romantismului. În deceniile dintre căderea lui Napoleon şi revoluţiile din 1848, multe popoare europene care nu întruneau nici una din notele definiţiei lui Sieyes s-au impus pe scena europeană cu revendicări de drepturi şi de statute egale cu ale naţiunilor constituite deja în state proprii.

Devenise evident că naţiunea nu este legată doar de o structură politico-legislativă şi că, în consecinţă, definiţia ei trebuia revizuită, cel puţin pentru un anume tip, nou apărut, de asemenea comunităţi. De-acum era clară dichotomia: naţiuni statale şi naţiuni culturale. A doua categorie etala atributele de coeziune şi omogenitate ale marelui grup social ce era de-acum în mod curent numit naţiune, cu o excepţie: nu avea propria-i organizare de stat, însă aspira la înfăptuirea ei.

        „Naţiunea culturală” – cum o vor numi mai târziu germanii Neumann, Kirchhoff şi Meinecke 2 – va fi definită drept o comunitate umană caracterizată nu numai printr-o solidaritate pe orizontală, ci şi pe verticala timpului, prin sentimentul continuităţii de idealuri între generaţii, bazat pe recunoaşterea şi exaltarea trecutului lor comun, a istoriei, fapt care postula şi ideea originii comune.

Istoricitatea, ca dimensiune tipică a anumitor naţiuni, în planul conştiinţei colective, reprezintă, în fond, acceptarea esenţei biologice a existenţei lor. Considerată în dezvoltarea de la o origine, naţiunea este asemenea unui organism, care se naşte, creşte, are nevoi vitale, membrii ei sunt integraţi într-însa aşa cum sunt integrate anatomic şi funcţional membrele, într-un organism viu. [91]

La începutul secolului al XIX-lea, subînţelegerea substratului biologic al naţiunii a fost corectată prin constatarea pertinentă că aceste organisme – naţiunile – fiind creatoare de cultură, posedă şi o facultate creatoare de ordin intelectual şi afectiv – aşa-numitul „Volksgeist” – spiritul, sau geniul popular, atribuit popoarelor în opera lui Herder. Concepţiile constituţional-juridică şi istorist-organicistă s-au apropiat între ele, în considerarea naţiunii din unghiul solidarităţii ei spirituale – al „conştiinţei naţionale”. Geneza acesteia a fost explicată prin factori economici, politici, prin particularităţi ale dezvoltării istorice, prin calităţi tainice ale rasei sau neamului, prin progresele instrucţiunii etc. Indiferent însă de multitudinea factorilor ce au contribuit la formarea ei, conştiinţa naţională se manifestă ca un fapt de mentalitate, de psihologie colectivă. Disputele şi concepţiile cu privire la naţiune au tentat psihologia să intervină în dezbatere. Un exemplu de definiţie psihologizantă a naţiunii a oferit John Stuart M i l l: „un grup uman legat printr-o solidaritate reciprocă atât de puternică, încât loialitatea faţă de grup e pusă mai presus decât orice alte loialităţi particulare şi contradictorii”.4 Mai aproape de noi, sociologul american W. B. Pillsbury va numi naţiunea „o comunitate comportamentală” [93], iar germanul Heinz Ziegler, mai recent şi reluând cumva ideea lui J. S. M i l l, va observa că „în stări conflictuale, năzuinţa spre libertate individuală sau postulatul democratic al egalităţii în drepturi se dovedeşte mai slab decât forţa constrângătoare a factorului naţional”.6

O adâncire a problematicii se va contura de-acum în jurul întrebărilor: de ce natură şi de ce esenţă este această solidaritate, cum a apărut ea şi care îi este vechimea, printre celelalte manifestări de grup social?

Concepţia politico-juridică, de tipul Sieyes, ducea la concluzia că naţiunile n-au putut să apară decât în epoca modernă, când s-a afirmat, cu privire la stat, ideea contractualistă, iar cu privire la popor – cea a dreptului său de reprezentare în organismele de decizie ale statului.

