IMAGINI ALE TRANSILVANIEI ÎN REVISTELE LITERARE INTERBELICE.

Viaţa culturală a Transilvaniei interbelice a cunoscut, în special în intervalul 1933-l940, un avânt sensibil superior celui din perioadele precedente.

E o constatare ce se susţine prin nu puţine argumente: marele număr de revsite literare apărute în oraşele Transilvaniei, în cele mari, ca şi în multe din cele mici; varietatea conţinutului acestora şi calitatea excepţională a numeroase colaborări, care alături de nume de-acum cunoscute lansau o viitoare generaţie de vârf a culturii româneşti, din nefericire menită unui prea scurt răgaz de afirmare, întrucât avea să fie decimată, exilată, sau obligată de împrejurările de după 1945 la conformism noncreator. Apoi, amplasarea acestor reviste în fluxul problemelor culturii europene: ele dezbat teme filosofice şi literare de acută actualitate în Occident, recenzează cărţi şi reviste apărute cu doar câteva luni, uneori abia săptămâni înainte, în capitalele spirituale ale continentului. Remarcabilă ni s-a părut emulaţia colegială dintre reviste: şi atunci când purtau polemici, continuau a-şi face prezentări reciproce şi a se susţine astfel în atenţia publicului. În cadrul ultimei situaţii descrise intră şi prezentarea revistelor în limbile minorităţilor de către revistele româneşti şi ale ultimelor din partea publicaţiilor maghiare şi germane. Tot pe-atât de notabil era fenomenul intercolaborării: de oriunde şi de orice culoare ar fi fost, revistele respective nu constituiau cercuri închise. Colaboratorii fiecăreia erau publicaţi de oricare altele.

La calitatea şi varietatea conţinutului se adăuga, prin urmare, urbanitatea moravurilor literare, evidentă până şi în maniera majorităţii polemicilor. Sunt trăsături care contribuie cu partea lor la acreditarea impresiei că deceniul 1930-l940 s-a ridicat în cultura ardeleană la un nivel elevat.

Câteva din revistele vremii sunt tributare preocupărilor istorice şi viziunii istoriste în general, în abordarea fenomenelor politice şi culturale contemporane. Mai vizibilă era această tendinţă în revista braşoveană „Ţara Bârsei”, ataşată totodată, mai mult decât altele, cadrului ei local – al sudului Transilvaniei. În intervalul cercetat de noi (1933-l940) ea nu pare a fi reuşit să atragă colaborări de prea valoroasă creaţie literară originală, la nivelul ce se evidenţia în alte reviste. Se afla în bune relaţii cu mişcarea culturală săsească, în primul rând braşoveană, fiind frecvente recenziile pe care le consacra revistei „Klingsor”, sau unor personalităţi şi manifestări culturale săseşti.

Este, de altfel, o preocupare prezentă în mai toate revistele timpului. Actuale apar ideile cu care, în revista „Blajul”, era însoţită prezentarea unei schiţe a literaturii săseşti ardelene, publicate la Stuttgart şi avându-l ca autor pe Harald Krasser.

        „Numai cunoscându-ne reciproc valorile culturii şi cele literare – scria recezentul român – putem vorbi de o înţelegere de la suflet la suflet. Trăim în spaţiu apropiat. Şi totuşi la depărtări astrale – lumi străine, închise, fără interferenţe spirituale. Înţelegerea reciprocă e posibilă numai printr-o cunoaştere adâncă, perfect realizabilă pe culmile duhului, unde aerul e lipsit de tendinţele centrifugale ale unora şi de orgoliul naţional al celorlalţi. „

Autorul îşi încheia consideraţiile deplângând faptul că „literatura săsească e mai puţin cunoscută la noi, de pildă decât ultima piesă bulevardieră franţuzească. „

Pe linia acestei solicitate reparaţii de atitudine, o substanţială analiză a revistei „Klingsor” a întreprins Ion Chinezu în „Gând românesc” din Cluj, în februarie 1934, sub titlul „Zece ani de viaţă săsească la „Klingsor”. Reputatul critic literar începea prin a consemna judecata (sau prejudecata.) curentă a intelectualului român cu privire la saşi: un popor sobru, exclusivist, tenace şi orgolios în păstrarea tradiţiilor, cu accentuate preocupări materialiste, până într-atât încât desconsideră veleităţile artistice.

Ion Chinezu corijează net ultima parte a acestei „imagini despre celălalt”, subliniind propensiunile spirituale ale sensibilităţii şi culturii săseşti. Pe una din ele o promovase încă înainte de 1918 scriitorul Adolf Meschendorfer, în revista Die Karpathen, în paginile căreia susţinuse necesitatea evadării saşilor din cadrul tradiţional al viziunii asupra lor înşişi. În locul valorilor legitimate prin tradiţiile istorico-politice, Meschendorfer pleda pentru introducerea celor întemeiate pe criterii estetice. El căuta să inaugureze astfel o direcţie critică în cultura saşilor, menită a opera în cadrul ei reconsiderări atât în evaluarea trecutului cât şi în fixarea opţiunilor viitoare.

