OPINIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA ŞI DICTATUL DE LA VIENA

„Opinia publică” e un fenomen de mentalitate şi de comportament, a cărui afirmare în societate este condiţionată de consolidarea legilor, instituţiilor şi practicilor garante ale drepturilor cetăţeneşti – îndeosebi ale libertăţii gândirii şi cuvântului – de nivelul de instruire şi de maturizare a conştiinţei colective a cetăţenilor, a capacităţii lor de reacţie la problemele de interes comun. De aceea, de „opinie publică”, în sensul propriu al cuvântului, nu se poate vorbi decât din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

În condiţiile instaurate atunci s-au afirmat o serie de principii durabile în viaţa politică modernă. „Dacă nu toţi oamenii sunt capabili să raţioneze – suna enunţarea unuia din ele – în schimb toţi pot să simtă; posedând ceea ce se cheamă simţul comun, poporul este infailibil.” 1

Mai adesea acest simţ comun era definit restrictiv, ca fiind „sentimentul colectiv întreţinut de elementele cele mai bine informate, mai inteligente şi mai morale, răspândit şi împărtăşit gradual de persoanele instruite dintr-un stat civilizat”.2

Sunt sentinţe impregnate de raţionalismul şi de spiritul elitist, proprii luminismului. Amplificarea participării cetăţenilor la viaţa publică, paralel cu dezvoltarea masivă a mijloacelor de difuzare a disputelor din sfera politicului, au transferat fenomenul de opinie colectivă din domeniul de cercetare al filosofiei politice, în acela al sociologiei şi al psihologiei mulţimilor. Discipline care, în noile condiţii socialpolitice menţionate – ale irupţiei în viaţa publică de elemente numeroase, disparate, practic incontrolabile în reacţiile lor – au conchis că opinia publică este influenţată cu precădere de factori nonraţionali şi de tehnici manipulative.

O definiţie care ilustrează această optică modificată, ce se voia neutră, afirma că ea este „produsul unui proces de comunicare în interiorul maselor, necorelat nici cu principiile unei dezbateri publice, nici cu ale conducerii politice”. [60]

În pofida acestor tendinţe de demonetizare a funcţiei politice a opiniei publice, concepţia democratică stăruie şi în prezent în convingerea că opiniile oamenilor se bazează, în ultimă instanţă, pe raţiune şi că ele se situează, sau por fi aduse, pe poziţii motivabile raţional.4

Deşi în statul modern opinia publică este o stare permanentă, ea se pune în evidenţă îndeosebi în momente de criză. În asemenea împrejurări, în opinia publică se pot produce fracturi, dând naştere la confruntări între grupări opuse, după cum şi la fenomenul contrar, de solidarizare a unei colectivităţi întinse într-o atitudine unitară. E momentul şi gestul în faţa căruia – cum spunea un om politic din Revoluţia franceză – „autoritatea îşi suspendă discursul, prejudecăţile dispar şi interesele particulare se şterg”. [61]

Acestea au fost trăsăturile pregnante ale momentului trăit de naţiunea română în zilele Dictatului de la Viena. După douăzeci de ani de euforie şi de politicianism nu tocmai exemplar, s-a produs un şoc teribil, care a prilejuit un reviriment, sub forma, printre altele, a uneia din cele mai spontane şi mai solidare manifestări de opinie colectivă din istoria noastră modernă. Protestele împotriva raptului teritorial săvârşit prin dictatul germano-italian din 30 august 1940 au întrunit toate curentele politice, de la extrema dreaptă la extrema stângă, toate straturile sociale, pornind de la elite, dar răscolindu-le şi pe acelea considerate de obicei ca indiferente şi inerte.

Categoria cea mai importantă a acestor manifestări a fost reprezentată de mişcările populare, spontane. Difuzarea pe posturile de radio a deciziei de la Viena a început cam pe la orele 16. În răstimp de o oră-două, în vreme ce clopotele prinseseră a bate în dungă, în semn de primejdie, în piaţa centrală a Clujului s-au adunat mii de oameni, clamându-şi cu violenţă protestul împotriva Dictatului şi hotărârea de a-i rezista. S-au rostit înflăcărate cuvântări, mulţimea s-a pus în mers pe principalele bulevarde ale oraşului, s-a adoptat textul unei telegrame către guvern, în care se spunea: „Ardealul întreg, înfăţişat prin miile de fii ai săi, adunaţi spontan în capitala sa, Cluj, trimite pe această cale celor ce pentru moment deţin destinele ţării expresia voinţei sale nestrămutate de a respinge cu ultima hotărâre Dictatul de la Viena, care vrea să dea Ardealul Ungariei.