Concepţia care considera naţiunea drept entitate organică şi cultural-spirituală permitea în schimb explorarea îndepărtată în istorie a momentului apariţiei naţiunii, sau cel puţin a unora din componentele ei.

Un larg câmp de cercetare s-a deschis astfel istoricilor, lingviştilor şi etnologilor, porniţi la interogarea izvoarelor celor mai diverse. S-a făcut observaţia că, în câteva cazuri, religia a putut fi aceea care să asume un rol de catalizator politic. Vechii evrei, prin credinţa în legământul încheiat cu ei de Jahve, prin care deveneau „poporul ales”, se autodelimitau de alte etnii, cu o vigoare spirituală colectivă ce sugerează o conştiinţă comună puternică; bine înţeles, ar fi prematură calificarea ei drept „naţională”. S-a subliniat, cu toate acestea, că asemenea conştiinţă a unei identităţi cu totul aparte în peisajul etno-cultural universal – născută şi dezvoltată pe baza religiei – a conferit poporului evreu una din cele mai formidabile capacităţi de rezistenţă, de autoconservare, din câte cunoaşte istoria. 7

Cât priveşte sentimentul de solidaritate care, în epoca modernă, caracterizează colectivitatea numită naţiune, acesta a îndeplinit şi îndeplineşte două funcţii fundamentale: una de integrare, procurând grupului coeziunea spirituală graţie căreia rezistă rivalităţilor interne de interese şi presiunilor ostile externe şi una zisă disciplinară, care sacralizează puterea şi-i transformă, pe această cale, forţa în autoritate, realitatea ei genuină în legitimitate. Elemente ale acestor funcţii se identifică în relaţia religios-politic din istoria biblică a poporului evreu. La romani, cultul împăratului a avut de asemenea un rol politic integrator şi disciplinar, în sensurile de mai sus. Iar pentru evul mediu, ne putem întreba dacă accentul pus de creştinism pe sentimentul de fraternitate între membrii comunităţii, vehiculând un limbaj conceptual şi simbolic comun şi propovăduind credinţa într-un ideal comun, nu a pregătit cumva disponibilitatea psihicului colectiv pentru viitorul tip de solidaritate naţională. S-a făcut, în orice caz, remarca relaţiei dintre spaţiul formării primelor naţiuni moderne şi cel de influenţă al bisericii romane şi al dreptului roman.

Psihologia a investigat problema până mult dincolo de tărâmul frecventat de istorici. Ea a ajuns astfel să releve că primele manifestări ale sentimentului de opoziţie între mai multe comunităţi şi-ar avea sursa în instinctul de autoapărare al omului primitiv, determinând suspiciune şi ostilitate faţă de tot ce apărea nou, neobişnuit, cu alte cuvinte „străin”. Pe această bază primară a apărut sindromul social „noi”, opuşi faţă de „alţii” 8. El s-a consolidat prin acumularea unei serii de factori augmentativi ai gradului său de determinare: posibilitatea de comunicare sau de noncomunicare printr-un anume limbaj între „noi” şi „alţii”, practicile magice asemănătoare sau deosebitoare, moduri instinctuale de organizare a vieţii în comun – constituirea familiei, a legăturilor de înrudire. Treptat, colectivităţile umane au ajuns să fie structurate de factori mai complecşi decât cei biologici, cum erau procurarea hranei şi perpetuarea speciei. Locul acestora îl iau factori de conştiinţă, de interese economice de grup, de împărtăşire a unei credinţe comune ş.a.m.d. Prevalenţa elementelor de solidaritate de ordin economic, politic şi spiritual va conduce, în epoca modernă, la stadiul superior de coerenţă socială, denumit naţiune. Cu privire la această evoluţie, marele istoric german Friedrich Meinecke spunea că naţiunea a traversat trei etape: de existenţă vegetativă, impersonală, de conştiinţă culturală şi de creare de stat. [94]

Conştiinţa naţională – trăsătură determinantă a maturizării şi definirii naţiunii – este, de fapt, foarte aproape de conştiinţa culturală de care vorbeşte Meinecke. Ceea ce mai înseamnă că ea este o trăire de nivel elitar, căreia, spre a se dezvolta, îi este necesar, în stratul social privilegiat în care de regulă se dezvoltă, un anumit grad de cultură, iar din partea celorlalte straturi sociale o capacitate de mimetism spiritual-cultural faţă de elita creatoare intelectual.