Ion Chinezu mai observă că orientarea modernă, descătuşată de tradiţionalismul rigid, pe care o preconiza Meschendorfer, s-a accentuat datorită marilor evenimente petrecute nu cu multă vreme înainte în viaţa Europei. Deşi grupul de la „Klingsor” – considera el – n-a reuşit să evadeze deplin din tradiţionalism, el a făcut să vibreze în coloanele revistei „toate neliniştile pe care războiul şi frământările de după el le-au sădit în suflete”.

Nelinişti şi frământări care s-au tradus, în parte, în declararea unei „crize de identitate” a saşilor. Unii publicişti o sesizau şi o explicau drept o manifestare a unei inadaptări rezultate din oscilaţia conştiinţei săseşti între a se considera fie germană, fie ardeleană. Astfel, Heinrich Zillich, redactorul revistei „Klingsor”, punea sub semnul îndoielii valabilitatea unei culturi naţionale în opoziţie cu cea europeană şi vedea în saşi pe mijlocitorii şi reprezentanţii culturii europene în Transilvania.

Alţii însă, chiar în paginile aceleiaşi reviste, considerau că saşilor le este hărăzit să fie „conştiinţa sufletului ardelean” şi dezvoltau tema existenţei unei naţiuni ardelene şi a unui limbaj cultural specific ei. Este ideea transilvanismului, susţinută paralel şi de grupul literaţilor maghiari de la revista „Erdelyi Helikon” din Cluj.

        „Transilvanismul – scria acelaşi Ion Chinezu – este o ideologie vagă, nu lipsită de o învăluitoare atmosferă lirică, de o anume mistică. E greu de prins în scheme precise, deşi s-a încercat a fi teoretizat. El prinde contur din melancolice evocări istorice, din încântarea pentru peisajul ardelean, din căutarea unor fire subterane ce ar uni, prin veacuri, în esenţa lor spirituală, cele trei neamuri conlocuitoare, peste deosebirile etnoconfesionale”.

Această caracterizare îi era prilejuită criticului de la „Gând Românesc” de prezentarea de către el a romanelor „Die Stadt im Osten” de Meschendorfer şi „Hirtenfeuer” de Emil Witting, ambele apărute prin 193132. Ele lăsau să se întrevadă intenţia autorilor de a întrupa ideea transilvanismului în substanţa şi forma creaţiei literare.

Din partea română, ideea transilvanismului a fost primită cu rezerve. Îi erau suspectate conotaţiile politice nemărturisite. Literaţii români i-au opus teza autohtonismului cultural, mai întâi în varianta care susţinea că dintre naţiunile Transilvaniei numai românii, cu spiritualitatea lor născută din plămada ancestrală a ţărănimii – pătura socială intim legată cu pământul – erau purtătorii unui transilvanism, unul care nu putea fi decât al lor. Era motivaţia invocată, printre alţii, de Teodor Murăşanu în revista „Abecedar”, în 1933, pe care a combătut-o Vita Zsigmond, în „Erdelyi Helikon”.

În studiul intitulat Fenomenul românesc din Ardeal, (în „Pagini literare”, II, 1935, nr. 6-7), Grigore Popa contesta şi el transilvanismul, bazându-se pe concepţia lui Lucian Blaga privitoare la congruenţa dintre spiritul creator de cultură şi peisajul în care acesta se dezvoltă. Concepţia marelui gânditor servea, în acest caz, pentru a sprijini teza că fondul sufletesc al celor trei naţiuni ardelene este divergent, el fiind purtător de nostalgii deosebite; convieţuirea a generat totuşi „o sensibilitate mai plastică de comprehensiune”, „o polivalenţă a sufletului ardelenesc”. Autorul eseului menţionat invită la acceptarea aserţiunii că „sensibilitatea plastică de comprehensiune” este situată într-o sferă exterioară, sediu de semnificaţii mai puţin esenţiale decât cea purtătoare a divergenţelor de fond sufletesc a celor trei naţiuni coabitante.

Eseistica românească nu agrea transilvanismul, în accepţiunea preconizată de scriitorii saşi şi maghiari şi pentru că reprezentanţii culturii române din Ardeal vedeau în acest concept o tentativă de acreditare a unui regionalism cultural, în vreme ce ei aspirau către o sinteză spirituală panromânească.