Nu primim nici o hotărâre care vrea să răşluiască moştenirea sfântă a înaintaşilor noştri; ori de unde şi de la oricine ar veni ea, noi vom apăra Ardealul cu ultima noastră energie.”. [63]

Demonstraţiile de la Cluj s-au reluat a doua zi, 31 august, când li s-a alăturat şi populaţia din împrejurimi. Un protest solemn a fost adoptat într-o şedinţă extraordinară a marelui colegiu al Universităţii, iar la prefectură – o adunare de 150 de intelectuali a lansat apelul la mobilizare populară şi rezistenţă armată. Tot de aici a pornit chemarea pentru o adunare naţională la Alba Iulia, care va fi anulată însă de autorităţi.

Străzile Clujului au continuat a fi teatru de furtunoase manifestaţii şi în zilele de l-2 septembrie.7 Deşi, strict geografic vorbind, demonstraţiile de la Bucureşti s-au desfăşurat în afara Transilvaniei, ele nu pot fi trecute aici cu vederea, fiind expresii ale unităţii de simţire naţională. Ele au început la statuia lui Mihai Viteazul, locul de mult consacrat al mişcărilor populare din Capitală. De aici, au pornit către legaţiile maghiară, germană şi italiană, stârnind rapoarte alarmante ale acestora către ministerele de externe respective.

Teatrele şi cinematografele şi-ai suspendat reprezentaţiile, iar între 1 şi 7 septembrie s-a decretat doliu naţional. [64]

Demonstraţiile au cuprins toate localităţile mai importante ale ţării, în primul rând ale Transilvaniei. La Arad, ele au fost precedate de o adunare în sala de festivităţi a teologiei ortodoxe, încheiată cu adoptarea unei moţiuni, care cerea apărarea cu orice sacrificiu a Unirii de la 1 Decembrie 1918 şi lupta pentru refacerea unităţii neamului, ciuntite prin actul arbitrar de la Viena.9

La Braşov, în ziua de 1 septembrie, sentimentele manifestanţilor adunaţi în piaţa centrală au fost traduse într-o sentinţă fără apel: „În sufletele româneşti nu va fi linişte şi împăcare până când Ardealul nostru nu va fi iarăşi întregit, unind pe toţi fraţii!” 10

Manifestaţii s-au mai desfăşurat la Oradea, Timişoara, Sibiu şi în numeroase oraşe mai mici, cum au fost: Baia Mare, Şimleul Silvaniei, Bistriţa, Cugir, Orăştie, Sebeş, Alba Iulia, Turda, Sighişoara şi chiar prin numeroase localităţi rurale, îndeosebi în cele mai apropiate de centre urbane.

Proteste scrise s-au dat publicităţii de către multe asociaţii, unele permanente, altele constituite ad-hoc. Presa relata zi cu zi scenele sfâşietoare ale retragerii armatei şi ale exodului miilor de refugiaţi, în coloane ce se scurgeau într-o încrâncenată tăcere peste dealul Feleacului, comparat mereu cu un drum al Calvarului, pe care era silit să-l urce, purtându-şi povara, un popor crucificat.

Dar dincolo de descrierea evenimentelor, senzorii cercetării istorice înregistrează în acele zile de augustseptembrie câteva fenomene cu semnificaţii profunde în devenirea naţională.

Caracterul spontan şi unitar al mişcărilor de protest a fost, evident, riposta la o brutal instaurată situaţie de criză. Faptul că într-o gamă de posibilităţi de manifestări diverse riposta a întrunit, fără abatere, aceste trăsături, denotă că naţiunea română, la două decenii după desăvârşirea unităţii sale politice, atinsese un grad definitiv de conştiinţă, de maturitate şi omogenitate sufletească. Ea afirma refuzul politicii capitularde a câtorva vârfuri politice şi spirit combativ întru apărarea integrităţii patriei şi a demnităţii naţionale.