O formă foarte veche de gândire politică elitară este ilustrată de miturile care atribuie unei comunităţi o origine din zei, din eroi fabuloşi sau din alte fiinţe supranaturale. Prin intermediul miturilor, originile formelor de organizare socială şi ale reprezentărilor mentale legate de acestea pot fi presupuse a descinde din arhetipurile inconştientului colectiv, de care vorbea Carl Gustav Jung.

Remanenţa întemeierii pe un mit a originilor comunităţii – model care exprima identitatea şi unicitatea inconfundabilă a acesteia – se regăseşte în interesul tuturor naţiunilor moderne pentru originile lor, studiate prin metodele ştiinţifice ale arheologiei, istoriei şi lingvisticii. Din stratul magmatic al mentalului colectiv, sindromului „noi” se adaugă mitul „de unde?”, caracteristic – în stadiul utilajului său argumentativ modern – spiritului naţional. O componentă mentală şi mai specifică acestuia este însă mitul „încotro?” 10

El se exprimă în făurirea de către conştiinţa naţională a imaginii unei misiuni a naţiunii, ce poate să fluctueze, în raport de împrejurările istorice. Când francezii au spus: „pace colibelor, război palatelor!”, ei au formulat un asemenea mit. În evul mediu „apărarea creştinătăţii” a fost un altul, revendicat de numeroase popoare (a se vedea Cruciadele), printre care şi de cel român. E important de subliniat că asemenea mituri au reprezentat, în epocă, un factor puternic, agresiv, al trăirilor colectivităţii. Acestea – şi ele de sorginte elitară şi propagate prin imitaţie, prin modelare organizată a mentalului colectiv – sunt elemente din care decurge, pentru o comunitate, riscul de a se înşela frecvent şi grav asupra ei înseşi. Am îndrăzni să susţinem că până astăzi popoarele trăiesc sub imperiul unor reprezentări eronate, total sau parţial, despre ele însele, deoarece sentimentul de căpetenie care copleşeşte trăirile oricărei societăţi organizate este orgoliul. Între „Gesta Dei per Francos”.

— Titlul unei cronici din secolul al XII-lea – şi apelativul „La Grande Nation” din vremea revoluţiei franceze, deosebirea este doar de expresie, dar substratul mental şi afectiv este identic. Mitul „încotro” tentează la exagerarea calităţilor, posibilităţilor şi vocaţiei unui popor. Proiectarea pe orizontul viitorului nefiind, în sine, susceptibilă a se susţine decât prin afirmaţii şi deziderate, i se caută piloni de sprijin în realităţile revolute ale istoriei. Se caută o relaţie necesară între „de unde?” şi „încotro?”. Un francez a spus-o admirabil: „Î travers une image d’un passe, la vision d’un destin”. Iar sociologul şi publicistul italian Scipio Sighele a scris şi el despre „uniunea trecutului cu viitorul, a amintirilor cu speranţele”. [95]

În finalul acestor consideraţii parţiale, într-o relaţie indirectă cu ele, înclinăm a da dreptate lui Meinecke: „Nu există formulă care să ofere caracteristicile universal valabile ale naţiunii”.12 Iar ca urmare, dreptate va trebui să-i dăm şi lui Pillsbury: „Singurul mod de a decide dacă un individ aparţine cutărei sau cutărei naţiuni este să-l întrebi.” 13

În contextul politic modern, paralel cu termenul de naţiune se vehiculează şi acela de naţionalitate. În sens comun, el înseamnă apartenenţa la o naţiune. În regulă generală se întreabă: „de ce naţionalitate eşti?” şi nu: „de ce naţiune aparţii?”.