Această aspiraţie, având drept puncte de sprijin autohtonismul românesc de o parte şi deschiderea către orizontul european pe de altă parte, e sesizabilă în subtextul eseului lui Grigore Popa, din revista „Pagini literare” (ianuarie 1934) intitulat Peisaj ardelean, care a stârnit valuri la timpul său.

Autorul formula un rechizitoriu la adresa neîmplinirilor din cultura românească ardeleană în cei 15 ani care trecuseră de la Unire. El identifica în această cultură coexistenţa a trei generaţii: una formată înainte de 1918, inadaptată la noile probleme ale Transilvaniei şi trăind cu nostalgia rolului ei din trecut, rol iremediabil încheiat, asupra căruia autorul rostea sentinţa drastică: „generaţia istorică a Ardealului nu mai corespunde cerinţelor actuale”.

Dar abia pe o a doua categorie, numită ad-hoc „generaţia drumului invers”, eseul o incrimina cu toată severitatea. Ea cuprindea pe cei ce se ridicaseră în avanscena publică între 1918-l926, caracterizându-se prin arivism şi absenţă de merite solide: „o generaţie fără destin creator, suspendată între trecut şi viitor”.

Ambelor le era opusă generaţia tânără, intrată în universităţi după 1927.

— O generaţie purtătoare de idealuri şi aptă a conferi culturii ardelene acea dezirabilă, superioară vocaţie panromânească, impulsionată de sinteza între autohtonism şi europeitate.

La un an după apariţia acestui studiu, tânărul romancier Ionel Neamtzu scria în acelaşi spirit, în revista „Blajul”, că Ardealul n-a dat prea mult în anii trecuţi de la Unire, nici pe plan politic, nici cultural.

Dar de un timp – continua el – „Ardealul, prin mişcările pornite din diferite centre, a trezit nedumerirea celor ce i-au contestat fecunditatea cultural-literară. Latenţele înăbuşite au rupt digul şi s-au revărsat. cu o bogăţie şi o exuberanţă cu adevărat uimitoare. Ideea localismului creator lansată de A l. Dima s-a validat astfel într-o mişcare unică în istoria Ardealului”.

Se observă, aşadar, că opiniile cu privire la stadiul culturii româneşti ardelene oscilează între decepţia lucidă şi speranţa într-un avânt ale cărui semne sunt întâmpinate cu încredere, chiar cu entuziasm.

Comunicarea între cele trei culturi convieţuitoare – română, maghiară şi săsească – a fost de o intensitate surprinzătoare şi îmbucurătoare, dacă se ia în considerare faptul că ea se datora unei iniţiative spontane, fără îndemnul calculat al oficialităţilor, cum se va face ulterior de atâtea şi atâtea ori.

S-a tradus mult. Cititorii români au avut ocazia să cunoască segmente întinse şi reprezentative din poezia lui Ady, din proza lui Gârdonyi şi a lui Moricz Zsigmond, din poeţii ardeleni contemporani – Aprily, Remenyik ş.a. Un eveniment literar întâmpinat cu elogii atât din partea română cât şi din cea maghiară a fost apariţia versiunii definitive a operei lui Madâch, Tragedia omului, în magistrala traducere a lui Octavian Goga.

În anii interbelici s-a tradus din literatura română în limba maghiară mai mult decât în oricare interval anterior. Tălmăcirii poeziilor antume ale lui Eminescu de către Kibedi Sândor, act temerar şi meritoriu, deşi nu deplin realizat estetic, i s-au adăugat reuşite parţiale (Glossa, Rugăciunea unui dac) semnate de Dzsida Jeno şi de Berde Maria.

În „Erdelyi Helikon” se traduc poezii de Nichifor Crainic, Zaharia Stancu, Elena Farago, Mihai Codreanu (de către marele poet Jozsef Attila); poemul lui Ion Barbu, Riga Krypto şi lapona Enigel, piesele de teatru O scrisoare pierdută de Caragiale, Maica cea tânără de Emil Isac, Cruciada copiilor de Blaga, Meşterul Manole de Goga, Prometeu de Victor Eftimiu, Manechinul sentimental de Ion Minulescu şi Molima de Ion Marin Sadoveanu.

Bardocz Arpâd traduce mult din Alecsandri, iar Szemler Ferenc are rubrică permanentă de recenzii de cărţi şi reviste româneşti.

Scriitorii saşi, în special prin Harald Krasser, traduc în „Klingsor” din Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. Li se recenzează de către colegii maghiari romane şi nuvele, cum sunt ale lui Erwin Wittstock – Bruder nimm die Bruder mit şi Die Freundschaft von Kockelburg – cel mai recent roman al lui Meschendorfer, Der Buffelbrunnen, antologiile de versuri şi de povestiri intitulate Herz der Heimat şi Himmel uber dem Acker (comentate şi în reviste de limbă română).