Un fapt nesemnalat de istoriografia evenimentelor, posibil neacceptat de ea, dar care a impresionat pe cei ce le-au trăit şi au reflectat nemijlocit asupra lor, a fost sudura spirituală totală pe care şocul Dictatului de la Viena a realizat-o în interiorul naţiunii române.

Se va obiecta că ea era fapt împlinit din deceniile luptei pentru unitate naţională în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, din timpul războiului pentru reîntregire şi, mai ales, din apoteoticul an 1918.

Cu toate acestea, istoricul obiectiv nu poate să nu observe că în deceniile imediat următoare Marii Uniri au persistat unele dificultăţi de acomodare, diferenţe de mentalitate, fricţiuni şi răutăţi proferate reciproc, o oarecare reminiscenţă de egoism provincial.

Reacţia declanşată de Dictatul de la Viena a trecut de la receptarea retoricii abstracte a istoriei la confruntarea directă cu o zguduitoare dramă umană, cu milioane de personaje victimizate sub privirea consternată a întregii naţiuni. Istoria nu mai era discurs eroic, ci pumnul înfipt în fiecare inimă. Era o situaţie limită, comportând sentimentul posibilităţii unei iminente prăbuşiri politice şi morale. Ea impunea, ca soluţie, o focalizare, o reconvergenţă instinctivă a tuturor energiilor în jurul idealului naţional.

E ceea ce s-a petrecut atunci, am spune aproape în neştire, sub forma unei noi calităţi a coeziunii sufletului românesc. Un sentiment discret, dar nestăvilit, de generozitate, de într-ajutorare, a cuprins poporul, de la un capăt la altul al pământului său. Cei dezrădăcinaţi vremelnic au simţit efectiv că fiecare colţ al patriei, cu oamenii săi, le este cămin.

De-atunci au dispărut din limbajul curent apelativele ironice, uşor peiorative, de la provincie la provincie. Amalgamarea de populaţie, provocată de refugiul din ţinuturile pierdute, dureroasă cum a fost, sau poate tocmai de aceea, a condus la efectul unei apropieri sufleteşti impresionante.

Deşi, evident, nu aparţine fenomenului de opinie publică, socotim că în anumite circumstanţe producţia literară poate fi invocată ca tangentă la acesta. Literatura a transfigurat întotdeauna, dacă nu chiar a exprimat deschis, stări de spirit ce nu erau doar ale creatorului individual, ci ale ambianţei sociale a epocii sale.

La cumpăna de început a veacului nostru, Ardealul înstrăinat produsese o literatură mesianică, a durerii şi speranţei, ce-şi aflase expresia cea mai elocventă în poezia lui Goga.

Momentul 1940 a generat şi el o atare creaţie. Nota ei a fost, poate, mai puţin energică decât a lui Goga – mai elegiacă – adoptând o inspiraţie parcă şi mai frustă din poezia populară, din bocet şi baladă.

Se tânguia un poet, dintre mulţi: „Curgeau pe drumuri armele române, Uitând, pe semne, orice jurământ. Ca după mort, ieşeau femei bătrâne: Ardealul a pus faţa la pământ.” n Nici această reacţie nu a lipsit însă de a da cuvânt – în versuri, al căror ecou astăzi e stins, dar făcând atunci să vibreze profund credinţa în regenerarea fiinţei neamului, a unităţii sale – acelui sentiment al comunităţii pe care am presupus că în mare măsură l-a deşteptat tragedia anului nostru teribil. Încheiem cu memorarea mesajului dintr-un asemenea vers, mai grăitor pentru stările de opinii decât orice discurs ori manifest al vremii: „Destinul tău şi pe al nostru în cuprinde, Cu-aceeaşi izbăvire, sau cu-aceeaşi pierzanie. Încă o mie de ani, Transilvanie, Nu te putem uita, nu te putem vinde!” 12 * Comunicare prezentată la sesiunea desfăşurată în ziua de 30 august 1995, la Palatul Parlamentului. 1 Henry St. John, Viscount Bolingroke, în „The Cratfsman”, 27 iulie 1734. 2 W. A. Mackinnon, On the Rise. Progress and Present State of Public Opinion în Great Britain, London, 1828.