Important este însă sensul politic al termenului: naţionalitate este numită de obicei o comunitate etnic omogenă, vieţuind în cadrul statului dominat de o naţiune de altă coloratură etnică. Ea este mai redusă numericeşte decât aceasta din urmă şi are un statut social-politic recunoscut în stat, legal sau „de facto”, precum şi o conştiinţă a identităţii sale. În absenţa ultimelor două trăsături, nu se poate vorbi – credem – de o naţionalitate, ci doar de o „etnie”. Termenul apropiat de „grup etnic” poate fi sinonim cu cel propus, dar şi cu cel de naţionalitate, întâmplându-se uneori ca adoptarea lui să vrea să semnifice o şi mai accentuată delimitare de naţiunea majoritară, printr-un statut politic bine diferenţiat.14

În timp ce procesul formării naţiunilor poate fi considerat, cel puţin într-una din interpretările istorice semnalate, ca având o origine veche şi o evoluţie îndelungată, distincţia dintre naţiune şi naţionalitate datează nu mai mult decât de vreo 200 de ani, depinzând de consolidarea statelor naţionale moderne, de statornicirea frontierelor dintre ele, care n-a putut, din cauza unor întinse zone de interpenetraţie etnică, să creeze state viguros unitare din punct de vedere naţional. S-a ivit, ca atare, problema spinoasă a relaţiilor dintre naţiunea-stat şi naţionalităţi, sau, dacă am vrea să acceptăm similitudinea acestora cu conceptul introdus de Kirchhoff şi Meinecke – cu „naţiunile culturale”, coabitante cu naţiunea-stat, în cadrul politic dominat de aceasta.

Asupra acestor relaţii e necesară zăbava cu un cât mai onest efort de obiectivitate, deoarece cu deosebire în domeniul lor se resimte impactul intereselor şi sensibilităţilor politice care acţionează spre instaurarea unui climat de noncomprehensiune, de suspiciune şi chiar de ostilitate între comunităţi contigue.

Substratul intereselor concurente se reflectă pe planuri variate. De pildă, pe acela al prejudecăţilor şi stereotipurilor mentale, care se substituie realităţilor şi creează o deformată, tenace şi nocivă „imagine a celuilalt”. Rolul stereotipurilor – imagini nefondat generalizate de către un grup social la adresa altuia – a fost remarcat printre alţii, cu aplicare la relaţiile politice, de către celebrul jurnalist şi comentator politic american Walter Lippmann, acum vreo 70 de ani. [96]

Stereotipurile mentale încurajează în gândirea unui grup social sau/şi politic instaurarea concepţiei etnocentriste, numite astfel – cum se ştie – de sociologul american William Graham Sumner, în 1906. Ea semnifică aprecierea grupului propriu drept centru de referinţă în raport cu care sunt evaluate toate celelalte grupuri, după standardele propriei uzanţe, mentalităţi, culturi.

Evaluarea după asemenea criterii nu este totdeauna depreciativă; stereotipurile care conturează imaginea altui grup social-naţional pot fi şi admirative. 16 Mai frecvent şi de ţinut sub observaţie, din cauza nocivităţii sale, este primul caz. În alternativa sa, viziunea etnocentristă devine componentă importantă a naţionalismului şi a şovinismului, deşi ea este limpede decelabilă încă, sau mai ales, în gândirea primitivă. O socioloagă americană reproduce această credinţă tribală: „Dumnezeu 17 nu i-a creat pe toţi oamenii din acelaşi lut, ei n-au ieşit din acelaşi vas cu apă, sau din aceeaşi bortă în pământ. Tribul meu a stat sub grija deosebită a lui Dumnezeu. El l-a aşezat în mijlocul lumii şi a prezis că de va fi vreodată alungat de acolo, lumea va pieri. Numai tribului meu i-a încredinţat trebnicele care apără lumea.” [98]

Membrii unui asemenea trib – ne comunică aceeaşi sursă – au cuvântul „oameni” pentru a se denumi numai pe ei înşişi. Pentru membrii altor triburi folosesc un cuvânt cu altă semnificaţie, ceea ce ar demonstra – se afirmă – că pentru ei, în afara grupului propriu, n-ar mai exista fiinţe cu atribute deplin umane.19