Prin Kos Karoly, „Erdelyi Helikon” a polemizat la un moment dat cu „Klingsor”, unde Emst Jekelius deplânsese într-un articol răcirea relaţiilor culturale maghiaro-săseşti. Răspunsul lui Kos, chiar admiţând că a fost exact, a deplasat problema, principial, deşi nu tocmai elegant, pe aspectul politic. Era abia în august 1935 şi publicistul maghiar se grăbea să invoce ca motiv al răcirii relaţiilor, denunţate de Jekelius, acceptarea de către saşi a doctrinei hitleriste, pe care ungurii ardeleni o resping. E drept că nu peste mult şi Romulus Demetrescu, criticul oarecum oficial de la „Pagini literare”, va face o scurtă, dar tăioasă aluzie în acelaşi sens.

Pentru „Erdelyi Helikon” mai poate fi notat faptul că dintre toate revistele literare din Ardeal, de orice limbă, pare să fi fost cea mai informată din literaturile engleză şi americană, având printre colaboratori şi un rezident în SUA.

Un loc aparte în acest tablou al periodicelor literare se cuvine seriei a III-a a revistei „Familia”, apărută din 1934 la Oradea, sub redacţia publicistului M. G. Samarineanu. Ea îşi dezvăluie de la primul număr intenţia de a milita pentru apropierea româno-maghiară, fără a omite însă combaterea unor articole politice revizioniste. Se vorbeşte, într-un scurt cuvânt-program, de intenţia promovării unui naţionalism, dar condus de preceptul: „Cunoaşte-te pe tine însuşi, ca să poţi înţelege pe aproapele tău şi să-l poţi aprecia”.

O interesantă iniţiativă a „Familiei” a fost ancheta printre oameni de cultură români şi maghiari din Transilvania, din vechea Românie şi din Ungaria, având tema: „Ne putem înţelege, noi şi ungurii?”

Răspunsurile primite au fost publicate în trei numere duble ale revistei, din anul 1935. Ele au fost în general mai măsurate, mai condiţionate din partea literaţilor maghiari, mai generoase din partea celor români. Au figurat printre cei ce au răspuns anchetei nume răsunătoare: Sadoveanu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Corneliu Moldovanu, Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu, Petru Comarnescu, iar dintre scriitori unguri: Babits Mihaly, Illyes Gyula, Berde Maria, Tabery Geza, Szemler Ferenc etc.

Virulent a fost răspunsul lui Cezar Petrescu; după ce îşi manifestă sincera dorinţă pentru apropiere şi convingerea în posibilitatea ei, susţine că artizanii acesteia nu pot fi decât oamenii de cultură. „A cunoaşte – scria romancierul – înseamnă a înţelege; iar a înţelege, măcar pe jumătate.

— A iubi. Cât despre politică?

— Se întreba el. Şi răspundea: „Profesiunea patriotismului, ca şi a umanitarismului cu răsunet la urna electorală, nu cunoaşte nici un scrupul; e cert că amestecul politic nu va izbuti decât să compromită ideea, să o bagatelizeze şi să o trivializeze. Observaţi cum se deformează automat cea mai nobilă intenţie, de îndată ce a fost trecută în inventarul unui program de partid politic. „

O temă reluată de mai multe ori în paginile „Familiei” a decurs din constatarea făcută de unii colaboratori că lumea de atunci se afla într-o criză sufletească, pătura cultă a societăţii părând a-şi fi pierdut echilibrul interior. Remediul acestei boli putea fi, printre altele, cultura, o cultură care „să dea conceptelor noastre morale conţinut nou şi plasament cotidian în viaţa publică. „

Dacă alte reviste făcuseră o comparaţie între generaţiile intelectualităţii româneşti ardelene, defavorabilă celor din trecut, apreciate ca neadaptabile la complexitatea problemelor politice şi culturale de după 1918, „Familia” stabilea între generaţiile din trecut şi prezent o ierarhizare valorică de sens opus, argumentând-o prin ţinuta morală superioară a publicisticii ardelene de odinioară.

Rememorarea acestor aspecte sub care Transilvania se reflecta în revistele de cultură din anii ‘30 are – credem – o valoare şi un interes în sine. Dar ea constituie şi o cale de descindere spre actualitate, chiar spre cea imediată.

Uneori cu termeni schimbaţi, alte ori aproape identici, probleme dezbătute acum şase-şapte decenii sunt şi astăzi la ordinea zilei, mediatizate încă mai intens şi cu mai multă pasiune decât atunci. E o probă a faptului că omul de cultură este o antenă deosebit de sensibilă pentru realităţile esenţiale ale existenţei poporului său. Şi că mai degrabă neliniştile sale adânci, decât facile improvizaţii jurnalistice, ar trebui sondate de „analiştii” prezentului şi de „profeţii” viitorului.