Incursiunile anterioare în domenii aparent îndepărtate de ale existenţei şi dezvoltării naţiunilor şi naţionalităţilor sunt menite să sensibilizeze importanta cotă de determinare social-psihologică obiectivă a caracterelor şi a manifestărilor acestor categorii sociale. Să reliefeze faptul că ele nu sunt exclusiv produse ale politicului, ale ciocnirilor de interese şi de idei din sfera acestuia. Politicul se foloseşte de prezenţa sau de latenţa lor în structurile mentale colective, pentru a le dirija într-o direcţie convenabilă. E necesară, prin urmare, disponibilitatea pentru cercetarea întregii acestei problematici cu multă detaşare şi nu cu permanentă crispare, suspiciune, preocupare de a extrapola procese naturale în procese de intenţii.

Încercarea de definire a naţionalităţii conţinea, printre altele, constatarea – sau, să spunem mai cu prudenţă, supoziţia – că raporturile acesteia cu naţiunea dominantă în stat sunt reglementate, se află oarecum în echilibru, ceea ce nu vrea să însemne că ele nu pot derapa înspre o stare tensionată, amorsată de nemulţumirea naţionalităţii împotriva unor măsuri oficiale atingătoare de interesele sau şi numai de sensibilitatea ei.

Din momentul instaurării unei asemenea situaţii, naţionalitatea respectivă mai poate fi considerată şi ca o minoritate, deoarece – fapt scăpat frecvent din vedere – minoritatea, în pofida numelui, nu este un concept cantitativ, ci unul calitativ. Minoritate este orice grup social (într-o parte din cazuri de colorit naţional) ai cărui membri resimt din partea grupului politiceşte dominant felurite inconveniente: prejudicii, discriminare, segregare, persecuţie şi altele, sub multe nume şi firme. Termenul minoritate defineşte aşa dar o stare de fapt, sau un statut de inferioritate – reală sau subiectiv denunţată [99] – iar nu o categorie statistică. Din acest ultim punct de vedere o minoritate poate fi net majoritară, aşa cum până nu demult a fost populaţia de culoare din Republica SudAfricană.

În funcţie de raporturile, prin definiţie tensionate, dintre majoritate şi minoritate, se disting câteva tipuri comportamentale ale celei din urmă. Intensitatea lor de reacţie depinde de gradul de cultură şi de conştiinţă al minorităţii, de tradiţia sa istorică, de factori interni şi externi, care pot influenţa grupul minoritar, de interesele de tot felul ale membrilor săi.

Cel mai frecvent tip comportamental al unei minorităţi este cel de agresiune. El este condus fie de scopul dobândirii autodeterminării politice, caz în care minoritatea respectivă este secesionistă, fie de acela al inversării echilibrului politic existent în stat, minoritatea tinzând a deveni ea grup dominant, asupra aceluia care o dominase anterior. Unii numesc militant comportamentul care vizează acest ultim obiectiv, dar numele său mai potrivit ar fi poate acela de hegemonist.

Bunul simţ indică faptul că metoda cea mai naturală de aplanare a tensiunilor dintre naţiunea dominantă şi minorităţile din cadrul statului ei este o politică îndreptată spre satisfacerea revendicărilor legitime ale minorităţilor, până la limita admisă de drepturile la fel de legitime ale celorlalţi cetăţeni ai statului.

0 altă metodă e indicată de aşa-numitele „ideologii de depăşire” a raportului naţiune-minoritate. Ele declară „depăşită” problematica agitată până acum prin existenţa concurentă a naţiunilor, naţionalităţilor şi minorităţilor naţionale şi propun, în locul organizării politice bazate pe state naţionale, formule noi, de federalizare internă şi internaţională, dintre care se oferă insistent modelul Europei comunitare.21

Pentru succesul oricăreia din căile de mai sus, rămâne valabilă necesitatea de a înţelege determinarea şi mecanismul obiectiv al conflictelor pe care le stârneşte problematica naţională, de a le preîntâmpina şi combate într-un cadru consecvent democratic şi umanitar.